Fărădelegea lui Călin – Incantation
O s-o ținem câteva secțiuni într-un incident….
Necompetențe. Și de ordine publică, și de ordine privată. Prima cu trei cazuri. Când competența nu este a instanțelor judecătorești. Când instanța nu este de grad corespunzător sau nu are complet specializat, încălcându-se competența materială. Când se excede competența teritorială. Iar a doua pentru orice nu este de ordine publică. Art. 129.
Invocarea…. Gata să-mi închipui cine știe ce ședință de… spiritism. Incompetența – nu văd de ce n-ar fi valabilă și această formă – sesizată de părți sau judecător. Oricând (în proces). Cea generală. Cea materială, teritorială, ordine publică să fie, cerută (cu trebuie în față) de aceiași, dar înainte de întâiul termen al judecării. Cică în acest moment de judecată, iar putea pune oricare și concluzii. Am omis să aduc în discuție și micile interpretări de la Art. 129, aceleași pentru curentul Art. 130, din multele decizii de admitere din parcursul viitor, preschimbate nu de mult timp (mi se pare corect, spre a elimina echivocul, adaosul timp; logic, practic, ușor inteligibil), în urmă cu un an și-un trimestru. Deci: respectarea specializării primei instanțe, aidoma și la calea de atac; necompetența vine pe fondul lipsei de secții sau completuri (aistea specializările). Ce ține de ordinea publică, aparține strict pârâtului (chestiune neprecizată înainte) ca invocare, cu sau fără întâmpinare, tot cu prim termen de judecată limită. Aici, la Al. 4, redactorii Codului de Procedură Penală ar fi trebuit să nu lase situația în așa fel încât inițiatorul sesizării de necompetență să greșească, iar legea să se spele pe mâini în privința invocării. Fiindcă cererea s-a depus la o instanță necompetentă și declararea necompetenței nu poate avea loc.
Art. 131 nu este el cât sunt notele de subsol. Singura noutate constituind-o termenul interlocutoriu, în final. Dar, da capo. Primul termen. Prima obligație a judecătorului. Prima verificare și stabilire. Însă, cu o lipsă ce ar trebui să întregească cronologia: sesizarea. Amintită doar în contextul „… instanța sesizată…”. Altfel, demersul judecătorului nu ar avea loc. Ce face? Se încredințează că instanța… este competentă: „… general, material și teritorial…”. Se consemnează constatarea în încheierea de ședință. Aceasta fiind interlocutorie. Aici sunt nelămurit. Dexul se referă la o cercetarea prealabilă înaintea fondului. Și pentru a dezambiguiza propria-mi nebuloasă, am „cerut” net-ului socoteală. Și da, primul termen este asimilat fondului, inconfundabil cu prima înfățișare. Notele. Trei. Una o știți, am marcat-o. Celelalte două. Prima se referă la o cerere de suspendare provizorie a executării, la obligarea a o auto verificare de competență. Necompetența pasează procesul la instanța de executare. Totuși, amestecat printre note, a răsărit și Al. 2, un supliment de termen doar pentru a obține lămuriri și alte probe necesare stabilirii competenței. A doua (a treia în total) notă, aduce a doua instanță propusă să hotărască incompetența pentru declararea ei – materială -, fiindcă invocatorii n-au reușit să stabilească necompetența în termen legal.
Art. 132 stabilește iar ce produce o punere în discuție a competenței: stabilirea unei alta corespunzătoare. Declarata îi dă drumul la treabă, judecarea cauzei. Și iar, auto declarata incompetentă, trimite cazul alteia competente. Al. 4 trece dincolo de competențele instanțelor române și a organelor cu zero activitate jurisdicțională și propune scenariul „declarare a propriei necompetențe” și „respingere de cerere ca inadmisibilă” și trece de la fond la recurs numai la „… instanța ierarhic superioară.”.
