Literadura nr. 33 (10)

Lidia GROSU

Nicicând bogat, nicicând sărac, poetul…
Reflecții pe marginea cărții „Cândva m-am născut curcubeu” de Ina Dumitrescu

„Cândva m-am născut curcubeu”, este una dintre cărțile recente semnate de Ina Dumitrescu, autoarea care, venind în literatură prin domeniul medicinei cu toată frumuseţea pe care o comportă meditaţiile ei lirice umaniste, merită demna conferire a titlului de „medic la spitalul cuvintelor”, însuşire metaforică atribuită de marele Lucian Blaga tuturor celor devotați scrisului. Pagini de o consistenţă aparte a solilocviului poetic, plin de melodia stărilor trăite, îi asigură rezistenţă eului în timp, titlul cărții anunțând elogioasa ipostază de curcubeu, chiar dacă uneori și cu rol de fantasmă, de la care autoarea nu ar putea renunța vreodată, pentru că prioritate rămân simbolurile acestuia de suflu nou, prospețime a gândului, bucurie a înălțării până în spațiul în care pustietatea cedează spectrului de culori, sinonim cu sentimentul iubirii căruia i se anunță undă verde: „Ești ce-am găsit și-am pierdut împreună,/ curcubeul complet răsărit după ploi, / Tot ce-n razele sale soarele-adună, / Chintesența nespusă a iubirii din noi” (Ultimul vis)).
Tot unitar cu acest arc multicolor, la propriu şi figurat, pentru toate timpurile, ghidând anotimpurile sufletului pe bolta cuvântului, autoarea Ina Dumitrescu pledează pentru renovarea cetății iubirii, sentiment nicicând definit până la capăt. Astfel, zisa maestrului Lucian Blaga „a iubi, e primăvară, a o cunoaşte – e iarnă” se fructifică detaliat în confesiunile cu sinele, acestea fiind împărtășite, până în detalii, și cu cititorul: „Când lumina din suflet se stinge, / Ne rămâne tăcerea… tu simți? / E mai rece ca marea ce plânge / Ne-mplinirea – prin valuri cuminți”.
Filă cu filă, poeta Ina Dumitrescu ne convinge de dizolvarea eului în răsărit de descătușare, acesta fără a-și regreta rătăcirea în asfinţituri, consfințind-o, dar și consimțind-o ca pe o eventuală renaștere în dimineața… visului celuilalt, al doilea, dispărut periodic pentru a apărea cu o nouă forță în zbateri interioare („Dezleagă-mă de gândul ce permanent m-apasă / Între apus și răsărit, între tot și nimicuri, / Pune-mi în păr o floare și lasă-mi cărți pe masă…” (Noi)), continuitatea fiind asigurată de dezlănțuirile reci, apăsătoare din universul bacovian („E vară… și e joi… și ninge…”) ce-și caută ieșirea spre anotimpurile calde ale stărilor, – în ele rătăcite – descoperite ulterior deopotrivă atât reconsiderare, cât și pledoarie pentru un rol semnificativ înr-un spectacol al așteptărilor scontate: „Vine o zi când durerea apune, / Și mâinile iar se-mpreună cu drag, / Vine o zi când se-ntâmpl-o minune / Și iubirea atinge al cerului prag” (Vine o zi…)
Responsabilă de transmiterea mesajului ce i-ar da aripi cititorului doritor de a atinge dimensiunea romantică, cu toată starea de bine acumulată („Am rău de înălțime, dar mi-ar plăcea să zbor / Să țin de mână vântul, cu vulturii să strig / Să mă opresc o clipă în puful unui nor, / Apoi să zbor spre soare, să nu-mi mai fie frig…” (Vis)), Ina Dumitrescu ne sugerează intrarea în taina eulu artistic care își survolează povestea iubirii – cu atât mai incitantă cu cât efemeritatea trăirii unei dorințe împlinite pare una distinctă în scurtmetrajele motivaționale („Sunt a ta în nostalgia ultimului veac din an / Însă timpul nu ne lasă să mă ai și să te am./ Poate într-o altă toamnă ne vom pierde-n elegii / Eu să-ți fiu o dimineață, tu înserare să-mi fii.” (Sunt a ta)), pline de umanism, care este poezia însăși, solul fertil al cuvântului elegant tăinuind comoara sufletului firav de poet, nicicând aparținându-și doar sieși, pentru că mărturisea Gheorghe Pituţ: „Când vii în poezie, trebuie să fii bogat şi mai ales dator cu toată bogăţia. Asta e lumea unde n-ai voie să vii sărac, aici e un pământ al datoriei” (Gheorghe Pituţ în: Maria Vaida. Gheorghe Pituţ sau ochiul şi noaptea (Ediţia a revizuită şi adăugită), Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2022.

Corneliu VASILE

Festival național de epigramă

Epigrama este un gen literar care, înscrisă în domeniul larg al umorului, dar și rudă cu aforismul, poate o specie lirică, poate epică, a fost cultivată din antichitatea greacă și latină, Marțial fiind considerat cel mai important autor al vremii. A rămas, se pare, numai pentru limba română, cultivată și în străinătate, însă tot de vorbitorii limbii noastre.
Dintre numeroasele activități, lansări, concursuri organizate în țară, recent s-a evidențiat Festivalul național de epigramă „Cât e Buzăul de mare”, ediția a 25-a, incluzând un concurs cu premii, recitaluri, spectacol de gală, sub genericul „Nunta de argint”, conduse de avocat Mihai Sălcuțan, președintele cenaclului umoriștilor Nicolae Grigore Mihăescu – Nigrim și membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova de peste Prut.
A fost o fructuoasă dezbatere despre rolul umorului în societate și al epigramei în literatură, participanții și câștigătorii fiind sosiți din București, Târgu Jiu, Petroșani, Râmnicu Sărat, Cluj-Napoca, Iași, Constanța, Galați etc. Un cuprinzător volum aniversar, cu cele mai reușite epigrame ale gazdelor, diplome aniversare și invitații au fost tipărite în condiții grafice deosebite, iar între activități a fost și vizitarea Castelului Alexandru Marghiloman și a Muzeului județean.
Un spectacol cu o mare participare a iubitorilor epigramei și muzicii a avut loc în sala mare a Consiliului județean, unde, , după producerea autorilor de epigrame, fabule, rondeluri sau scenete umoristice, au performat două artiste talentate: tânăra Alexandra Panaete, și prezentatoare, și cunoscuta interpretă Luminița Anghel, câștigătoare sau participantă la numeroase alte festivaluri, între care la Eurovision.
În încheierea activităților, a fost organizat un banchet pentru concurenți și invitați, cu alte producții umoristice , inclusiv oferindu-se un tort aniversar.
Dintre epigramele celor prezenți, de o mare varietate și acuratețe, citez: Pomul preferat: Pentru genul feminin/ Nu e brad, nu e molid,/ Ci un oarecare pin…/ La un card cu cont solid. (Mihai Sălcuțan); De la extaz la agonie: Când muza debordând de har/ Cu poante noi mă inspirase,/ Nevastă-mea mă strigă iar:/ Bărbate, treci și spală vase.(Mitică Ion); Prima lege în căsnicie: Spusu-i-a soția sa,/ De la primul jurământ:/ Când vrea a grăi ceva…/ Să se-nscrie la cuvânt! (Victor Bivolu); Omul momentului: Ca să scape de ce-i greu,/ De trai prost și de nevroză,/ Dă din coate mai mereu/ Si-acum are… o artroză. (Mirela Grigore), Revolta părinților, față de pretențiile cadrelor didactice: Ar vrea, copiii toți, să știe,/ Din clasa-ntâi, citi și scrie,/ Când astea pot fi învățate,/ Și-n anu-ntâi… de facultate! (Liviu Gogu); Gânduri: De două ore stau și scriu/ Si cu un gând nu mă împac:/ Cum unii fac ce alții știu,/ Iar alții știu ce unii fac? (Mihai Cuțulencu); Întâlnire pe Facebook: Întrebarea se naște:/- Cum te voi recunoaște?/ Sunt scund, gras, chelie puțin…/ Dar tu? – Eu nu mai vin.(Gheorghe Gheorghe); Pelerinaj: Românul, ca un bun creștin,/ Ce din credință-și trage seva,/ Nu are-ncredere-n vaccin/ Cât are-n sfânta Parascheva. (George Eftimie).
Tot la acest festival s-au programat alte acțiuni ale Uniunii Epigramiștilor din România, prin președintele George Corbu (București), vicepreședinți fiind Mihai Sălcuțan (Buzău) și Petre Gigea Gorun (Craiova).
Festivalul, premierea și spectacolul s-au desfășurat timp de trei zile, între 10 și 12 mai.

Sorin CĂLIN

Despre cărți ca despre oameni
Colecția Al. Săndulescu – Pleșești

O incursiune în lumea scoarțelor celor ce se vor lăsa măcar privite, dacă nu și răsfoite, cândva mi s-a părut necesară, utilă și de datoria cuiva, a oricui. Deschid astfel un capitol în care mă tot voiam parte și căruia i-am amânat startul din varii și întemeiate motive.
Misterioasa carte, ea este subiectul acestei îndrăznețe dezvoltări, dintr-un punct de pornire mai puțin adoptat de specialiști sau voluntari ai domeniului. Pe undeva biblioteconomia cată a fi aidoma demersului, cu mijloacele tehnice de care dispune, dar fără dragostea și patima necesare încondeierii lor mai profunde. Despre locul de zămislire, despre forma lor tipografică, despre autorii și cei cărora aceștia le-au dăruit, despre valoarea, unicitatea, subiectul tratat, despre timpurile în care s-au născut și pe care le-au imortalizat.
Fur se numea odinioară cel care parvenea o clipită din deposedarea altora. Ce atribut să-mi asum? Grijuliu cu o nestemată încă necatalogată ar fi cea mai potrivită. Poate și îndatorat când nimeni nu vedea la ea strălucirea de sub colbul de praf sub care zăcea de prea multă vreme.
O sumă de volume de umplut doar un corp de bibliotecă personală, ajuns în clădirea locului meu de muncă din…. S-o numesc bunăvoință? Ar fi prea mult. S-o numesc conștiință? Ar fi la fel de impropriu spus. Mie mi-a sunat gestul de caritate prin terț mai curând „Luați-le voi ca să scap de ele.” din partea urmașilor.
Nu mă îndoiesc că posesorul de drept, ajuns la peste 80 de ani de viață, n-ar fi putut declara, desigur, cu durere în suflet, că se poate despărți de ele în folosul comunității din care pornise ca ucenic. În momentele de sfârșit de viață, după ce unele câte unele persoanele apropiate au dispărut, după ce timpurile au depășit uzanțele formatoare de caracter și s-au transformat în unele de neînțeles, te poți aștepta să renunți la tot ce este lumesc și propriu și să te închizi în sine-ți până la final.
Dacă aceasta i-a fost doleanța proprietarului, cu atât mai bine. Cu atât mai rău că ea nu s-a lăsat împlinită pe deplin. E cert că nici nu se putea împlini. Jumătate dintre volume sunt trecute binișor de 70 de ani, unele s-au editat chiar prin secolul 19 și starea lor fizică nu mai putea face față uzului comun al cititorilor bibliotecii noastre municipale.
Pornisem de la ideea că fericitul noroc, personal și al colecției, se datorează percepției despre carte. O fascinație explicabilă, pornită de la primele minute ale formării mele metodice. Olfactiv și vizual, am rămas tributar ei. Cărții. Curios. Nu până acolo încât orice miros, văd și pun mâna trebuie să și parcurg.
Spre a nu face un mister din pricini închipuite, declar pe proprie răspundere că mi-am însușit o parte din ce a deținut, citit și necitit Al. Săndulescu. Una dintre personalitățile literare recunoscute pe plan național, trecut la cele veșnice nu de foarte mult timp.
Nimic dintre cele opinate în frazele precedente nu rămâne neacoperit, nu sunt afirmații gratuite, exagerate de dragul neființei literatului sau prin presupuneri hazardate. Vă voi proba. Și omul, și cărțile sale – nu ca autor, dar cu atât mai mult și – sunt dovada palpabilă a unei realități de netăgăduit.
Însă, motivația pentru care n-am mai amânat nicio secundă înscrierea acestei infime părți din patrimoniul de carte național, lăsat la voia sorții, într-un jurnal de impresii și de facto, a fost desprinderea unei coperte dintr-un volum pe cât de prețios, pe atât de rar, stocat într-un raft la îndemână, cu lecturi în curs. Parcă s-a sfâșiat de pe mine un rând de piele. Prin simplul gest de a ajunge la prima filă.
Depozitarea nu neglijentă, ci indiferentă, alături de materiale de tot soiul, plecată de la graba moștenitorilor ori a ultimului posesor de a elibera spațiul ce îl ocupau, de a se descotorosi de ele fără să pună preț corect pe „vechituri” – atât pecuniar, cât mai ales spiritual -, a dus la incidentul de la ora 9:20, azi de Bobotează.
Prima cauză pentru care am întârziat: starea precară. A doua – spaima. Frica de volumul de muncă ce i s-ar cuveni. A treia – timpul. N-o să vin cu citate din latină. Pe undeva totuși, tempus fugit (după ureche și din amintiri inexistente pentru limba încercată în ’88 pe un câmp în sudul extrem al Dobrogei, ars de soare și ticsit cu/de fulgi de gâscă) n-a lăsat spațiu mai deloc și pentru ele. Prea puțin, prea noapte de noapte, aproape prea târziu pentru aproape 55 de ani.
Tot legat de prima pricină. Așa cum le-am descoperit, unele încă erau strânse de vestita sfoară din comerț la ghem în teancuri, cât să faci degetele arătător și mijlociu furcă și să le sustragi pachet cu pachet, altele cedaseră curiozității unui val-vârtej de mai mult sau mai puțin întâmplați prin sediul cultural. Unul fiind chiar eu, curios să aflu câte ceva despre grămada de cărți ce trena inertă într-un dulap în holul de la intrare. Primordiala scânteie a cuiului ce s-a pironit în minte și când și când mai dădea semnalele cuvenite ale unei eventuale porniri.
Cum oamenii, așa și lucrurile. Mai noi, mai îndrăzneți, mai chitiți pe estetică și nu pe fondul cultural, consideră necesară o schimbare. Te doare sufletul să constați câtă indiferență și grabă în a scăpa de „materialele inutile”, expirate, lipsite de vreun interes cotidian. Chiar dacă se clamează perpetuu grija și disponibilitatea pentru orice falangă a actelor ce țin de spirit, baza și temeiul culturii, interesul pentru manifestarea indivizilor prin alte mijloace decât cele palpabile. Un „Hai, ia-le și du-le de aici!” este dezarmant. Grație a două cutii de carton, au mai stat cuibărite o vreme pe una dintre ieșirile din clădire de după spectacol, protejate o perioadă de praf, rânduite după mărime cât să se încadreze dimensional, fără a le îngrămădi și fără a le deteriora. Desigur, locul lor avea să se schimbe, din mai rău în mai rău, cutiile ocupau spațiu degeaba, după ce deveniseră masă de lucru pentru o echipă de muncă în zadar și serviseră o porție serioasă de pulbere de lemn. Să nu-i spun idee trăsnită, ci tâmpă, să acoperi până pe la doi metri cu lambriu de lemn cele două părți de perete de la cortină până la primele lacre. Să nu sesizezi și inutilitatea, și nepotrivirea cu restul ambientului, fixat la glet decorativ.
Precizări ce depășesc cadrul propus, însă necesare. De la Pleșești până la mine, volumele au mai prins câțiva ani în condiții improprii, asumându-mi și eu o parte din vină. Unde și unde aveam să le așez? Pe pervazurile celor trei geamuri dinspre strada Amurgului a buzunarului scenei. În bătaia soarelui. Un loc mai bun de unde să le pot duce acasă. Primele trei etape. În trei rânduri, trei sacoșe. La distanță de trei-patru luni. O pauză imensă. O altă ordine intrată pe făgașul unor eventuale renovări dădea de înțeles că vor ajunge la gunoi.
Așa au intrat toate în posesia mea.
Dincolo de întâmplări și motivații rămân ele și ei. Cele iscodite de minte și cei ce le-au închipuit și asemănat. Cărțile și oamenii. Faptele și vremurile. Faptele bune și cele rele. Chestiunile memorabile și cele fără însemnătate. Timpurile prielnice și cele vitrege trăirilor spectaculoase sau anodine ale omenirii. Fără de care am fi cu totul săraci și neimportanți. Simple multi particule în vârtejul cosmic.
Oamenii? Simple păreri ale materiei că există, deși conștiința ei – a avea o părere, oricare, este congruentă cu a gândi -, a materiei brute, nu va putea fi dovedită, fiindcă nu există. De aceea, în mare parte, rasa umană gravitează precum electronii în jurul nucleului, haotic, dar în chinga orbitelor, din pricina atâtului posibil imanent ei.
Cărțile? Abia aici ne putem desprinde de barierele faptice, de banalitatea de a te naște, a-ți împlini destinul carnal și a te pierde în neantul ființei. În ele oamenii pot trece dincolo de dânșii.

Distribuie: