Literadura nr. 33 (7)

Rodica BRETIN

Noi suntem de la ţară şi ne place aşa!

Românul e născut proprietar – nicidecum poet, asta a venit mai târziu. Comunismul a însemnat pentru oamenii din Ţara Bârsei cam ce a fost asteroidul pentru dinozauri. În loc să le ia aerul, apa şi soarele, le-a furat pământurile, ceea ce pentru mulţi era o nenorocire la fel de mare. Sărăciţi de colectivizarea forţată, n-au avut încotro şi s-au strămutat la oraş, unde au luat-o de la început, de voie, dar mai ales de nevoie.
Lucrau acum în fabrici şi uzine, unde Teoria Relativităţii căpătase o derogare de la partid ¬− cincinalul se făcea, miraculos, în patru ani şi jumătate. Iar statul schimbase foaia pentru cei veniţi din sate: îi primise cu braţele deschise, punându-le un acoperiş deasupra capului – gratis, deşi nu pe degeaba.
Unii căpătaseră apartamente la bloc, cu camere-cuburi de beton. Alţii, mai norocoşi, au avut parte de locuinţele foştilor proprietari, acum fugiţi, în închisori sau lagăre de muncă. Norocoşi e un fel de-a spune. În casele confiscate stăteau de-a valma mai multe familii. Cum bucătăria şi baia erau comune, certurile se ţineau lanţ, vecinii războindu-se ca în bătălia de la Verdun, unde nemţii şi francezii se masacrau câte şase luni pentru un metru de pământ.
În curtea noastră de pe Strada Lungă corpurile de case se înşiruiau după modelul săsesc. În faţă, la etaj, cu vedere la stradă, locuise pe vremuri proprietarul, la parter stătuseră angajaţi de-ai lui, iar în spate era fabrica de cremă de ghete. Fabrică e mult spus, mai degrabă un atelier manufacturier, care a continuat să producă o vreme şi după naţionalizare. Cum însă pantofii clasei muncitoare nu se cereau văcsuiţi, sasul industriaş şi familia lui şi-au adunat cât le-a încăput fiecăruia într-o valiză şi nimeni nu i-a văzut de atunci… ¬– dar asta rămâne o altă poveste.
În locul lor au fost aduşi locatari cu origine sănătoasă, iar curtea s-a animat repede – un alt cuvânt pentru înghesuială. Unde înainte stătuseră trei familii, acum erau unsprezece, între aceleaşi ziduri care n-aveau cum să se dilate. Alţi pereţi, nou construiţi, despărţeau nişte chilii mânăstireşti în care plutea un miros de ceapă prăjită în loc de tămâie.
Fie că trăiau în apartamente-cutii, asemănătoare fişetelor pentru bagaje din gări, ori în case de cărămidă unde împărţeau totul cu vecinii, toţi aceşti proaspeţi citadini ce dublaseră populaţia oraşelor trebuiau să vină de undeva.
Evident, de la sate. Unii din comunele din jurul Braşovului, alţii de mai departe, din Regat sau Moldova, alungaţi de lipsuri ori strămutaţi cu de-a sila. Americanii au o vorbă: „Poţi muta fata de la ţară, dar nu poţi scoate satul din fată“. Nimic mai adevărat. În Transilvania, la un ocean distanţă, se născuse o zicală asemănătoare: „Poţi smulge ţăranul din satul lui, dar pleacă cu rădăcini cu tot“. Tranziţia spre oraş a fost înceată, iar pentru unii nu s-a încheiat nici astăzi, după atâtea decenii. Surghiuniţi din gospodăriile lor, oamenii îşi aduseseră cu ei ce aveau − adică nimic − şi ce ştiau să facă mai bine. Continuau să pună murături, să prepare săpun de casă, să meşterească în lemn, piatră sau lut, să ţeasă de mână şi, fiindcă frigiderele rămâneau o raritate, să pună carnea, jumările şi cârnaţii la păstrat în borcane cu untură. Toate aceste activităţi de sorginte rustică ridicau o problemă, cea a dependinţelor. Pivniţele, podurile, magaziile, deveniseră obiective strategice, râvnite de toţi locatarii.
În anii ’60 orice spaţiu locativ stătea sub semnul provizoratului, fiind dat în folosinţă prin bunăvoinţa Sfatului Popular ori a ILL-ului şi putând fi confiscat în orice clipă, pe principiul „partidul a dat, partidul a luat“. Însă românii sunt inventivi − cum vedeau un cotlon liber, îl luau imediat în stăpânire. Cu puţin noroc, relaţii şi şpagă, unii izbuteau să obţină şi acte pe el, intrând în legalitate – o adevărată victorie pe frontul proprietăţii efemere!
Ai mei erau privilegiaţi. Apartamentul nostru de la etaj avea trecută în Cartea de imobil o cotă- parte din pivniţa comună şi din pod, plus o magazie unde tata îşi ţinea motocicleta. Alţii însă, îşi transformaseră garajele în coteţe pentru locatari cu patru picioare sau cu pene în loc de cilindrii.
Găinile şi, mai rar, raţele sau gâştele se vindeau la Aprozar, aduse de la crescătorie. O dată pe lună, în faţa magazinului se descărcau cuşti de sârmă cu găini albe, roşii sau din rasa Gât golaş de Transilvania. Păsările stăteau înghesuite ca nişte călători în metrou la o oră de vârf – în New York sau Tokyo, fiindcă primul tren subteran din România, cel din Bucureşti, mai avea de aşteptat şaisprezece ani până la inaugurare.
Când venea transportul cu galinacee, lumea se aşezase deja la coadă; pe atunci, veştile circulau mai iute decât camionul cu remorcă ieşit pe porţile fermei avicole de la Codlea. Până le venea rândul, oamenii alegeau din priviri câte o pasăre, mai ales pensionarii care aveau ochiul format, nu degeaba erau numiţi şoimii cozilor. Când o cuşcă începea să se golească, găinile, înfometate, se repezeau să ciugulească boabele de pe jos. N-apucau să adune prea multe; se pomeneau înşfăcate şi trase afară. Vânzătoarea lega picioarele păsării cu mişcări experte, o cântărea, apoi lua banii şi dădea marfa. Cumpărătorul pleca cu o găină sau două ţinute de picioare, dând din aripi şi bălăbănindu-se cu capul în jos tot drumul.
Nu toate mergeau drept spre butucul de execuţie. Unele erau ţinute un timp la îngrăşat – caz în care dependinţele îşi dovedeau utilitatea. Oamenii creşteau în pod găini în loc de porumbei, curcani, raţe şi gâşte în magazii, îndopându-le pe ultimele până li se umfla într-atât ficatul încât francezii, mari amatori de pate de foie gras, ar fi pălit de invidie.
Inevitabil însă, venea şi ziua în care orătăniile trebuiau sacrificate. Şi, tot printr-o convenţie tacită, în orice familie asta devenea treaba bărbatului. Doar că pe unii traiul la oraş îi cam înmuiase, iar altora, cum era tata, nu le plăcea să verse sânge nevinovat, oricât de gustoasă ar fi fost ciulamaua de pui. Impasul şi-a aflat repede rezolvarea. În fiecare curte din oraşul vechi s-a găsit cineva cu nervii tari, un topor bine ascuţit şi râvna de a face un ban în plus. La noi era Bodor Zoltan, care mânuia satârul aşa cum turna în sticle vinul de smochine din damigenele pântecoase – fără să irosească vreo picătură. Iar locul execuţiei era gura de canal de lângă poartă, unde pata ruginie nu rămânea uscată prea multă vreme.
Astăzi, când vrei o găină sau o gâscă le găseşti pe rafturi la supermarket, ambalate frumos, numai bune de pus în cuptorul electric. Cum ar fi să cumperi o pasăre ce trebuie jumulită, afumată, golită de măruntaie – dar, înainte de toate, tăiată? Nu orice orăşean era în stare de aşa ceva, iar istoriile cu găini decapitate care mai făceau câţiva paşi ori dădeau din aripi înainte să cadă la pământ intraseră în legendele urbane.
Curtea noastră nu avea probleme, fiindcă lui Bodor-baci nu îi tremura mâna, chiar dacă trecuse de nouăzeci de ani, nici nu dădea pe alături cu satârul. Găinile sosite la Aprozar arătau pe jumătate moarte de foame, de parcă fermele agricole erau lagăre de concentrare pentru animale. Trebuiau hrănite săptămâni la rând cu boabe de grâu, mămăligă şi biscuiţi muiaţi în apă, până ce mai puneau carne pe ele.
Ai mei cumpărau rar păsări vii, mulţumindu-se cu cele pe care ni le trimitea din când în când bunica, gata tăiate. Iar pentru masa de Paşte ori de Crăciun, tata se oprea cu zburătoarea pescuită din cuşca de plasă în uşa familiei Bodor, unde plătea monezi de un leu în loc de arginţi, cum primeau călăii din Evul Mediu pentru o decapitare miloasă.
Cu găinile, treacă-meargă, dar să creşti un porc la oraş nu era doar dificil, ci şi ilegal. Cei pentru care Crăciunul însemnase, printre atâtea datini sau tradiţii, şi tăierea porcului, cumpărau acum carnea de la măcelărie. Mai luau maţe, slănină şi mirodenii ca să facă caltaboşi, lebăr, tobă, pastramă sau cârnaţi de casă − pe principiul noi suntem de la ţară şi ne place aşa!
Totuşi, în iarna lui 1962, un vecin întreprinzător a făcut rost de un godac cu gând să îl sacrifice în ajunul Crăciunului. Ori omul nu se pricepea, ori porcul iubea viaţa ca orice făptură de sub soare, fiindcă guiţatul s-a auzit până pe dealurile dimprejur. Ceilalţi vecini – miloşi sau mai degrabă deranjaţi de la siesta de după-amiază − au chemat miliţia, bineînţeles anonim.
Au fost ridicaţi amândoi, omul şi porcul, dar numai unul s-a întors acasă, lecuit de nostalgii rurale pentru tot restul vieţii…

Aurelius BELEI

Șoaptă

Niciodată,
prin nici o primăvară,
oricât ar fi înflorit
zâmbete și lumi,
nu i-a spus
cât de mult
o iubea,
dar i-a dat voie
printr-o șoaptă
în piept
să stea
lângă soarele lui.

Elegie provincială ***

Acum și aici
îmi cunosc locul pe lume,
sunt o provincie de-a ta
uitată pe un drumeag
prăfuit și fără amintiri,
nici taxe nu plătesc,
nici cerul nu mă plouă,
nici tristețea nu crește măcar
la vreun colț de gând,
nici un turist rătăcit vreodată
n-a ajuns în această
uimit acceptată izolare,
nici o hartă către exilul
dintre buruieni și paragină,
doar câmpuri cu flori
în așteptare de timp peste
punctul care mă aflu.
Mă simt deja favorizat
ca o arie protejată
de lumea edenică
a zâmbetului tău,
ultima rămășiță
a cuvintelor nerostite,
a îmbrățișărilor sigilate,
ca tezaurul la păstrare
pentru zile mai bune,
hotarul de graniță
a poftelor organice
puse deoparte
la cald poate
pentru acea zi specială
a dorului tău,
ziua intrării mele
în legalitate
prin împlinire
și o mare lacrimă.

Elegia clipei ***

Vino, împreună,
să ne tăcem clipa,
privind-o cu iubire,
îmbrățișând-o cu lacrimi,
sărutând-o cu dor
și nerostire de patimă,
clipa cea izbăvitoare
în care ne-am regăsit,
tu armonie veșnic neîncepută
eu abia cântec tainic
dintr-un nesfârșit absolut!
Vino, poezia de poveste
a mărețului împreună,
să mărturisim unica clipă
prin care
tu mă asculți ninsoare
iar eu te trăiesc zăpadă,
vindecându-ne duios
timpul!

Cuvânt de mine ***

Nici un cuvânt
trupul meu nu-ți mai rostește,
nici o virgulă
drept îmbrățișare
lăsată pe vreun rând,
nici măcar paranteză de sens
prin mângâiere ori șoaptă,
nu a mai rămas decât
un punct amar de final
lăsat ofrandă suavă
în urma trecerii mele
pe pagina gândului tău,
golit acum de privirea mea
din ce în ce mai îndepărtată.
Gata! acum vei începe
o viață nouă
cu ploaie de aspre așteptări
și de vise ce vor cădea
silabă după silabă,
atomice pietre funerare
peste amintirea mea,
cu alte cuvinte
mângâiate de alte versuri
ce vor înflori
poate stingher
dintr-o altă privire
cu dragoste
pe o singură rimă.

Plutire de așteptare

Crede-mă!
Mi-e dor
de îmbrățișările
pe care nu mi le spui,
de șoaptele
cu care nu mă învelești
printre gânduri,
de cuvintele
cu care nu îmi sapi
în inimă
după așteptarea cea
fără de margini,
mi-e tare dor de
tot ceea ce îmi ești
când eu nu-ți sunt
adiere de răsărit
peste zbor
arzând cu
tăcere și lacrimă
în marea dorului
fără de valuri.

Elegie înaltă

Din bogățiile raiului
au curs ape limpezi
și pline de viață,
fiecare am primit câte un pahar
să avem ce bea
pe cărare, prin clipe,
către asfințit,
când căldura și oboseala lumii
ne va îngenunchea cumva,
să avem ce gusta
cu smerenie
din cele prea înalte,
arvuna veșniciei
de dincolo de vise,
de peste toate
hotarele lăuntrice ale ființei,
de dincolo de
zborul pe sub marginea lumii
iar când vom fi
lacrimi din stele nețărmuite
cu ecouri lungi de dor,
dar și de nelumină,
paharul acesta cu ape limpezi
și plin de viață
îl vom lăsa la poartă,
semnând de primire pentru el
cu mântuirea noastră,
asta doar dacă ne vei mai primi
să devenim fiecare
o altă bogăție
a raiului nerostit,
la capătul speranței
inimii Tale, Doamne!

Distribuie: