Fărădelegea lui Călin – Don’t forget!
Ce era să fie….
Dacă nu scria, nu se subînțelegea. Ne doare… tare. Mai lipsește ca după fiecare prezentare să se inventeze un Art. 122, în care să se legifereze că noi reguli, aici de competența instanței, pot fi puse în practică numai dacă normele acestui cod se vor schimba. Doamne….
Pentru cereri „noi”, accesorii, adiționale, incidentale, are întâietate instanța unde a fost acceptată cererea principală, numai să nu fie cereri de teapa celor de concordat. Chiar când favorizată este o instanță specializată la cererea principală…. Dar e ca și cum…. Spui același lucru. Pentru ce ai mai aduce în discuție așa ceva la Al. 2. E clar. Doar adăugai, deși nevoie nu era, că și specializatele instanțe rămân viabile și pentru accesorii…, însă tot în Al. 1. „… toate părțile”…, de zici că-s o mie, nu două sau maxim trei, dar și în cazul lor beligeranța are loc doar între două tabere. Că-i „… exclusiv competentă…” pentru o parte, se păstrează acest privilegiu pentru oricare celelalte părțile. Art. 123.
Tocmai în justiție? Cum incident procedural? Nu-i justiția cea mai dreaptă și mai legistă instituție? De unde erorile? Cu toate acestea, în Art. 124 se face numai un anunț, nu se aduce și o explicare sau o simplă exemplificare. Se hotărăște cine rezolvă incidentul: tot instanța în care se invocă. Prejudicii să nu fie. În rest, cererea principală vine la pachet și cu gestionarea apărărilor, și cu a excepțiilor.
O mie de reguli, o mie de specializări…. De parcă are țara asta pentru fiecare pârât și reclamant câte un om care se pricepe de minune în fiecare dintre cele o mie de domenii specifice cererii. Așa încât avem și o instanță ce se ocupă de realizarea drepturilor invocate, fie prin demonstrarea „… existenței sau inexistenței…” lor. Cea mai competentă. Art. 125.
Acum. Nu știu dacă litigiul „născut” se referă la existența lui, fapt ce a determinat depunerea cererii ori a apărut în timpul procesului. Certitudinea se dezvălui în Al. 1 doar când cele două părți pot conveni, dar nu în cadrul restrâns la doi, că pentru bunuri și alte drepturi se poate apela și la alte instanțe pentru rezoluție, diferite de cele teritoriale competente, chiar cu competență exclusivă. Și nu mă lamentam de momentul de mai sus degeaba. Nici Al. 2 nu lămurește echivocul anterior când trimite la instanța competentă, e nevoie de apariția dreptului la despăgubire mai întâi și după aceea se fixează. Însă când se clamează drepturi de consumator. Art. 126.
Bun și… ne bun. Bun că este obligat, judecătorul, să anunțe instituții cu grad egal la vecinele instanțe sau curțile de apel. Bine că și reclamantul stropșit la judecător, împotriva lui, are dreptul de a îl „pârî” aceleași instanțe. Ne bun, fiindcă judecătorul știe și poate spune de la început că nu este potrivit, înainte să i se dea dosarul. Substituibile și instanțele, ceea ce era doar o problemă pentru un singur judecător, se poate extrapola la instanța toată – ea să fie ori reclamant, ori pârât. Sau la procurori, la asistenți judiciari, grefieri. Pasibili de aceleași stipulări. Art. 127.
La Art. 128, incidentul pare să se refere la arbitrajul reglementat. Instituția fiind desemnată, ca tribunal, în circumscripția arbitrajului.
