Propoziții pretențioase – Arimaje
Mese, scaune, privitori inerți către cinci….
C-am mai cântat și la mese goale. Doar cât să ne antrenăm neștiința și neputința când nu aveam unde. Ehei! Trecuseră vremurile în care un Tataia să ne ia sub oblăduire cu pretenții și condiții zero. După ce nu mai fusesem la Casa Armatei, cu independență aproape de sută în privința deciziilor, ba chiar puteam hotărî dacă să ne dăm în spectacol cu orice ocazie ivită, am „pribegit” grupuri-grupuri pe unde am apucat, apelând la argouri pentru a supraviețui social, pentru a simți că avem o protecție, o bulă de securitate, oferită aproape gratis muzicanților, apelând la mai multă limbuție despre ce ne puteau mintea și membrele, mai mult decât aveam și puteam, laude deșănțate, doar, doar, vreun socru, ginere sau naș să ne angajeze la câte o noapte de pomină și „pomană” pentru noul cuplu marital. Ușor de dus de nas cu o horă, o sârbă și Gara mică și dacă îi citeam că le arde și de dans din buric, plusam cu ceva arăbesc și ne asiguram de încă un venit sigur pentru măcar o săptămână.
Oricum. La ce repertoriu aveam, rămâneam de invidiat și chiar nu mai era nimeni prin zonă – nici Focșaniul, nici Buzăul și chiar spre inima Moldovei – care să fie mai ingenios cu piesele. Cine mai cânta I Love Your Smile, Romantic World, Especialy For You, cine mai forma un grup de vocal-instrumentiști cu voci neidentice și flexibile pe scala gamei întregului material sonor? Nimeni. Poate la București, unde gemeau conservatoarele de profil. Every Breath You Take, piesa de Eurovision a lui Ipuh, piesa de SanRemo, Strani Amore, a Laurei Pausini. Ba chiar și două piese de pe Farenheit-ul celor de la Toto, cred că We Can Make It Tonight și Without Your Love. Și vor mai fi fost destule interesante. Aveam și instrumentalele de jazz-rock de la Mezzoforte. Clasicul New York, New York. Și mai câte. Ne pusesem bine pe picioare muzical și chiar începuseră să mai caște urechile nu numai cei de-ai casei – de-alde Husein, Sifonaru -, ci și câțiva tinerei mai dezghețați – pe frigul ăla din iarna 1995 era mare lucru -, care sesizaseră la noi ineditul, vigoarea, inovația, curajul și excelența noastră (aici Sticlă deținea supremația). Dovadă că unul dintre ei a ținut morțiș să ne aibă, fiind puși în situația de a renunța pe aceeași dată la un alt angajament pentru a-i face pe plac și voie. Eram deja trupa cu cel mai mare preț obținut vreodată: 600.000 lei.
Da-n seara despre care mă apucasem să povestesc parcă dăduse cu praf de sărăcie și penurie. Țipenie. Cum de se aciuase belgianul, ce căuta în Râmnic (știm totuși că nu avea unde în altă parte; alt loc de înnoptat la noi nu mai era)…? Aflase Mască în febrila lui ardoare de-a-și încălzi plămânul cu tutun și mințile cu alcool? Puțin probabil. Au stat totuși la masă destule ore, i-am și cântat – parcă și ceva franțuzește, dar nu-mi amintesc ce știa Mască (el știa destule frânturi, și, deși îi persifla pe vreo doi din oraș pentru felul cum pronunțau și scriau versurile (Vasilache cu „Ai să-mi dai de ben să-mi sai” – probabil la Hello; Titi Chioru „Șeim on iu” la melodia eponimă), nici el nu era mai departe; „scuipa” niște perle…); era una… – ceva, a recompensat omul prestațiile noastre cu un vinișor, cred că și niscai țigărele, și și-a continuat „conversația” cu Mască. Nu mi l-a făcut Sticlă cu ou și cu oțet? Că ce stă el cu ăla la masă, ce vorbește el acolo, ce minciuni îi spune. Și i-ar fi argăsit el pielea de nu i-ar fi fost și lui sete.
Bună ocazie să vă mai spun din melodiile noastre: Abracadabra, In The Army Now, Comment Ca Va (asta-i franțuzeasca servită a la carte belgianului); și aceea cu Chișinăul meu cel mic, la noi În oraș la Chișinău. Multe….
