Literadura nr. 33 (5)
Manuela Camelia SAVA
EU SUBSEMNATA DECLAR
în ochii ei pământul
se face zaț de cafea
singurătatea îmi strânge pielea până mă fac mică mică
și nu mai încap în această femeie
vine toamna
și te iubesc din ce în ce mai mult
strigă inima albastră
CE E PE SFÂRȘITE
August se duce
să caute liniștea
aud inima cum bate departe de mine
trebuie să cumpăr niște frunze rămase
verzi
de câțiva bănuți
(mai am rătăciți prin buzunare)
Aș putea să închiriez un colț de cer
albastru ca tine înalt ca tine
au gust toate amintirile de vară
MIRAREA
să nu te miri ca un copil
când soarele răsare peste valuri
înoți sărutat de raze
lumina îți inundă
inima mereu tânjind după comori
să nu te mire dacă
vine toamna cu amintiri rubinii
să nu te mire povestea
care-ți umple visele
că mi-este dor
de ce să te mai miri
ACASĂ
Uneori cuvântul adio
pare o eliberare
ori de câte ori plec departe
mă văd cu sufletul ciopârțit în oglindă
la întoarcere îți scriu mesaje
home sweet home
casă dulce casă
și atunci înțelegi că nu dispar niciodată din inima ta
PLECARE
Puteam să-ți sărut plecarea
și totuși n-am făcut-o…
Puteam să-ți mângâi privirea speriată
și am amânat la infinit secunda încâlcită…
Puteam să-ți alin infinitul zării
și tu credeai
că sunt mai rece decât gândul mort al primăverii…
DEFINIȚIE
Cine se mai gândește azi să caute
cuvinte
printre firele de nisip
numai eu și cu tine traversăm pustiul de amintiri albastre
devenind două povești cu final nescris
iubirea e o neliniște
Mircea TECULESCU
întâmplarea
în după-amiaza începutului de anotimp
una din formele trupului lui a rămas
în urmă, ca un costum gol de astronaut
ce ajunge să plutească neștiut pe
apele întunecate ale taciturnului Oceanus;
acolo talentul de surfer al vântului
nu mai exista, nici vorbe, care să-l
cuprindă strâns cu înţelesul lor, doar
o liniște de albastru închis și dafin;
a continuat apoi să se multiplice ușor,
cum tot mai stinse valuri, în zile și nopţi;
ajuns la jumătatea timpului promis
privea mereu la înălţimea de stele,
dintre crengile unui brad de Crăciun;
imagini cu fiinţe care îl știau sau
fiinţe ce îl văzuseră doar o dată apăreau
pe ramuri, în vârful acelor verzi, apoi
se risipeau încet, iar cerul s-a apropiat
să vadă mai bine cum trăiește el acolo;
acela a fost semnul profund – întregitor
că poate reaminti oamenilor știuta frază:
,,Cel ce de moarte se teme, o poartă pe umeri!”
și flori răsăreau, din toţi cei ce puteau să-l audă
o zi oarecare
am privit spre clădirea
din care știu că și tu mă priveai,
o urmărire aproape de începutul verii,
aproape de începutul sfârșitului –
nu am văzut nimic care să se ivească din ziduri
umbre, praf, sau lacrimi ca niște mici semne
pe tencuiala pereţilor, pe sub ferestre –
care să rămână până la capătul zilelor noastre,
chiar și mai departe, pe muntele tot mai plin de oase,
chiar și pe nisipul unde marea aruncă amintirile
celor dispăruţi, prinși în timpul lor de atunci,
acum desuet;
am privit spre lumina pe care tu o ai
și care nu se vede niciodată în afară, pentru alţii;
cu puţin timp înainte îmi vorbisei fără nici un cuvânt,
o adevărată comunicare între noi,
m-am gândit că te compromite grav
în faţa prietenului tău,
m-am întors cu spatele, am plecat
toate ferestrele
toate ferestrele – chipul tău:
privesc fericit
și mă gândesc la Borges,
Jorge Luis Borges
și la mulţimea ferestrelor
care există pe lumea asta
un sfat
doamnelor,
acest văr al vostru
este bolnav și surd, a îmbătrânit,
el nu vă mai înţelege limba,
degeaba îl strigaţi cu voci mai vechi
decât a fost vreodată a lui,
așa cum meșterește sub capota ridicată
nu este decât un biet ins
care urmează să dispară
printre ţevi și furtunuri, spre motor,
spre combustibilul care
pe toţi ne alcătuiește
Debut
Maria Tisa
Cămaşa
Într-o zi oarecare, purtam o cămaşă anume,
O ştii foarte bine… cea cu fluturi şi zâne…
Într-o zi oarecare, şezând pe fotoliu cu pixul în mână
Inima-n piept al tău nume-l îngână…
Şi bate şi bate şi pixul din mână începe a scrie
Amintiri şi poveşti, dorinţe şi rugi, pe hârtie…
Şi mă rog şi strig în tăcerea din mine
Să-mi scrii, să-mi fii soare în zile senine.
Şi scriu un vers, două sau câte mai simt
Şi-ţi trimit telepatic un gând de alint…
Şi-mi rog telefonul şi-i spun: haide, sună!
Empatizează şi cântă-mi în strună!
Uneori mă ascultă, alteori mă ignoră.
Oricum îi sunt prizonieră din oră în oră…
Da’ ce? Crezi că-ndrăznesc să mă supăr?
În el ţin comori, vocea ta, amintiri, ca-ntr-un cufăr…
Şi totuşi, de tehnologie să nu-ţi mai vorbesc,
Nu-i pentru mine punctul meu forte şi chiar obosesc.
Deja am păţit-o, clipesc aşa… des
Nici ochelarii nu ştiu unde sunt, nu-i găsesc
Dar nici nu-i mai caut, nici nu-i doresc.
Pe bune! Nu-mi trebuie ochii să-ţi spun „Te iubesc!”
