Brigada diverse – (Î)n gur(a)… (c)ea (c)are…
21 septembrie 2024
Știam că nu știu nimic. Acum sunt convins.
Unele afișe, „mărețite” la nivel de roll up, reușesc să atragă atenția. Dar nu neapărat în direcția dorită. Unul dintre ele s-a lăsat pozat tocmai fiindcă nu îndeplinește întru totul niciuna dintre premise și nici scopul. O secvență a unei „revolte” din timpul comunismului, dar care nu are nimic în comun cu el. Câteva pancarte în care se clamează autodeterminarea maghiarilor din România, unde Ceaușescu era în că președinte și nu dictator, în 1976. Textul însoțitor este contrar. Discută despre foame și lipsa de electricitate din anii 80. Apoi se mai pot face câteva observații. Fotografia este trunchiată exact acolo unde era mai interesant de aflat câți basci existau în Spania. Se zărește doar un 75, dar sigur este după o virgulă și se exprimă în milioane. Dar, cu siguranță, alături de kur(?)s-ii din Iraq și evreii din Rusia, „milionari” și ei, însă mai puținei decât hoardele lui Atilla, se dorea sublinierea că acei 2,5 milioane de maghiari erau mai mulți și mai nebăgați în seamă. De fapt, nelăsați să facă ce vor, cum și azi doresc același lucru, ba chiar mai mult, să aibă tot teritoriul ardelenesc și să se numească țară, în cel mai rău caz, de sine stătătoare. Ne pot spune foarte mulți, dacă vor, ce a fost pe atunci. Dar să spună drept. Căci nestăpânită le-a fost stirpea, și rea, și ucigașă pe timpul celui de-al doilea război mondial, și inexplicabil de mincinoasă. Fiindcă în sânul lui Adam au trăit și chiar mai independenți decât i s-ar fi permis oricărui alt neam trăitor în această țară, mai bine decât orice român stătător la cozi cu cartela de pâine, zahăr, ulei, făină și mălai. Și vin cu două dovezi solide, chiar trei, personale. 1987, Târgu Mureș, centru, farmacie. Eu client, farmaciștii unguri. Eu stând – ce spuneam? – la trei cozi în incinta ei, la trei case, pentru un ordinar sirop de tuse. Respins de două ori în ungurește, pe motiv că nem tudom romano. A treia oară le-am vorbit eu neaoș… și am fost, în sfârșit!, abordat românește cu accent: „De ce ne înjuri, domnu’?”. Eu în armată, curier al unității mele (am uitat numărul; un moment, să merg la livret), UM 0457 (eu și prim… ce uităm din vremurile… bac-ului). Mergând după scrisori și pachete la poșta din Florești. Unde dirigintele și femeia de la ghișeu erau unguri sadea. Chiar și femeia care ne aproviziona, de peste drum de unitate, cu palincă. Până și gazda videourilor noastre și consumatorii de la ora 12 din berărie – totdeauna plină ochi – erau unguri. Mai liberi decât mine. Eu în armată, coleg cu un biban ungur: Levente Molnar. Nicio legătură cu…. La ce-mi povestise cu jocurile de-a baba oarba pe…, încă nu știam bine nici ce e aia, darămite să le mai și faci pe nevăzutelea și pervers. Dar nu… asta am dorit să subliniez, ci occidentalismul cu care se identifica Levy, cu care crescuse și de care eu auzisem foarte puțin. Ca să nu adaug cât vorbea el ungurește în unitate și cu câți. Cât îl durea în cot când se întâlnea cu altul, deși până la momentul acela discutasem împreună mult și bine. E suficient?
La asemenea afirmație nu pot riposta cu mai puțin de „Să mori, tu?”. Fie el Druță omul. Nu e nicio maică limba moldovenească, cu atât mai puțin o fiică limba română. Și susțin cu foarte puține argumente. Nici nu este nevoie de multe. În primul rând, să ne gândim puțintel la numărul de cuvinte rudimentare. Proveniența lor este clară: reprezintă lipsa unei cugetări raționale măcar de suprafață a celui ce le-a pronunțat prima dată, care le-a făcut substantiv după cea mai apropiată acțiune și n-a fost corectat de niciun următor vorbitor, în ciuda faptului că sunau și rău, și erau nu tocmai lesne de pronunțat. Ca să nu remarc și câte cuvinte numără și la câte fenomene, obiecte și însușiri se referă. Puține. Apoi faptul că nu s-au cizelat, că nu s-au perfectat. E doar un dialect moldoveneasca, însușit de oameni cu foarte puțină glagorie. Și de-am mai ține cont că Decebal și Burebista, măcar, nu erau moldoveni.
