Propoziții pretențioase – Arșinii
Le-o fi spus că taică-su fusese arhivar la Târgoviște, că maică-sa cântase de fată la acordeon, că avea pe văr-su, Melăchiță (o secundă îmi scăpase numele), la filarmonică în… – țara asta chiar am uitat-o; oricum, pe lângă Germania sau în țările europene nordice -, că fusese chiar el, ca ucenic, lucrător la forjă (aproape de neconceput, ținând cont de constituția deșirată, de mâinile sale neîndemânatice când apuca altceva în afara instrumentului, paharului și țigării). Dumnezeu, martorii și ascultătorii fără de voie pot spune cu adevărat ce a îndrugat.
La arguție era cel mai „priceput”. Își arogase Mască, probabil, toate înaltele poziții, toate faptele mari – ce încă, muzical, nu veniseră cu adevărat; deși 1991 fusese de referință pentru el; basist premiat alături de band-ul cu care participase la festivalul de jazz de la Sibiu era nu la îndemâna oricui -, toate bunele situații, tot parcursul șnur de când nu se mai văzuse cu „capul” sindicaliștilor. Vorbeau, însă, fără el, gura și setea. Fabula, exagera, mințea de îngheța șprițul în pahar. În fine, vremurile bune se termină, tragi linie și…. La unii cu plus, la alții cu minus. Anii de răzeșie se întorseseră, incursiunile slujitorilor lui Ștefan cel Mare făcuseră, ca și-n urmă cu cinci sute și ceva de ani, ravagii. Mânați de aceeași foame, de aceeași sete și de același tupeu rural cu care sunt înzestrați genetic încă din perioada apțiană (de-alde cretacic…). Curățaseră mesele de tacâmurile „nefolositoare” după cină, o șterseseră cu pahare și scrumiere. Câte le-au stat la îndemână. Până să le dea mama Leana de urmă, se și evaporaseră. „Araseră” și ogorul ăsta cu folos, fără să fie sancționați de arbitri (privesc la fotbal și de acolo influența…).
Se golise restaurantul. Revenise liniștea dinaintea „inundației” umane. Doar prin oficiu se mai auzeau zgomote de vase trântite prin chiuvetă. Ne liniștisem și noi. Ne hotărârăm să punem capăt programului muzical, fiecare la instrumentul său. Și aproape că eram pe picior de plecare. Când…. Se întoarce un aghiotant al sindicalistului prim și mi ți-l ia deoparte pe „maestrul” Mască. „Auziți, domnule, m-a trimis șefu’ să vă întreb: de unde îl cunoașteți?” Era de închipuit cum va reacționa. Îi știam ticurile faciale, gestuale, reacțiile. Încerca să mestece vorbe și nu-i ieșeau, se strâmba – deși era strâmb de la însăși mama natură -, ducea mâinile la întâmplare, încercând să compenseze amuțirea. A îndrugat după vreo douăzeci de secunde ceva, o aiureală și-a eliberat „adjunctul” de ascultat alte bazaconii care i-ar fi venit în minte după pauza de blocare. Dacă nu i-o fi zis chiar că l-a confundat.
Dar nu acesta este episodul cel mai marcant din cariera lui de împletitor de minciunele. Altul avea să capaciteze și mai tare personajul. Văzusem care-i erau „calitățile” și până unde era dispus să meargă în relaționare. Și vorba ceea, dacă ți-ai purtat ucenicia printre români, cu străinii nu poate fi decât floare la ureche. Fiindcă trebuie să uzezi doar un mic volum de cuvinte, restul se subînțeleg cu ajutorul onomatopeelor. Că și belgienii mai vorbesc franceza și la limba lui Balzac e tot românul „expert”.
Tot așa. Cadrul aceluiași restaurant, cu aceeași meteahnă, clienți sporadici și uneori lipsă. Mască în veșnică pană de țigarete și mereu cu gâtlejul uscat. Unic client, un belgian – belgian doar prin grija recepționerului de serviciu; altfel, l-am fi declarat francez toată… noaptea rămasă la dispoziție s-o cântăm (în limitele bunului simț al unui program de unitate ,,alimentară” cu îngăduință minimă la prelungire). Deși sfătuit să nu facă iar vreo nefăcută, la un moment dat s-a evaporat de la masa noastră și l-am zărit după vreo cinci minute la masa….
