Literadura nr. 33 (3)

Mihaela Roxana Boboc

Salvatorul universal

„Doamne, dă-mi puterea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul să schimb ceea ce pot schimba și înțelepciunea de a face diferența între cele două”.
Zilele acestea se desfășoară Jocurile Olimpice de vară de la Paris, unde pasiunea și dedicarea unui băiat pentru sport, îmbinată cu perseverența și sacrificiul, au devenit mândria și bucuria unei nații.
David Popovici deschide o cale în sport, o cale a bucuriei practicării unui sport, fără a pune presiune inutilă pe rezultate, dar și o cale a asumării sutelor de ore necesare pentru a fi în top. Firesc, calm, concurând cu sine însuși, înainte de a fi în competiție cu oricine altcineva. Este nevoie de curaj pentru schimbare, este nevoie de același curaj pentru acceptare. Diferența rezultă din a pune capul pe pernă știind că am făcut tot ce am putut și știut mai bine pentru a face loc schimbării. Și până aici e cale lungă.
În acest context, mă întorc înspre ziua de duminică, 30 iunie 2024, unde în biserica Parohiei „Sfântul Mare Mucenic Mina” din Buzău, a avut loc premierea laureaților celei de-a treia ediții a Concursului de creație literară „Lăsați copiii să vină la Mine!”. Tema competiției a fost „Povestea mea va vindeca lumea”, fiind lansată și antologia cu același titlu, conținând textele participanților.
Are lumea nevoie de vindecare? Putem vorbi despre o poveste individuală, care să vindece o lume întreagă? Ce este vindecarea, până la urmă? Pace lăuntrică, tămăduire a unei boli sau neputințe, o schimbare în bine, depășirea unei traume? De unde știm că ne-am vindecat? Întrebări pe care mi le-am pus în timp ce jurizam textele trimise de către copii. Unii au trimis povestea lor, alții povestea altora îmbrăcată în propria interpretare, alții au ocolit esența. De departe, au convins cei care și-au spus povestea, fără a o cosmetiza, fără a o îmbrăca în altceva decât adevărul și simplitatea.
Este cumva același mod în care poți convinge în sport, în artă și în orice alt domeniu. Fii tu însuți! Suferința este inerentă pentru evoluție. Nu există o cale ușoară de a rămâne în inimile oamenilor. Modelul hristic ne-a arătat-o cel mai bine.
Revenind, la această ediție a concursului de creație, am acordat premiul din partea Revistei Literadura elevului Zecheru Yanis Ioan, clasa a VII-a la Școala Gimnazială „Căpitan Aviator Mircea T. Bădulescu” Buzău, pentru textul „Am venit pe lume ca mama să prețuiască viața”. Povestea de viață a unui copil diagnosticat cu cancer în stadiul IV, o poveste despre miracole, puterea rugăciunii și credința care învinge. Yanis conchide la final: „Consider că povestea mea va vindeca lumea, deoarece oricât de mică ar fi șansa la viață a unui om, dacă îl avem pe Dumnezeu în sufletul nostru, orice este posibil.”
Am mai acordat în acea zi un premiu în memoria scriitorului Marin Ifrim, mentorul unei generații literare buzoiene, elevei Dobre Bianca Maria, clasa a VII-a la Școala Gimnazială „George Emil Palade” Buzău pentru textul „Un jurnal din război”, care ne spune o poveste în contextul războiului dintre Rusia și Ucraina, o poveste pe care am crezut-o pentru sentimentul aici și acum creat. Ne spune Bianca „Într-o lume a războiului, sunt multe povești care nu au un final fericit, sfârșindu-se, de cele mai multe ori, cu familii destrămate. Mai sunt, însă, și povești care se termină cu bine și care ne demonstrează că oricât de grea este viața uneori, speranța pâlpâie și din ea se poate reaprinde focul vieții. Ce bine că sufletele oamenilor mai pot crede în povești care să-i vindece de nefericire și de frica de moarte!”
Există această imagine a salvatorului universal, care cu orice preț trebuie să salveze lumea. Am crescut cu această imagine a unui Superman, a eroului universal, gata oricând de actul suprem pentru apărarea binelui și a vieții pe pământ. Pentru mine salvatorul universal este cel care se salvează pe sine înainte de a porni în misiunea de a salva pe oricine altcineva. A se citi „se vindecă pe sine/ face pace cu sine”. Noțiuni poate prea largi să fie cuprinse aici.
Totuși, un sentiment de duioșie a pus stăpânire pe mine citind ceea ce acești copii au trimis. Duioșia mamei care își privește copiii știind că a întipărit în inima lor, pentru totdeauna, chipul iubirii.

Florentin POPESCU

Oameni şi locuri din Buzăul de altădată (XXIX)
„Macul Roşu“ – o „Capşa“ a oraşului de odinioară (IV)

Bineînţeles că „Macul Roşu“ din Piaţa Daciei nu avea un Ion Minulescu, poetul cu lavalieră venit de la Paris şi recitând „Romanţa celor trei corăbii“ şi nici un Ion Barbu care „semna“ condica de prezenţă de la prima oră, chiar înainte de plecarea la facultate, clientul revoltat că-ntr-o zi i s-a servit o cafea contrafăcută tocmai lui, pentru care cafeneaua era deopotrivă cabinet de lucru şi de relaxare.
Bineînţeles că Buzăul nu avea asemenea figuri. Avea, însă şi el, la un alt nivel, originalii cofetăriei, precum un Ion Nicolescu, cel care, încă elev fiind, a intrat într-o frizerie şi a cerut să fie tuns tip „Scânteia tineretului“, lăsându-i pe frizeri cu gura căscată, neştiind ce să mai zică, cerând amănunte despre acest fel de frizură de care nu mai auziseră până atunci, ori, şi mai rău, crezând că acestui client îi lipseşte cel puţin o doagă, dacă nu cumva mai multe.
Ion Nicolescu avea să devină mai târziu la fel de original, poate chiar mai mult în anii lui de studenţie de la Bucureşti, ori după absolvirea Filosofiei, ajungând unul dintre cele mai cunoscute personaje ale lumii literare. Nu atât ca autor (fiindcă, se ştie, nu toţi scriitorii se citesc în ei), cât mai ales ca om, cum am scris şi eu în mai multe rânduri, întrucât paşii noştri s-au întretăiat de-a lungul anilor prin multe locuri.
Poet talentat, atât de talentat încât unele din versurile lui au fost puse pe muzică şi cântate de formaţiile de rock contemporane. Ion Nicolescu, a „reeditat“, în felul lui, imaginea unor boemi celebri precum Stan Palanca şi alţii.
El, ca şi cei despre care am scris în episoadele trecute şi-n unele cărţi de amintiri, au constituit un fel de „generaţie de mijloc“ prezentă la „Macul Roşu“.
Dacă cineva se va încumeta vreodată să completeze aceste evocări şi eventual să scrie o istorie a Buzăului văzut din acest unghi, nu va putea omite nici figura lui Dan Anghel, fiul profesorului Marin Anghel, care preda latina şi limba română la principalele licee din oraş. N-o va putea face de vreme ce el – mai întâi ca elev, apoi ca student la Iaşi – era, poate, cel mai jovial, cel mai plin de umăr, un ins doldora de anecdote şi totodată el însuşi personajul unor întâmplări comice, pe care îi plăcea să le povestească ori de câte ori avea prilejul. Şi cel mai bun prilej se nimerea să fie tot la „Macul Roşu“.
Îmi amintesc bunăoară, cu cât umor şi cu cât haz povestea ce i s-a întâmplat de câteva ori la Iaşi, pe când mergea de unul singur pe Dealul Copoului, cum nişte inşi l-au confundat nu se ştie cu cine, cum l-au chelfănit bine, iar la urmă unul dintre ei, chipurile privindu-l mai atent, le-a spus tovarăşilor lui: „Mă, nu e ăsta! Nu pe ăsta-l căutăm!“ şi cum un alt ins a scos numaidecât o perie de haine din buzunar, cum au început să-i perie hainele şi să-şi ceară scuze pentru confuzie. Nepierindu-i umorul, a doua sau a treia oară le-ar fi replicat: „Dar periuţa unde e?“.
Corpolent, cu o faţă ovală ce inspira jovialitate, gata în orice clipă să adauge şi el ceva la cele povestite de alţii, Dan Anghel nu era, totuşi, un măscărici al grupului ce se reunea la cofetărie. Când era elev a jucat cu talent în mai multe piese de teatru, dintre cele ce se puneau în scenă de către formaţiile de amatori, bucurându-se de multe aplauze, mai ales din partea fetelor care îl simpatizau şi răspândiseră în tot oraşul vestea că tatăl lui, prinzându-l odată cu lecţia neînvăţată (se nimerise să-l aibă dascăl la clasă chiar pe propriul părinte) nu şovăise să-i pună un 2 cât el de mare în catalog…
În perioada ultimă a Cenaclului „Alexandru Sahia“, cel cu „Garda veche“, cum s-ar zice, la „Macul Roşu“ veneau destul de des şi Dan Dumitrescu şi Ştefan Dudu.
Primul absolvise Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti în urmă cu un an-doi şi era profesor într-una din comunele buzoiene de câmpie. Scria proză bine apreciată, nu era prolific (dovadă că nu ştiu să fi tipărit vreo carte), dar dincolo de asta era una din prezenţele aşteptate şi agreate la cofetărie. Povestea cu umor pe jumătate amar cum în primul an de învăţământ a lăsat corijentă o jumătate de clasă. Nu pentru că ar fi vrut să se arate el mai exigent decât alţi profesori, ci fiindcă elevii de acolo erau foarte slabi. Cum la puţină vreme după aceea ar fi fost chemat la Inspectoratul şcolar judeţean şi i s-ar fi spus să-şi bage minţile în cap, că nu elevii sunt slab pregătiţi, ci el ca profesor, că n-are metodă pentru a preda şi a-i examina cum trebuie pe elevi. Şi alte asemenea.
Ştefan Dudu, poate cel mai tânăr dintre toţi cenacliştii de la „Al. Sahia“ era încă elev şi pare-mi-se avea şi o funcţie pe la U.T.C. Ca „literat“ se „produsese“, dacă nu cumva mă înşeală memoria, doar de câteva ori, iar la „Capşa“ buzoiană lua poziţia învăţăcelului cuminte şi conştiincios, care-i priveşte şi-i ascultă cu atenţie pe toţi.
Ce se va fi ales şi cum se va fi ales de toate aceste personaje ce animau pe vremuri viaţa culturală, atâta câtă era, a Buzăului adolescenţei mele nu mai ştiu.
Timpul neiertător a îngropat pentru totdeauna o întreagă galerie de portrete de la „Macul Roşu“. Portrete care din când în când ies pentru o clipă din rama amintirilor pentru a ne bucura şi a ne trezi nostalgia după vremuri şi întâmplări demult apuse…

Corneliu VASILE

Vulpea, curcanul și gâsca
-Fabulă din ogradă-

Trona în ogradă un falnic curcan,
Când nu era treaz viteazul Azor,
Ogrăzii visând că ar fi gardian,
Mărgele, glu-glu etalând sfidător.

Din cârdul de gâște grăsuțe și albe,
Să fie în frunte, cea mare și grea,
Să fie-avansată, venea tot cu jalbe
Și-n orișice baltă-ndelung se-oglindea.

Vulpoiul Renică, pândind din tufiș,
Văzând, hoțomanul, rapid cum stă treaba,
Curcanului zice, privindu-l pieziș:
„Convinge-mi o gâscă, n-o fi pe degeaba,

Să vină-n poiană, că eu o iubesc,
Grăunțe de orz am acolo o droaie,
Mata o convingi, că ești os boieresc!”
Curcanu-ncrezut pe loc se înmoaie

Și gâsca i-ascultă perfida povață,
Iar vulpea o prinde, râzând în cascade.
Morala:
Curcanul – curcan, se ițește în față,
Iar gâsca – e gâscă, în brațe îți cade.

Distribuie: