Literadura nr. 33 (1)

Mihaela Roxana Boboc

Disciplina de a scrie

De fiecare dată când termin de scris și public o carte, am senzația că o parte din mine pleacă odată cu ea.
Nu știu dacă e doar o senzație sau tot amalgamul de sentimente și trăiri puse în fiecare poem creează o singură imagine. Una mai degrabă picturală. Mă văd stând pe malul unui râu în timp ce dau drumul unui lampion. O lumină, o carte, o viață. Lampionul se îndepărtează pe râu în jos, cartea se desprinde de mine și capătă o viață proprie, una asupra căreia nu mai am niciun control.
O nouă plămădire după acest moment pare adesea fără miză. Punctul în care poezia se întoarce ca un bumerang și sparge acel mugure de dragoste, în jurul căruia pivotează totul.
Disciplina de a scrie chiar și atunci când cuvintele se întorc cu furie spre tine. Disciplina de a cuminți gândurile în filele unei cărți. Pur și simplu, disciplina. Te trezești cu gândurile, le ordonezi, le așezi în ce formă vrei, le pui la macerat, până când pasta aceea, îmbinare de suferință și fericire, de căutare și regăsire capătă un sens. O conductă prin care dragostea trece, de la scriitor spre cititor. Șuvoi, sângele din rana care zgândăre, fără a prinde coajă. Pentru că totul trebuie scris, fără rezerve, fără excepție.
Lampion lângă lampion, râul capătă viață. Îndrăgostiții, cu capetele unite, privesc spectacolul de lumini. Nu se întreabă al cui lampion e înălțat și cât a trebuit să coboare în sine poetul pentru a deveni cuvânt.
Într-o lume în care se judecă mai degrabă coperta decât conținutul, editura decât poetul, o astfel de imagine poate face diferența. Între a te opri și a merge mai departe, știind că miza depășește cuibul strâmt al propriei existențe, și poate – cândva, când nimeni nu-și va mai aduce aminte nici de ce, nici cum, nici cine, vom privi în zare ca și cum am privi în noi înșine, acel mugure de dragoste.
Acolo e sufletul poetului și inima lui s-a făcut cuvânt! Ecce homo!

Camelia Iuliana RADU

Arlechinii lui Picasso sunt în cartier

colorați
cu chipuri trăsnite
și gesturi țâșnite din sevă medievală
arlechinii zburau dintre pânze uitate
direct pe străzi
în cartierul rău famat

un clovn gras în pantalonași scurți
sărea prin bălți în vreme ce un altul
lung și flămând sorbea în tihnă
o bere
un boschetar cu pălăriuță îi făcea cu ochiul
unei curve păroase
iar trei adolescenți slăbuți stăteau în rând
la o tarabă

dintr-un gang îngust
țâșni un arlechin trist
costumat în nuanțe de albastru și maroniu

frisonul tragediei înteți cheful de circ
într-o clipă se făcu horă în mijlocul drumului
răsunau chiote și glasuri
care nu mai știau cum să cânte
dar cântau totuși
– a venit Țăndărică în vesta lui roșie
șomoiogită! Hai, Picasso, vino
să ne închiriezi pe toți pentru o friptură!
însă nenea Pablo rămase singur
în cercul lor dănțuitor
oftând prefăcut
printre umbrele lor înmulțite
– de ce vă mai frământați?
vecina va veni azi în atelierul meu
și nu va mai pleca așa curând
până nu o voi stoarce
ca pe o lămâie
în paharul poftelor mele

din depărtare
pândea ochiul unei femei colțuroase
cu lacrimi istorice pe obrazul pomădat
Picasso contură cu negru trupul ei spart
în bucăți și o expuse

arlechinii tăcură
otrăviți cu gheață de Alaska
adusă special pentru Pablo
și ginul lui sec

Redon visează în visele altor visători

un bărbat subțire și palid
cu fruntea aplecată
strecura sub cerul dimineții înfrigurate
fantasme și umbre
din somnul lui nedormit
molipsind realitatea încremenită
cu vise și ecouri negre

pribeagul își făcea apariția prin cotloane uitate
pe șantiere părăsite
prin subsoluri sau șoproane
oriunde întâlnea vreun loc de dormit
căzut în uitare

așezându-se cuminte într-un ungher
și privind
își apleca fruntea de ceară
deasupra lumilor onirice
în ochii adânciți în orbite se nășteau
viziuni îngălbenite
monștri
himere
creaturi stranii
ființe fabuloase
ciudate

foșnind în surdină
prin somn
năluci vanitoase sau umile
străjeri de umbre groase
și remușcări
vinovății neștiute
priviri adânci petroliere
șopteau încet
Odilon Odilon

toate inexistențele
se năpusteau asupra visătorului
invadându-i odihna precară
duhuri felinare
măști și ochi înspăimântători
zgâriați de neliniște
ca de o așchie încinsă

cei adormiți se trezeau în miez de noapte
cuprinși de un fior
nedumeriți priveau în jur
– ce se întâmplă?
A fost cineva aici? A fost cineva?

praful zăcea nemișcat
neputincios

Kandinsky părăsește Moscova și îl întâlnește
pe Cioran în tren

– și tu ai plecat bătrâne? Știu motivul
criza tiranului la bătrânețe
nu mai vrea să convingă a uitat de seducție
ca o buturugă veche uscată rigidizată de putere
pietrificată în obsesie
pe unde trece însângerează
toți fug toți se depărtează
dezvăluirea dinților i se pare firească
rictus
așa începe sfârșitul
doar îl știm pe Ceaușescu înnegrit de ură
serios ca un buștean părăsit
a sfârșit printre rechinii pe care i-a crescut
a fost suficient ca unul să muște
și mirosul de sânge i-a incitat pe toți
e o boală
unii nu vor să o recunoască ca boală
încă mai cred că e strategie
este obsesia oarbă
cu direcție de vector rigid
una singură
ca un țipăt uscat
fără sevă
zilele tiranului la bătrânețe sunt numărate
oricât de sănătos ar părea
steaua lui neagră îl aruncă în pași galopanți
foamea l-a înghițit demult
cu cât are mai multă putere
cu atât îi este mai foame de putere
și cu cât obține mai multă
tot mai rece, mecanic
uimire perplexitate blocaj
ochii privesc și parcă abia acum văd
om să fie? ce să fie?

– realismul socialist voia mușchi
detaliile veseliei deșucheate
la voi a ajuns bancul ăla?
– care? că au ajuns multe
– un câine din SUA spune: în ţara mea dacă latri
şi tot latri
până la urmă vine cineva şi îți dă carne
câinele din Polonia întreabă ce-i aia carne?
și câinele din Uniunea Sovietică întreabă
ce-i aia lătrat?
– ha-ha bancul lui Ronald Reagan
dar știi că după Maslow
până la urmă tot singur vei fi
bătrâne

Van Gogh întâlnește benzile desenate

cu pălăria lui neagră mototolită
de vânt
desculț și cu părul vâlvoi
Vincent strângea în mână
un sul de hârtii care se desfăcuse
bărbatul masiv cu barbă stufoasă
pășea cu greu pe acostament
agitat ca un câmp de grâu în furtună

din stânga țâșni
un râu de benzi desenate
gălăgioase
toate culorile deveniseră șiruri
bezmetice
în purgatoriul de luciri frenetice

Vincent își zise
– o lume asurzitoare îmi tăia calea
credeam că
doar eu sunt într-o ureche

Andreea ZALESCHI

A absolvit Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași – grafică publicitară (licență și master), masterand, la SNSPA București – Putere executivă și administrație publică.
A debutat în 2022 cu primele poeme publicate în antologia de proză și poezie contemporană România-Australia – „STREET MUSICIANS”, volumul 7, editori Mihaela Cristescu & Sue Crawford.
Apare în antologia clubului de lectură Noise Poetry, alcătuită de Mihai Marian: „Ce-ți spui noaptea înainte de culcare”, Editura Cartex.

22.3 duhul furtunii

Furtuna este pentru calm și nostalgii.
Cu soarele ne pavăm unele căi,
chiar dacă haosul stă la masa tratativelor cu razele sale.

o pereche de idei duhul
a ieșit din lampă dorința e acolo
iureș de apă un râu năvalnic
un președinte
fugind către Casa Albă și
cerul luminându-se de ziuă.
liniștea îmi e pe partea
stângă
iar inima, o carte de joc pe margini
arsă
arlechinii dansează pe scena
teatrului de valori

iar el mă privește tăcut cu
gânduri străvechi.
întregul stă în acea tăcere
din ochii lui
infuzând Necuvintele
jumătăți de soare și
nopțile cu luna albastră sunt bagaje
de vorbe
uitate pe vioara veche
când furtuna își tună gândurile
cerul nu ne mai aparține.

21.0 prezent și Cluj

ultimele amintiri
tălăzuiesc în ape care se evaporă
nu au reprezentat
nimic. Îmi pun sufletul
pe raftul din
biblioteca veche, la locul lui,
iar cerul sub pod stă încolăcit între stele
căderi de Perseide și credințe, o speranță inutilă
și o plecare
când sosești aici
e un capăt de lume mică
dar cuprinzătoare
de ce să cauți bătăi de inimi cunoscute
pe o graniță din ape uitate?
zilele viitoare am vorbit… nu chiar, scuze.
Zilele trecute vorbim în viitor.

17.2 căsuța

lucrurile funcționează alene
în tandem
cu tăcerile cu mașinile zgomotoase iarna
cu verile călduroase sau
chiar cu paginile cărții
date una câte una
una câte una
găsești cuvinte
care construiesc
căsuțe în interiorul inimii tale tăcute
poate pereții sunt puțin strâmbi și ai aruncat
degeaba vorbe aievea în ei și stările bat
neinvitate la ușa mică din lemn
și căsuța pare neterminată.
oricum – îți zici –
e ok și așa câteodată
mai ales când îți dai seama că acea Căsuță
din interiorul tău va avea mereu
un locatar
chiar și în zilele în care lași ploaia
să te conducă pe drumuri fericite.