Ora de muzică 2 – The same
Gata să facă luna răstimpul în care i-am lăsat baltă pe muzicienii….
N-aș spune numărul unu în topul preferințelor mele. Chiar și așa, meritele lor le conferă un loc în față. Copeland…. Un exemplu că muzica se poate construi, închipui și expune în multe feluri.
1988. Patru realizări notabile. Un album solo, The Equalizer and Other Cliff Hangers, și trei muzici de film: Talk Radio, în regia lui Oliver Stone (același „director” de la Wall Street), She’s Having a Baby, de John Hughes și The Jogger, al lui Robert Resnikoff.
Eram pregătit să spun că nu pot desluși nicio formă de pe coperta albumului cu egalizatorul și alte „umerașe” de stâncă. Sunt totuși o mică parte dintr-un corp de vioară, zona de coarde din spectrul grav al unui pian de concert, cu capacul căscat, o siluetă în apă, privită din spate la apus, un smârc de iarbă verde sau stuf, pozat noaptea, o zonă în dreapta galbenă, linii negre și puncte, umbre pe un zid gri-albastru, poate și un cap-pată al unui bărbat și încă niște forme ce și ele par reflexii ale unor lumini. Însumate, cele zece piese dau o medie aritmetică de patru minute, deși unele depășesc cinci minute, una singură este cu timp modest, doar două minute douăzeci, iar celelalte gravitează în jurul cifrelor trei și patru.
Deși se simte puternic izul tehnologiei anilor 87-88, față de precedentul album prezentat, sunetele sunt mai aproape de numele cu care sunt prezentate. Pianul parcă se apropie de unul cu codiță, oboiul parcă mai aduce a oboi, însă, sinteza de chitară acustic-clasică e la fel de nefirească, iar la Green Fingers, a cincea dintre piese, să zici că e o nereușită personală de a transfera fișiere în format midi pe alt instrument decât cel pe care lucrasem anterior melodia. Așa, de probă, încercați să puneți o partitură de tobă pe un timbru de pian. Sună la fel la toată lumea. Cum și Copeland se aud. De fapt nu sunt schimbări majore de viziune. Apar aceleași disonanțe melodice și aceleași treceri de la o tonalitate la alta pe note aflate la distanțe dincolo de naturalețea armonicelor: cvinte și cvarte mărite și micșorate. Ritmurile se pot încadra la cele industriale, unde premierul adoptă stilul ciocan – rememorare Pink Floyd, Genesis, Peter Gabriel și toată pleiada de piese ce s-au compus în anii 86-89. Una peste alta, mi-ar fi fost și-mi este imposibil să compun așa ceva. Nu că nu mi-aș putea închipui așa ceva, dar cu atât de multă instabilitate tonală, m-aș pierde de la măsura a cincea.
Talk Radio. Să punctăm câteva informații despre film. Dramă. Bazat pe fapte reale și cartea Talked by Death: The Life and The Murder of Alan Berg. Asasinat. La Berlin cu un premiu: Ursul de argint. Bogosian și Baldwin în primele rânduri actoricești. Cântecele… din aceeași panoplie de „cacofonii”. Interesante, bizare, care par puse la întâmplare uneori, însă de cele mai multe ori se simte insistența cu care Copeland caută exact notele care se „potrivesc” cel mai rău. Nimic nou. Deși el le poate distinge, și un muzician experimentat, ascultându-le, n-ar ști să spună tocmai precis când se termină o idee și începe una inedită.
She’s Having a Baby, filmul, are de asemenea o pleiadă de actori cunoscuți, Kevin Bacon, Elisabeth McGovern, Alec Baldwin…. Și track-listul cu cel puțin un nume mare, Kate Bush, dar destule altele. Însă fondul sonor în rest aparține tot lui Stewart. Înainte, o chestie interesantă la care și Copeland participă, alături de mulți actori și personalități din multe domenii, ce sugerează un nume copilului din titlu. Pe youtube se regăsesc 15 minute din coloana sonoră, prima secvență, de două minute, aparțin orgii ce calchiază cumva o compoziție a lui Dinu Lipatti, celebră, ce-mi scapă acum ca nume. După, calapodul obișnuit. Nu insist….
Sa vedem și să auzim și The Jogger. În sfârșit…. Am găsit o părticică din film. Și coloana sonoră unde nu-și putea schimba prea mult opțiunile melodic-armonice creatorul. Când să crezi că s-a „liniștit”, introduce câte o „păsărică” din alt „film” și pune în tensiune materialul muzical. Dar nici pelicula nu putea beneficia de o muzică normală. La cum se atacă cei doi alergători și-și sar la gât….
