Propoziții pretențioase – Arcănii
Puhoaiele când mătură….
Cum ploicelele astea tomnatice măturară Galațiul, mările și oceanele, așa „ravagii” se produseseră la Poienița după furia sindicalistă descărcată pe mese, scaune, mâncăruri și băuturi, dar mai ales pe tacâmuri și scrumiere. Scuturaseră bine caro-tatele fețe. Când a constatat mama Leana lipsa, și-a pus mâinile în cap. Tot suplimentul ei avea să-l lase „amanet” lui Huru, care, intransigent, ba chiar violent verbal, nu ținea cont cât hămăleau angajații ca să satisfacă „poftele” clientelei, îi lua otova, bătrâni, tineri, experimentați, novici, ospătari, bucătari, fochiști, cameriste, spălătorese și recepționeri. Nu aștepta decât argățit din partea tuturor, era veșnic cu ariciul în buzunar și nimeni nu i-ar fi intrat în grații cu nimic. Că mai târziu, după vreo câțiva ani, cineva avea să-i vină de hac, nu aveam de unde să știm prea mulți. Slăbiciunile pentru femei, nu oricare, nu oricând, nu în condiții normale. Doar cu tenuri arămite, deși aflasem că la momentul 1995 avea o frumusețe de amantă, știți voi, blondă, înaltă, nu foarte tânără, doar cât să fi dat în pârg și să facă ciorba bună…, rafinată…. Doar când a simțit el că a venit sorocul. Și doar cum i s-a oferit noua achiziție: pe de-a-ntregul, cu tot arsenalul posibil. În ciuda faptului că artroza și artrita băteau la ușă. Ceea ce, în parte, acum vreo opt ani, l-au și „poftit la masă”. Și cu doi ani în urmă l-au și „servit”.
Mască. Personaj de cărticică prin definiția fizică și comportamentul neașteptat de bizar, obținut prin grelele cazne la care fusese sortit să participe efectiv. Când te cheamă „datoria”, te duci întins oricare ar fi primejdia, oricare ar fi omul și oriunde te-ai afla. Propoziția de debut prezentată cu brațele arcuind aerul avea să fie doar preambul pentru seria de minciuni și de fantastice rememorări, încât baronul M. ar fi rămas mut de uimire. Croșeta Mască pe bandă rulantă întâmplări ce n-au avut loc, depăna timpuri care nu existaseră faptic, fabula cât pentru o armată de gogomani. În numele setei și a nevoii de nicotină. Apăsase atât de tare pedala nesimțirii – poate s-ar fi cuvenit tupeu; suna totuși ne neaoș; și nu era atât de golan pe cât se putea măsura cu atribuirea -, încât el, un neica nimeni, un intrus în staff-ul șefului de sindicat, devenise piesa principală, atracția moldovenilor poposiți mai mult pentru necesități decât pentru ceea ce a urmat.
Cauză și efect. Golești mațele, simți un gol ce trebuie iarăși umplut. Te-ai ușurat la toaletă, dar drumul anterior către și înapoi după trece prin sala de mese, unde, chiar fără îmbietoarele arome de ciorbă, cartofi prăjiți și friptură – pe cât de futile, căci ziua și aceleași feluri, pe atât de „nocive”, căci sunt cea mai de nestăpânit dependență – prezente în aer și cu cârlig pentru nas, la vederea ambientului se trezesc în tine toate poftele. Îți lasă gura apă, salivezi și după o coajă de pâine cât de întărită ar fi și măcar un strop de apă. Și pe cât de hotărât să nu rămâi, cu aportul prezenței amicilor, de conjunctură, se naște dorința lui „Hai să vedem ce au.”, te așezi și… aștepți. Fiindcă așa este la restaurant. Cu cât mai lungă…, cu atât mai mare pofta cu care îngurgitezi ulterior.
Să ai totuși noroc de o echipă care merge strună, care știe să se mobilizeze indiferent că se apropie ora de plecare, indiferent că era în pauză prelungită, fără voie, de clienți, aromind un dram pe lângă galantare și cratițe, indiferent de numărul și nația lor – unele spurcate, cum obișnuim să spunem, întemeiat -, aromâni, din „fundul” țării arădeni, din sămânță armeană, țigănească ori cine știe de unde din lume. Să pornească cronometrul și la comanda start să percuteze ca glonțul din pușcă.
