Spații culturale nr. 95 (11)
Ionel BOTA
Jocurile sunt făcute. Despre o manipulare a imagismului în poezia Luminiței Zaharia
Sunt multe diamante în poezia Luminiței Zaharia, strălucind și invitând la o lectură atentă cititorii iubitori ai genului sau comentatorii preocupați de starea literaturii române din ultimii ani. Volumul de-acum, Bogații nu visează niciodată scoici (Craiova, editura Sitech, 2018), reprezintă o altă etapă din creația poetei noastre și unele texte par să anticipeze schimbări semnificative.
Re-semantizări flagelând monotonia și artificiosul, se simt la tot pasul iar în ceremonialul ironic-fantast al eului „ordinii interzise” îndepărtarea declarată de senzitivitățile adolescentine („să scriem în kanji, în rune/în culori de soare apune/cuneiforme gînduri să schițăm/să dăm cezarului ce-i al morarului/și viceversa, și-n travesti, și oricum/că poezia e merindă pentru drum/e uite-o nu e, mincinoasa mincinoaselor/frumoasa frumoaselor, estetic renovată”) transformă verbiajul aparent insignifiant în materie prelucrată atent și dă roadă bună în celălalt plan, al dozării senzorialului prin actul resorbțiilor realului. E adevărat că ideea scrisului-sacrificiu e acum ludism și se poartă și la case mai mari dar aici, la Luminița Zaharia, nimic nu e gratuit așezat în magma textelor, promisiunea unui spectacol fascinant se împlinește fiindcă, nu-i așa, recursul la memorie este și el sărbătoare. Parabola se mută în sufrageria în care eul auctorial dirijează simfonia/polifonia/malinconia așezat în fotoliul princiar, doar că metaforele deschid jocul de lumini pe nisipuri mișcătoare, adrenalina e paroxismul, autoarea știind foarte bine (și evitând capcana podiumului înainte de consacrare) că până și solemnizările efuziunilor duc la reciclat moda siropului de sezon din lirica femininelor noastre. Dar Luminița Zaharia, totalmente proprietară de antivirus, trece nepăsătoare prin mulțimea de veleitari și grafomani îndreptându-se spre una din lojile speciale aflate în preajma scenei.
Poemele sunt un festin al imprecațiilor, în descendență nițel optzecistă dacă n-ar fi această „decopertare” a realului un decalc al deconstructivismului discursului postnouăzeci. Poezia e starea de hipnoză care nu trebuie întreruptă, ea se scrie peste tot, chiar și pe ușa bisericilor sau a templului masonic, pe frunzele teiului sau pe bolta cerului, pe o rază de stea ori pe fanta kimonoului, în dreptul oglinzii sau pe tăblia mesei pentru călcat cămășile berbantului răsfățat. Drama cotidianului primește o vehementă respingere dar ochiul atent al poetei nu scapă regăsirile identitare sau numai convertirile spectaculoase din spațiul matricial în vreme ce linia de demarcație literatură-viață abia se vede și abia se simte. Altfel spus, comportamentul insularității îi repugnă eului auctorial fiindcă forma existenței veritabile rămâne tot poezia.
Trecutul, memoria, nu sunt îndeajuns „jefuite” dar melancoliile sunt distorsionate și mituri profane afectează de-constructul, definind și una din strategiile poemului Luminiței Zaharia: „într-o poezie cu tentă SF/se poate întîmpla orice/klingonienii cu politicienii să rimeze/pînă la proba contrarie/a antimateriei în ciocnire amoroasă/cu materia cenușie aruncată ostentativ/în ventilator/ventilul cu futilul să e-meargă/liniile futuriste ale profilului tău, iubitul meu,/să treacă bacul, chiar așa, ca racul/și toate forțele să conlucreze la modul ideal/întru ridicarea unui templu al iubirii//și au sosit delegații străine/de mine de tine de pămînteștile nevoi/așa cum și noi doi în pas de defilare//însă cum eu nu scriu poezie SF/se poate întîmpla orice//la masa tratativelor, precum povesteam/am purces și am stat/cu lecția făcută despre/klingonieni și antimaterii//s-a dovedit a fi/masa tăcerii” (la masa tratativelor).
Operația aceasta de reificare, de restaurare în conotații modern/postmoderne a unui timp scapă furiei demolatoare, ca strategie, și e folosită de poeta noastră care nu-și asumă decât vulnerabilul, implicarea afectivă, sub impulsul nevoii de confesare prin poemul-destin. Monologul interior grefează pe osatura acestei poezii alura și disimularea. Jocurile sunt făcute, ruleta execută rotirile, metronomul și implacabilul sunt iremediabili într-o manipulare pe față a imagismului. Eul se regăsește de fiecare dată în discursul despre sens, viață, dragoste, ură și moarte, în ironie și tonalitatea gravă a cotidianului omului societății postindustriale. Viața e contrapunctul tragic, în poeme cheia simbolică trădează această natură tragică și sondarea sinelui (da, un fel de ciudată antropologie a memoriei) evaluează metamorfozele unui eu când debusolat, când angajat, când în derivă pe marele fluviu temporal, când recuperator al inocențelor și experiențelor personale. Mesajul este deopotrivă captivant și traumatic, decodat în trans-scrieri și fisurat de îndoială (bref, carteziană) în subsidiar.
Poezia aceasta e gestuală în măsura în care funcția sacră a Cărții e înțeleasă ca binecuvântare. Ori, Luminița Zaharia știe deja, semn al maturității, că poezia este și miracolul supraviețuirilor noastre, iar volumul despre care scriem chiar acum augmentează această nevoie de identitate.
Titi DAMIAN
George BRATU: „Trecătoarea”
Se întâmpla cam prin anii 2000, când, urmărind pe criticul literar de mare reputație, Eugen SIMION, într-o anume împrejurare – o emisiune cu mare audiență, cum se întâmpla la apariția Domniei Sale, la un post de televiziune – mi-a atras atenția o observație care viza starea romanului românesc contemporan și anume că „prozatorii de azi trebuie să învețe să povestească”. Am reflectat îndelung la această observație și am coroborat-o cu propriile mele observații, care, în parte, coincideau cu opiniile criticului și chiar mi-am propus să urmăresc fenomenul în detaliu.
De multe ori i-am dat dreptate criticului, căci în multe dintre creații, neutre ca discurs, nu mai răzbătea acea emoție care să-l determine pe cititor să urmărească firul epic și evenimentele cu sufletul la gură. De curând mi-a căzut în mână un roman, semnat de George BRATU, TRECĂTOAREA (Editura Editgraph, Buzău, 2023, 332 p.), un scriitor buzoian, născut la Năeni, absolvent al Facultății de Istorie și Geografie din cadrul Universidad Nacional de Espagna, care, pe lângă talentul scriitoricesc incontestabil, mai are și pasiunea de a călători, având la activ până acum doar 50 de țări, cu dorința de a ajunge la 100, după cum ne informează în fișa biobibliografică.
Constat că romanul Domniei Sale este prezentat de două mari nume ale criticii literare: unul de anvergură națională, Daniel Cristea Enache, care, pe coperta IV, esențializează faptul că are în față un prozator veritabil care scrie „un roman cu aromă istorică, dar cu dinamica și dinamismul prozei moderne”. Celălalt este onestul, reputatul și respectatul scriitor și critic literar buzoian Tudor Cicu. Acesta îi scrie o prefață consistentă în care observă, printre multe altele, că „scriitorul reușește o conjugare firească între toposul basmului cu cel istoric într-un roman cavaleresc.”.
În structura exterioară a romanului cititorul va descoperi două părți inegale. Partea I, având 25 de capitole, aproximativ 250 de pagini, și Partea a doua, cu numai 5 capitole, aproape 100 de pagini, cu observația că toate capitolele poartă nume sugestive, dirijând în acest fel și firul epic. În structura interioară a romanului cititorul descoperă un singur fir epic, pornind de la o expoziție și o intrigă bine lucrate, urmărind apoi evoluția personajului într-un crescendo, spre deznodământ, marcând evoluția personajului de la simplu cioban la cel de cavaler, evidențiindu-i de fiecare dată calitățile morale, mai precis o ingenioasă glisare dinspre fenomenul haiduciei începutului de secol XIX, până spre partea istorică, a domniilor fanariote.
Ceea ce m-a surprins plăcut a fost ideea că scriitorul George Bratu a respectat, cu instinctul și talentul său de povestitor înnăscut, „porunca” academicianului într-o poveste fluidă, cu evenimente înlănțuite firesc, cu elemente de suspans, cu un personaj urmărit în evoluția sa.
Debutul este clasic, prezentând indicii de timp, de spațiu și primele personaje: „După o iarnă aspră care a pus la încercare oameni și dobitoace, venise în sfârșit primăvara. Aceasta sosea ceva mai devreme prin satele de la poalele munților care puneau stavilă vânturilor de miazănoapte. Oamenilor nu le trecuse încă spaima din toamnă, când pământul se cutremurase cu trosnet mare, făcând multă pagubă în țară. S-a întâmplat chiar în anul al doilea al veacului 19, iar aceasta pentru țărani nu prevestea nimic bun. Cocioabele micului sat erau răspândite de o parte și de alta a râului, peste care trecea un podeț. Era cioplit dintr-un singur trunchi de brad, însă oamenii treceau uneori direct prin vad, pășind peste pietre. La capătul dinspre pădure al satului ședea baba Anica a lui moș Dică, vajnic cioban. Pe Dide, nepotul, îl crescuseră bătrânii de mic copil.” (p. 10).
Narațiunea este simplă. Este povestea unui flăcăiaș de vreo 16-17 ani, numit simplu Dide, nepotul ciobanului Dică și al bătrânei Anca. Chiar din primele pagini, Dide este prezentat în contact cu viața aspră a oierilor. Adormise, pierduse câteva oi și trebuia să le caute: „Acum gata, nu mai rămânea nimic de făcut. Cu inima îndoită începu să alerge cât îl țineau picioarele spre stână, căci noaptea și ploaia îl zoreau nevoie mare. Hainele începuseră să-i atârne, opincile să alunece pe iarba udă, iar tunetele, în aceste împrejurări îl înspăimântau de-a binelea. La lumina unui fulger văzu, undeva la stânga, cabana părăsită a pădurarului. Ce-ar fi să intre puțin la adăpost până se mai liniștește ploaia? Mai avea de trecut un șanț, pe care îl zări în ultima clipă prin perdeaua deasă a ploii. Câinele îl trecu dintr-o săritură, însă când să pună și el piciorul dincolo, alunecă și se prăvăli cu totul în noroi.” (p. 22). Desigur că este timpul să lăsăm suspansul pentru satisfacerea curiozității cititorului…
O primă inițiere a flăcăiașului de 16-17 ani este cea erotică. Florica, o servitoare a boierului îi cere ajutorul pentru a o sprijini să „șteargă” tavanul: „Deși băutura îi mai dădu puțin curaj, Dide nu știa cum să procedeze. Nu ar fi vrut să ofenseze fata printr-un gest necuvenit. Știa în schimb că o putea ține în brațe fără teamă și va savura momentul acesta. Atunci fata îl scoase din încurcătură, ori din visare arătându-i cum trebuie s-o țină mai strașnic. Apoi își începu treaba la podină, în timp ce băiatul o susținea ca pe un trofeu mult râvnit. Brațele lui îi încolăciseră coapsele cu putere, iar capul i-a venit tocmai sub sâni. Pentru a o susține, fața lui era îngropată în pântecele Floricăi. În poziția aceasta, e drept că nu vedea mai nimic din jur, dar celelalte simțuri i s-au aprins deodată. Nu și-a putut închipui că va putea ține în brațe o fată atât de curând, atât de lipită de el, atât de fierbinte…În timp ce fata freca pe la grindă, băiatul o mângâia pe la coapsă. Prin rochie o simțea caldă și ispititoare…”(p. 53) Desigur că scena inițierii este completată pe încă două pagini, dar numai spațiul nu ne dă
voie s-o cităm în întregime, iar cititorul va descoperi aici fior, candoare și inițiere erotică. Nimic din ceea ce se numește azi pornografie.
Dide va fi îndemnat de către bătrân să-l elibereze pe haiducul Dumitru care fusese prins de poteră și încarcerat în beciurile hapsânului boier Costache, urmând a fi spânzurat a doua zi în fața sătenilor, desigur spre înfricoșare. Dide, hotărât, inteligent și agil reușește, cu mare precauție, să-l elibereze din beciurile boierului, în ciuda faptului că haiducul era strașnic păzit.
Iată-l pe agilul și curajosul adolescent Dide în acțiune: „Prin ferestrele laterale nu observă nimic neobișnuit. Apoi merse în față unde se găsea și temnița. A încercat mai întâi mânerul ușii. O găsi încuiată, așa cum se aștepta. Se uită pe unul din gemulețe, dar nu văzu nimic. Când să se îndepărteze, a observat ceva care îl bucură mult. Ușa de la intrare era prevăzută cu un zăvor interior. Iar pentru ca paznicilor să nu le treacă prin cap să o descuie, îndată l-a și închis. Apoi a intrat în altă cameră, să cerceteze pentru ultima oară pe fereastră. Omul care dăduse roată casei provocându-i atâta spaimă, era acum acolo, la numai câțiva pași în fața geamului și avea privirea ațintită spre el. Descoperirea aceasta îl făcu să intre în panică și se retrase îngrozit din cadrul ferestrei…” (p. 66). Scena aceasta, ca și multe altele ale romanului face casă bună cu suspansul, care înseamnă dialogul emoțional cu cititorul, interesat să afle deznodământul întâmplării.
Descoperind absența haiducului, fiul boierului ordonă cercetări amănunțite și se ajunge, prin deducție, la Dide, care îl îmbătase pe Gheorghe, unul din paznici. Deasupra sa plana o pedeapsă cumplită, așa că bătrânul cioban Dică îl va sfătui să dispară din sat, desigur să li se alăture celorlalți haiduci.
Din acel moment, acțiunea ia o turnură „haiducească”, mai precis va începe procesul de inițiere, scriitorul făcând din traseul lui Dide unul inițiatic. Flăcăiașul este acum singur-singurel, în singurătatea munților, urmărind traseul pe care i l-a trasat la plecare bătrânul. Pe frig, pe cărări necunoscute, „prin râpi și gropi adânci” (Arghezi), pândit de fiarele pădurii, cu puține merinde, flămând își va urma calea, neabătut urcând și coborând dealuri și trecând ape vijelioase. Dide aste acum singur în luptă cu singurătățile și cu vitregiile naturii: „Trecu de ultimele tufișuri și călcă pe teren pietros până la baza stâncii. Merse de-a lungul formațiunii stâncoase pentru a cerceta locul, însă nu descoperi nimic care să-i atragă atenția. Peretele era atât de înclinat și neted, că nici măcar n-ar fi putut să-l escaladeze. Își dădu în curând seama că nimerise într-o fundătură și nu știa ce i-ar mai rămâne de făcut. Dacă ar fi avut cel puțin câinele cu el, apropierea nopții nu i-ar mai fi provocat atâta neliniște. Dar în situația disperată în care se afla, ce putea face?” (p. 129). Desigur că este pusă întrebarea pentru cititor, să urmărească și această scenă cu sufletul la gură.
Într-o următoare secvență, Dide se găsește față în față cu fiarele sălbatice: „Ce putea să facă el cu hangerul împotriva unei haite înfometate? Simțea cum lațul se strânge în jurul său, mai ales că acum reușea să-i vadă la lumina lunii. Se țineau departe și se mișcau de acolo-acolo fără astâmpăr. Iar urletele lor prevestitoare de nenorocire, urletele acelea prelungi începeau să-l scoată din minți de groază. Ce va trebui să facă atunci când se vor apropia și mai mult, când îl vor încolți din toate părțile? Cine îl va mai putea scoate din ghearele lor? Se găseau la o aruncătură de băț distanță…” (p. 164). Aici, în situația limită în care se afla, este nevoie de intervenția destinului.
Numai că, odată dibuiți de potera urmăritoare, va trebui să se despartă de noii tovarăși, care-l vor sfătui să treacă munții, pentru a lua calea Brașovului. În acest nou traseu, va interveni din nou destinul. Aflat între un zid de munte și o haită de fiare sălbatice, Dide crede că i-a sosit sfârșitul, dar intervine destinul cu înfățișarea unui pustnic, care-l va adăposti, îl va povățui și-l va dirija spre Brașov.
De data aceasta, ajuns pe „celălalt tărâm”, băiatul, fără niciun sprijin decât mintea și brațul lui, dar mai ales calitățile sale morale îl vor înălța în ochii celor întâlniți. Ajuns să fie angajat de un fierar priceput, încep să-i și pună în valoare celelalte calități care-l vor scoate din multe necazuri: hărnicia, priceperea, cinstea, devotamentul, respectul, răbdarea, curajul, inteligența, făcându-l să se adapteze noilor realități.
Până să ajungă la Brașov, Dide a avut de înfruntat un spațiu geografic, salvându-l răbdarea, tenacitatea, dârzenia. Odată trecută Trecătoarea, bineînțeles o trecătoare echivalând cu celălalt tărâm al lui Făt-Frumos, flăcăul va trebui să facă față unor urgii provocare de lume, de viclenia ei, trebuind să se adapteze unui spațiu moral complet necunoscut. Îl va întâlni pe cumsecadele și harnicul gospodar român Ion, care-i va pune față în față cu orașul: „Orașul avea un statut aparte, datorită importanței economice și comerciale pe care o dobândise de-a lungul timpului. O lume nouă de care băiatul mai auzise vorbindu-se și pe care acum era nerăbdător s-o descopere: -Vezi tu, măi ficior, Brașovul se întinde de-a lungul acestei văi care urcă în munte prin Șchei. Acolo își au casele comunitățile de sași și unguri, care sunt separate între ele. Și nu pentru că nu a avea aceleași drepturi. Dar și românii sunt foarte, în special în satele din spatele nostru și de prin împrejurimi. Oricum cei mai numeroși și cei care dețin puterea sunt sașii. Ei sunt organizați în peste 35 de bresle, după meșteșugul pe care îl știu a face: aurari, tăbăcari, săpunari, brutari, rotari și chiar doctori. Pentru a fi primit în rândurile lor și a deveni calfă, trebuie să faci o ucenicie de patru ani. Când se gată această perioadă, se dau probe de lucru în fața unor meșteri de vază. Aceste bresle mai au însă un rol. În caz de asediu, ele se află în fruntea luptei de apărare a zidurilor, a porților orașului ori a bastioanelor” (p. 183). Observându-i calitățile, îl va recomanda patronului sas Manfred, care-l va angaja la hanul său, unde, în curând, ajunge om de încredere, destructurând, cu mari riscuri, împreună cu Ion, o bandă de tâlhari. Va urma și o școală de ostași, va ajunge pe nedrept și la închisoare, dar calitățile sale morale sunt apreciate. La han va poposi însuși domnitorul fanariot Alexandru Ipsilanti, căruia Manfred i-l va recomanda pe flăcău, ca strașnic ostaș. Va face față și altor peripeții, aflat în suita fanariotului, va ajunge la Iași, unde domnitorul Alexandru Moruzzi va fi alungat cu complicitatea ambasadorului Rusiei. Va ajunge om de încredere și în suita care-l va duce la Petersburg.
Aceasta este povestea, o poveste care pare desprinsă dintr-un basm, sau mai degrabă, un basm devenit poveste și mai departe legendă. În final, cititorul va rămâne cu legenda unui destin, destin care conferă personajului aura unui personaj din tragediile grecești și din basmele românești, unde confruntarea principală a eroului este lupta cu destinul. Din momentul în care Dide și-a asumat riscul eliberării, adică al solidarității cu haiducul Dumitru, și-a asumat și riscul sinuozității propriului destin. Traseul lui inițiatic este unul plin de neprevăzut. Trăiește momente de cumpănă, de îndoială, dar încrederea în propriul destin și dârzenia fac ca el să triumfe.
Trecătoarea nu este numai una fizică, ci și una simbolică, marcând, de fapt, trecerea lui pe celălalt „tărâm”, unde-i vor fi de folos calitățile sale morale: hărnicia, priceperea, cinstea, modestia, care-i vor aduce respectul și aprecierea semenilor. Va constata că vitregiile provocate de minciună, trădare și ipocrizie sunt tot atât de periculoase ca cele provocate de natură. Are și momente de naivitate, de credulitate, ca orice tânăr fără experiență, dar reușește să le depășească. Principalul să atu în relația cu cei din jur este sinceritatea.
Este un personaj izbutit. Povestea evoluției sale de la stadiul de cioban la cea de cavaler devine, sub pana talentatului scriitor George Bratu, un roman al inițierii, cum ar zice critica literară, un bildungsroman, unul dintre cele mai izbutite din literatura contemporană. Este de remarcat faptul că povestea a dovedit o foarte bună documentare, încât cititorul este întors cu ochii minții fie în atmosfera unui sat ciobănesc de munte, fie în lumea izolată a haiducilor, sau în atmosfera Brașovului negustoresc al vremii, sau atmosfera de la Curtea Moldovei și culisele luptelor pentru domnie între diverși pretendenți. Ca personaj, Dide devine un model moral uman, deasupra celorlalte care sunt menținute doar ca secundare sau episodice, rămânând un personaj viabil din punct de vedere literar. Pe autor îl ajută mai ales expresia stilistică, fluența remarcabilă a frazei, dar mai ales descrierile care înnobilează stilul, conferindu-i autenticitate.
Cartea nu este numai aventură și inițiere. Cititorul va descoperi adevărate pagini de istorie bine documentate, cum ar fi fenomenul haiduciei ca formă de luptă individuală împotriva exploatării sătenilor exasperați de avariția boierilor și a arendașilor, apoi pagini interesante despre Brașovul începutului de secol 19, continuând cu luptele crâncene pentru domnia Valahiei și a Moldovei, cu pagini bine documentate istoric despre domniile fanariote.
Poate că cititorul acestei cronici va fi fost mirat de insistența mea asupra descrierilor realizate de către autor cu o limpezime de cristal, intercalate într-o fluență narativă sclipitoare, unde suspansul tronează conferindu-i tot farmecul. Cu atât mai mare admirația mea, căci autorul acestui minunat roman al inițierii este nevăzător.
Leons BRIEDIS
PĂUNII IUBIRII
Aşa de tineri eram
încât vinul ne scandează
pe de rost
azurul cu înaltul
sunt în gesturile noastre
împodobiţi cu pene luxoase
ca păunii iubirii
cochetam unul cu altul
Uşor şi frumos
ca prima şi ultima clipă
trăită-n iubire ca în beţie
fiecare mişcare a noastră
plină de farmec
şi de-o luminoasă bucurie
căci însoţiţi eram de veşnicie
Chiar şi vâslaşul de lună
de iubirea noastră ameţit
scăpă vâsla din mână
NIMIC
În cuvântul cer
soarele nu străluceşte
cuvântul vânt
nu goneşte
cuvântul norii de toamnă pe cer
oricât n-aş răsfoi dicţionarul
totul merge după orânduiala cuvintelor
pănă şi Cuvântul Dumnezeu
sună la fel cu cuvântul Nimeni
singurul cuvânt
care mă ajută un pic
e compătimitorul
nimic
Ana-Maria CORNILĂ-NOROCEA
Remitologizarea contemporaneității – dincolo de istorie, în poveste
Volumul de povestiri al scriitoarei Nina Elena Plopeanu ilustrează modul în care un cunoscător al istoriei (ca poveste-știință) poate investiga celelalte straturi/ipostaze ale istoriilor/poveștilor umane, plonjând din zona documentului riguros în teritoriul infinit interpretabil, imprevizibil, subiectiv, al fabulației. Secolul XXI nu pare un timp al poveștilor, ci mai degrabă o eră a rațiunii, a știrilor, a informațiilor exacte, a fenomenelor perfect/integral explicabile. Gestul autoarei de a asocia imaginea secolului XXI cu ideea de poveste sugerează un fel de camuflare a miraculosului, a fabulosului, a imposibilului în planul realului aparent golit de vechile povești. Prin titlul volumului, autoarea face o subtilă invitație de a căuta povestea în straturile realului, într-un demers arheologic, de investigare, interogare, excavare după mirabil. Dincolo de strategia de tip captatio din titlu, poveștile Elenei Plopeanu nu aparțin de fapt secolului XXI sau nu aparțin unui secol anume (în ciuda unor repere istorice prezente pe alocuri), ci fac parte dintr-un arhetip al istorisirii, al evaziunii din real și al întoarcerii către real pe drumul poveștilor. Autoarea fixează într-un mozaic de texte scurte esențe de umanitate, de uimitor, de memorabil, într-un cuvânt…esențe de poveste. Nu are nevoie de fraze sau pagini-fluviu pentru a impresiona prin tâlc, prin neașteptat, prin suprareal, prin tragic.
Povestirea Apostolul luminii cuprinde o declarație de recunoștință față de un pedagog cu influență benefică decisivă asupra învățăcelului. Scriitoarea reliefează astfel un ideal paideutic: mentorul ce modelează un destin și ucenicul ce își asumă acest destin, fără să uite rolul major al dascălului său de început. Ana-Maria, elevă în clasa a XII-a, urmează să studieze Jurnalismul și decide să ia un interviu fostei sale învățătoare, doamna P. – în spatele abrevierii s-ar ghici parcă figura autoarei, ea însăși profesoară, deci mentor, model pentru elevii săi. Textul are un substrat didactic și aforistic, legând între ele afirmațiile unor personalități culturale referitoare la relația paideutică: Petre Țuțea (Profesorul este fabricant de oameni. Profesorul se asemănă cu un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală și face mobilă de lux), Antoine de Saint- Exupery (Copilul este aidoma albinei care adună nectarul pentru a face miere), Nicolae Titulescu (Și chiar de nu voi fi un far, ci o candelă ajunge. Și chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina).
Caisul din fața ferestrei face parte din aceeași serie a prozelor delicate, cu subtext ușor moralizator. O fetiță, Otilia, nu poate merge la școală și nu poate fi asemenea celorlalți copii din pricina unui handicap fizic. Bunica îi spune povestea dureroasă a nașterii ei într-o formă parabolică, încurajatoare, iar fetița, crezând în mesajul poveștii, urmează modelul caisului din fața ferestrei, ce își înalță ramurile spre cer, și se ridică la rândul ei în picioare pentru prima oară.
Leul și Academia de Poezie este o parabolă cu accente de satiră despre injustiția lumii culturale/literare, în care criteriul axiologic este anulat. Leul, regele junglei, află că a fi filozof reprezintă cea mai mare demnitate și de aceea, spre binele poporului său (deci nu din orgoliu), decide să facă studii superioare. Urmează universitas scholarium, își dă licenția docendi, scrie poezii, tratate de filozofie și antropologie, dar nu este primit în forul suprem al poeților, Academia de Poezie, prioritate având o girafă și un porc spinos. Satira la adresa unei instituții culturale naționale (contestate de unii) este extrem de transparentă, iar semnalul de alarmă este îngrijorător: în societatea contemporană, chiar oamenii de valoare (mentorii leului) girează și gratifică non-valoarea, iar valorile autentice sunt ignorate, lăsate într-o așteptare la nesfârșit. Învins de absurdul unei lumi ce nu respectă principiul meritocrației, leul decide să se întoarcă în lumea lui, acolo unde se respectă legea junglei – regulile celui cu adevărat puternic.
Împărăția stejarilor, Vioara fermecată și Solomonarul sunt proze plasate la intersecția fabulosului popular cu fantasticul livresc, amintind de paradigma voiculesciană. Împărăția stejarilor e un joc intertextual cu tiparele basmului, cu acțiune plasată în timpuri imemoriale, când toți oamenii erau frați cu stejarii. Scriitoarea revalorizează un motiv central al folclorului românesc și anume, comuniunea omului cu natura. Personajele, făpturi vegetale cu posturi antropomorfe, se numesc Stejărel și Stejărița; cei doi intră, conform logicii basmului, în lupta cu eternele forțe ale Răului, pe care le înving, după traversarea mai multor probe/provocări. În Vioara fermecată, un tânăr dintr-o familie de muzicieni săraci reia traseul inițiatic al eroului de basm, învinge prin istețime și prin arta muzicii diverse creaturi malefice, se împrietenește cu Zâna pădurilor și Duhul fluviului; prin muzica sa, vindecă un împărat de maladia tristeții și se însoară cu fata acestuia. Fără să aibă puteri fabuloase propriu-zise, tânărul Teodor stăpânește de fapt magia muzicii: el este un fel de nou Amfion, capabil să reconstruiască lumea prin muzică– elimină balaurul și redă liniștea viețuitoarelor pădurii, anihilează vrăjitoarea și redă curățenia apelor fluviului. Teodor e corespondentul cu destin luminos al lui Orfeu, iubirea sa având aura fabuloasă a fericirii eterne. Asemenea lui Orfeu ce l-a înduioșat pe Hades, Teodor risipește aburii morții, alungând tristețea împăratului îndurerat de ani buni de dispariția împărătesei. Solomonarul urcă o treaptă spre proza fantastică, reciclând gândirea magică populară. Cel mai mic dintre cei șapte copii ai unei familii de țărani, Ionuț, dispare după ce o pâclă s-a așezat peste sat. Părinții pleacă în căutarea lui, după ce primesc de la bătrânul din marginea satului, un fel de mistagog deghizat în făptură marginală (ca Sfânta Duminică din basmul lui Creangă), sfaturi și obiecte magice ajutătoare: Cartea învățăturilor, frâu din coajă de mesteacăn, toacă mică din lemn. Bătrânul îi asigură că în lipsa lor va avea grijă de cei șase copii, îi îndrumă spre fratele lui, Ler Împărat (se reface astfel legătura cu imaginarul popular), îi îndeamnă să țină post și să facă rugăciune (se conectează povestea la filonul creștin). Cei doi părinți se confruntă cu diverse încercări, drumul lor e presărat de o multitudine de elemente cu valoare de simbol și află, în cele din urmă, că fiul lor face parte dintre cei puțini aleși să învețe meșteșugul solomonăritului, să stăpânească fulgerele și tunetele și balaurul grindinii. Ionuț ar fi un fel de dublu păgân al Sfântului Ilie, un intercesor/îmblânzitor în relația omului obișnuit cu forțele dezlănțuite ale naturii. Părinții se simt împăcați cu destinul suprafiresc al fiului lor și revin la ceilalți copii, mulțumindu-se să își reîntâlnească simbolic fiul pierdut la fiecare dezlănțuire a furtunii pe care el, Ionuț Solomonarul, o domesticește. Povestea poate funcționa și ca un scenariu alternativ, terapeutic, pentru părinții care și-au pierdut un copil și caută un rost superior, sacru, al acestei pierderi de neacceptat în alte condiții.
Din aceeași serie a prozelor mitico-fantastice, face parte și Lupoaica albă, o povestire ce surprinde circularitatea temporală, conexiunea dintre prezent și epocile străvechi, dintre avatarul arhaic și cel contemporan. Protagonista este Cozelia/Zeia, o femeie ce a stat în comă după ce a fost lovită de o mașină pe trecerea de pietoni. Accidentul declanșează fie o stare de delir, fie o regresie temporală, Zeia întorcându-se pe vremea dacilor, cu ritualuri sacrificiale săvârșite pentru a afla voința zeilor, cu imaginea pastorală emblematică și cu prezența totemică a lupoaicei albe. Zeia pare o străină în lumea modernă, în care nu găsește nimic familiar, în schimb își recunoaște tatăl, își asumă menirea, înțelege rosturile din lumea dacilor, în care se întoarce cu drag, ca dintr-un exil.
Eroul de pe Răchitaș, Omul cu oase de fier și Sfântul fără chip rescriu episoade din istoria națională: drama unui soldat din al doilea război mondial, drama unui deținut din temnițele comuniste, miracolele trăite de regina Maria. Este o necesară întoarcere către narațiunile identitare naționale, cunoscute și înțelese, apoi filtrate estetic de către o scriitoare – profesor de istorie ce știe să dizolve în poveste fundamentul științific, creând un nou tip de istoriografie – (re)scriitură a istoriei. Ca orice erou autentic, protagonistul din Eroul de pe Răchitaș este un om obișnuit, un tânăr învățător pe nume Nicolae, din ținutul Vrancei. Interesantă este eufemizarea morții acestuia, prin metafora scrisorii trimise mamei sale, în care sunt reproduse versurile din Miorița, creație emblematică pentru spiritualitatea vrânceană, ridicată la rang de mit național. Pe fondul conștientizării morții inevitabile, Nicolae se contopește cu personajul arhetipal – tânărul dispărut în mod nedrept înainte de vreme. Personajul din Omul cu oase de fier este un fost erou din al doilea război mondial, față de care comuniștii nu au manifestat recunoștința cuvenită, ci i-au adus acuzații false/absurde, luându-i bunurile, bătându-l și aruncându-l apoi în închisoare. Oasele de fier sunt fărâmele de metal rămase în trupul lui în urma rănilor suferite pe front, ca niște amintiri extrem de concrete și de dureroase, amplificând suferințele din detenție. Textul cuprinde și mărturia de credință a unui creștin adevărat, cel care știe că Dumnezeu este în fiecare dintre oameni. În Sfântul fără chip revin strategiile fantasticului, suspendate în cele două proze menționate anterior. Fantasticul nu vizează relația omului cu divinitatea, miracolul, intervenția pozitivă a sfinților făcând parte din ordinea reală și nu din cea fabuloasă a lumii. Insertul fantastic este plasat în contextul uneia dintre fireștile și numeroasele incursiuni ale turiștilor la Pelișor: regina Maria coboară din tablou și se amestecă printre vizitatori, așa cum în timpul vieții îi plăcea să evadeze din spațiul regal și să fie alături de oamenii obișnuiți. Sfântul fără chip este o icoană străveche, făcătoare de minuni, primită de regină de la mama sa, pentru a-i fi pavăză și sfătuitoare. Sfântul și-a îndeplinit menirea, a ocrotit-o, a sfătuit-o, ba chiar i-a vindecat soțul de febră gastrică, prevestindu-i destinul regal. Povestirea este un omagiu adus reginei, reunind elementele esențiale ale portretului și biografiei acesteia: frumusețea de excepție, puterea de sacrificiu, modestia, dragostea pentru portul popular și pentru poporul român, milostenia, exilul, dorința de a-și construi casa inimii sale – castelul de la Balcic. Textul mizează pe efectul estetic al circularității și al inversiunii cronologice: în incipit, se prezintă plecarea, prin moarte, a reginei de la Balcic, lăsându-și acolo (la propriu și la figurat) chiar inima; la final, este menționată prevestirea Sfântului, care îi spune Mariei că la Balcic urmează a-și construi casa inimii sale: din nou se creează jocul semantic între denotativ și conotativ – Balcicul este casa cea mai dragă inimii reginei, dar în același timp, pentru o vreme, va fi și locul în care va fi păstrată, post-mortem, inima reginei. Proza emană o căldură aparte, venită din venerația scriitoarei față de una dintre marile figuri ale istoriei naționale.
Scrierile Ninei Plopeanu creează un univers mozaicat, din care se recuperează elementele esențiale ale poveștii ca istorie excepțională: ancestralul, fabulosul, tragicul, sublimul, urmărite atât în destinul etnic, cât și în destinul omenesc în general, independent de identitatea națională. Secvența ce încheie ultimul text este adecvată ca final al întregului volum: dacă povestea, ca toate poveștile, nu s-ar fi sfârșit (Vioara fermecată). Afirmația exprimă, poate, un deziderat – acela de a prelungi la nesfârșit trăirea în ficțiune, marcând piatra de hotar dintre lumea imaginară și lumea reală, semnalând un adevăr: că orice poveste, miraculoasă sau tragică, își are un sfârșit – arta povestirii are darul de a-l scoate pe cititor din temporalitate, dar nu îl poate proiecta definitiv în eternitate.
