Propoziții pretențioase – Arvanit
Și nu băuse nimic Mască.
Și ce-ar mai fi băut! Cârciuma pustie cuc. Nu tu libian, nu tu umbră de buzoian brunet, râmnicean coclit ori orice altă nație stricată. Țipenie de consumator. La ora 20 ne venise dor de ducă spre casă. Să plecăm. Necăjiți, blazați de atâta liniște, împărțeam masa fiecare cu gândurile lui. Lui Mască îi tremura mustața în colțul gurii. Cum deseori avea ticul ce nu-l părăsise din copilărie. Clipea deodată cu spasmul, ba chiar avea și un icnet surd ca și cum ar fi înghițit gălușca și îngurgitarea falsă l-ar fi jenat, ar fi avut o greutate ce nu se lăsa căzută din gât.
Că erai afară, că înăuntru, zgomotul circulației de pe E 85 răzbătea dincolo de geamuri. Un muget de vacă plictisită de paie, așa părea. Până la un moment dat când a deranjat-o ceva. Din poziția noastră nu se vedea mai nimic înspre poarta Poieniței. Holul ușii de la intrare, perdelele celorlalte geamuri vinovate. Totuși, stând care cum nimerise la masă, cei ce aveau acces vizual către șosea au tresărit la pâlpâielile combinate ale lămpilor de semnalizare și ale avariilor. Mă ridicasem, închisesem toate aparaturile muzicale și nemuzicale și atârnam de plecare cu sacoșa cu partituri apucată de toarte, dar cu toată greutatea pe șezutul scaunului, după ce o scosesem de pe spătar. Trezit parcă din vis, Mască a apucat să rostească propoziția magică ca să ne deștepte și pe noi: „Vin piticii!”.
Arsesem gazul degeaba două ore. Speranțele că vom mai face un ban în acea seară se risipiseră, dar ne-am lăsat amăgiți și-atunci ca și altădată. O intra cineva…. „Bă, a tras la noi un autocar. Mai știi…?” Și-au început să intre, timid, câțiva inși mânați de dorința vizitării toaletei. Până să ne dăm seama bine ce se întâmpla, unii s-au așezat și la masă.
„Ardeiaș, ardei, mujdei,/ Ciorbă adă-ne, măi țal,/ Până comanda ne-o iei,/ Un pahar de Murfatlar!” Cei fericiți intraseră primii și găsiseră încă locuri „eligibile” și ospătari – bucuroși – dispuși să le îndeplinească toate dorințele. Adică: scrumiere – se fuma ca la turci înăuntru oricărei încăperi de oriunde și cu orice destinație -, un set de tacâmuri, câte un pahar, apă și câte-un vinișor răzleț. Timpurile grele, ei veniți de pe frontul…. Luptei cu guvernele. Care pe care. Bani puțini, locuri de muncă împuținate, speranțe ioc. Se clocea de-o revoluție…. Ce n-avea să vină curând și nici să izbândească. Așadar: sindicaliști – pleavă cu potență beligerantă; câte un șefuleț de grup; tartorul dracilor, șeful de sindicat pe ramură; aghiotanții lui.
Primul grup: „dezamăgitor” de încurajator. Ne-a smuls hainele de pe noi, ne-a băgat „în priză”, la propriu și la figurat, ne-a pus în așteptare. În aceeași formulă, fiecare „celebru” în felul lui, Sticlă, Mască, Bebi, Tamba și eu, Fulgerică. Ne dădeam coate, schimbam păreri despre ce și cum vom impulsiona „piticii” din autocar să lase nu numai ospătarilor plata meniului și un mic surplus, ci și nouă. Dar cu fereală. „Să nu se prindă gagiii.”
Studiul fețelor, analizarea mersului, „hermeneutica” limbajului de socializare, diagrama frecvențelor și amplitudinii sunetelor emise ori lipsa lor, estetica vestimentației, aproximarea vârstei, cântărirea și măsurarea din ochi, abordarea predilecțiilor de gen, toate de rezolvat în doar câteva minute. Nu ai timp să zăbovești mai mult, nu ai voie să ratezi conturarea unui tablou corect și nici nu ai dreptul la mai mult de o încercare sau o greșeală. Orice eșec înseamnă un pariu pierdut cu asigurarea traiului din ziua următoare.
Și ei încă „apuntau”….
