Spații culturale nr. 95 (10)
Mihai VINTILĂ
Viața în schițe și povestiri
Întoarcerea nostalgică spre viața satului și întâmplările sale cunoaște o tot mai pronunțată mișcare în lumea literară de azi. Tot mai mulți autori au explorat această zonă, scoțând la lumină fascinante povești de viață. În ultimii ani nume precum cele ale lui Ștefan Mitroi sau Adrian Lesenciuc sunt tot mai legate de satul anilor 60-80 ai secolului trecut. Tudor Cicu este comparativ cu aceștia un constant. Satul este o temă recurentă a autorului.
Apărut în lumea literară pe aripile criticii literare, Tudor Cicu are din când în când libertatea unui autor polivalent și atacă și alte zone precum povestirea sau romanul. Pentru el satul este o sursă permanentă de inspirație și de respirație scriitoricească, lucru care vine cumva firesc, autorul fiind născut și copilărind la țară. Acolo este lumea unde se regăsește și de unde își alimentează poveștile. Specificul satului lui Tudor Cicu este satul tătărăsc, unde tradițiile vechi sunt păstrate și unde modernismul pătrundea greu. Acum, prin această carte de povestiri, intră pe tărâmul amintirilor, scriind cu litere nostalgice despre ziua de ieri și mai ales despre ziua de azi.
Povestitor cu har, autorul nostru este dus de viață înapoi în satul părintesc unde descoperă o nouă lume care-i este total străină. Nu recunoaște casele, nu recunoaște copacii, nu recunoaște oamenii. Se simte ca un lunatic și totuși paradoxal știe că este acasă. Aceasta ar fi tema povestirii Satul… și ulița copilăriei, din noul volum Luna ca un ban de aur apărut la editura Editgraph din Buzău în
2023. O editură primitoare cu lucrările sale, mare parte din cărțile semnate de Tudor Cicu văzând lumina tiparului la această instituție buzoiană.
Astăzi, pierdute sunt acele vremuri. Tabloul copilului pierdut printre butucii de vie, doar cu bucata de pâine în mâini, a fost înlocuit de tabloul celui aplecat peste coala de scris, a omului care scrie. Dar mă simt furat de nostalgia unui trecut în care aș vrea să mă întorc. Si mă gândesc la fiul de împărat rătăcit, alergând după un iepure șchiop pe un alt tărâm al tinereții fără bătrânețe și viață fără de moarte.
Și pentru că știe poveștile satului trecut și descoperă poveștile satului prezent Tudor Cicu trebuie să le scrie, să le transmită parcă înfiorat că ele s-ar pierde. Așa apar Cum s-a întors tata din marele război, Lăutarul Floricel, Una din tolba poveștilor, Maidanul copilăriei, Fata lui moșu Stan, Puiandrul. Toate acestea pot fi puse sub mare tribut adus satului.
Volumul nu este doar despre sat. Dragostea este de asemenea prezentă. Este dacă vreți o îmbinare pe care autorul o poartă prin toată opera sa.
Cea care dă titlul volumului este Luna ca un ban de aur. Este o povestire bine gradată despre dragostea descoperită și pierdută, despre dragostea ideală și despre dragostea imaginată. Are o candoare această scriere, pe care nu te așteptai să o descoperi într-o lucrare semnată de un realist prin excelență cum este Tudor Cicu. Și totuși, candoarea aceasta fascinează. Povestea nu este ieșită din comun, dar modul cum autorul plimbă protagoniștii înainte și înapoi prin timp, prin viață, cum destinele lor se întâlnesc, împletesc și urmăresc, este magistral. Am scris mai sus că Tudor Cicu este un mare povestitor. Aici, în această dragoste dezvăluită, este o mare măiestrie artistică. Trebuie să o citiți încet, pentru ai putea pătrunde toate straturile, pentru ai înțelege toate tainele și a merge pe urmele firimiturilor asemenea copiilor din poveste.
Am găsit în Podul cu porumbei, povestirea cu care aproape se încheie volumul, idei și imagini pe care autorul nostru le-a mai folosit și în alte scrieri, puse într-o altă lumină. Fata din această povestire pare a fi aceeași fată din Fata cu smochine, un roman semnat de același Tudor Cicu. Privirea ei, modul cum se desfășoară întâlnirea cu un băiat care o admira de la distanță, pașii de apropiere, tema casei cu fereastra deschisă sunt recurente. Dacă acolo fata era însoțită de muzică aici ea se dezvăluie prin desen. Sunt iată fațete ale aceleiași idei dar abordate diferit de autor. Poate vreo întâmplare trăită, care s-a întipărit bine în memorie, dă posibilitatea acum, de a jongla cu atât de multe detalii, de atmosferă. E poate, aceasta, schița acelui roman de care am adus aminte? Nu știu, dar important e fiorul care străbate povestirea.
Fata de la iaz încheie acest volum de schițe și povestiri cum bine se precizează. Avem introduși ca personaje un bunic sfătos și o bunică senină și iubitoare. Este un crâmpei de viață la țară, cu pildele ei, pe care îl văd doar ca pe un pretext pentru introducerea acestor personaje. Povestea fetei nu este decât o joacă scriitoricească, un pas fals pentru cititorul neavizat, care astfel primește ceva, dar care poate să nu vadă datorită mișcărilor din față, ceea ce este cu adevărat remarcabil în fundal. Este un joc de nuanțe pe care autorul l-a mai practicat și în alte povestiri din volum.
Scrise cu talent, îngrijite și coerente, povestirile lui Tudor Cicu din Luna ca un ban de aur ne arată un autor stăpân pe mijloacele sale scriitoricești, un autor deplin format. Faptul că volumul se citește ușor nu constituie decât un argument în plus să-i descoperiți și poezia internă a frazei.
*Tudor Cicu, Luna ca un ban de aur, Buzău, editura Editgraph, 2023, 200 pagini.
Valeria MANTA TĂICUȚU
Taina inimii, lumina
Recentul roman al lui Genovel-Florentin Frățilă se înscrie într-o bibliografie mai vastă, dedicată readucerii la viață a unor părți din istoria noastră uitată/ pierdută/ furată. În absența unor mărturii scrise și, mai ales, datorită superficialității cercetărilor arheologice, suntem adesea incapabili să vorbim aplicat despre strămoșii noștri, legitimarea istorică fiind adesea tributară mai mult speculațiilor și izbucnirilor sentimental-patriotarde decât unui demers științific concludent. Desigur, lucrările despre geto-daci, despre începuturile social-economice, culturale, spirituale și religioase sunt în număr mare și aparțin unor istorici, filosofi, cărturari mai presus de orice suspiciune de rea-voință (printre ei, Nicolae Densușianu, V. Pârvan, M. Eliade, Petre Culianu ș.a.), dar, de multe ori, adevărul istoric s-a înecat ori a fost dus în derizoriu de teorii (cum ar fi cea a protocronismului) și de „romanțuri” (v. seria „Octogonul” a lui Pavel Coruț, dar și scrierile lui A. Nour), de editurile „daco-getice”, de „academiile”, de festivalurile cu specific sau de sesiunile de comunicări inițiate uneori de personalități controversate, cum ar fi Napoleon Săvescu ș.a.m.d.
Autorul râmnicean propune o versiune în care realitatea istorică și ficțiunea se îmbină pentru a crea o viziune personală (și jurnalul Zen este o mărturie în acest sens) a mitului zamolxian. Se pornește de la misterele eleusine – secvența inițierii lui Zamolxe, care n-a fost zeu, cum spune Herodot în „Istorii”, ci om, cum spune Iordanes în „Getica”, idee preluată de Genovel-Florentin Frățilă. Desigur, nu de la Iordanes, care-i confundă pe geți cu goții și care, în general, pare să nu prea știe despre ce vorbește.
Cum izvoarele scrise sunt controversate, calea cea mai simplă de a scăpa de presiunea fictivului este apelul declarat la mitologia populară, la fundamentul religios și spiritual păstrat de memoria colectivă. Legendele, basmele, miturile – fie străvechi, fie ceva mai noi – poartă întotdeauna în ele o frântură de adevăr și sunt ademenitoare datorită aurei de mister și magie.
Tăblițele din tezaurul descoperit la Sinaia, în timpul săpăturilor pentru castelul Peleș, sunt un punct de plecare în crearea a ceea ce Alexandru Măciucă numea „inginerie epică originală” sau, și mai bine, „roman sapiențial”: o călătorie la care participă personaje istorice cunoscute doar din manuale (regele Carol I, regina Maria, ș.a.), poeți și filosofi (Radu Mureșan, în care poate fi recunoscut Lucian Blaga), istorici, oameni politici ai secolului trecut, dar și personalități mai apropiate de zilele noastre, respectiv Octavian Moșescu. Modul în care se face conexiunea între personalități aparținând unor timpuri și locuri diferite ține, într-adevăr, de „ingineria epică” a autorului, condimentată de pasiunea lui pentru haiku. Într-un scenariu plauzibil și argumentat, poemele haiku devin cheia de descifrare a celor nouă tăblițe (șase din aur, trei copiate în plumb) rămase dintre cele mult mai multe, topite, după unele opinii, de regele Carol I pentru a susține financiar construcția Peleșului.
Interesantă pentru noi, cititorii acestor zile, nu este neapărat rezolvarea poetică a unei chestiuni naționale controversate, cu rădăcini imprevizibile în teoria conspirației, cât readucerea în prim-plan a unor figuri de cărturari cu adevărat interesați de bunăstarea, cultura și educația poporului sau măcar a ariei geografic-spirituale pe care o reprezintă. Pentru râmniceni, Octavian Moșescu, Menelaș Chircu, apoi Alexandru Măciucă, Mircea V. Homescu reprezintă puncte de reper, oameni providențiali care n-au lăsat spiritul locului să moară. Deveniți personaje-cheie în călătoria inițiatică de descoperire a învățăturilor lui Zamolxe, cărturarii prezenți în roman sunt apariții luminoase, cu avantajul purității sufletești și al încrederii nemărginite în natura divină a omului, în unicitatea sufletelor și în faptul că entitățile superioare chiar au făcut, în decursul mileniilor, coborâri vibraționale până la nivelul energetic primar, pentru a facilita salturile de conștiință ale înțelepților din vechime.
Lumina vine din adâncurile insondabile ale mitului, trece prin poezie și mai puțin prin istorie, străpunge inimile noastre și inima reginei Maria, ca să se așeze tainic în file de carte.
Căci romanul lui Genovel-Florentin Frățilă este, înainte de toate, o odisee a luminii, pornind de la contemplare până la interiorizarea ei și transformarea în scop – deopotrivă ontologic și axiologic.
*Genovel-Florentin Frățilă, „Teino Kor”, Ed. Creator, Brașov, 2024
Ion FERCU
Citind (și) cu ochii lui Nietzsche, simțind (și) cu inima lui Dostoievski
10 noiembrie 1508. La Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, se tipărea primul Liturghier din lumea ortodoxă. În 1570 avea să fie tipărită prima ediție a Liturghierului în limba română, traducerea fiind realizată de diaconul Coresi. În istoria civilizației noastre, acest eveniment este de răscruce. După ce credincioșii asistaseră până acum la slujbe fără a pricepe prea mult din cele rostite, prin acest gest li se risipește ceața care le obtura accesul către miezul înțelegerii. Universul poematic a vibrat sensibil la această schimbare de paradigmă lingvistică a discursului din amvon. În ecoul contemporan al acestui eveniment am putea citi și ,,Dintr-o lume în alta. În Taina Clipei” (,,De un mundo a otro. En el Misterio del Instante”), volumul bilingv de poeme al preotului-poet Cornel Paiu (Drobeta -Turnu Severin, Editura Kult, 2023) pe care traducătoarea Carmen Bulzan îl apreciază ca fiind ,,o căutare permanentă a unui Dincolo: de fire, de sine, de viață, de lume”.
Cele 50 de poeme selectate din creația lui Cornel Paiu pot fi percepute, armonizându-ți sensibilitatea receptării cu metafora existențialistă și cea religioasă, ca liturghisiri estetice ale existenței în care sunt inserate și accente de teatralitate care te invită la decriptări surprinzătoare. Uneori, simți, în anumite zone locuite de ermetism poematic, nevoia de… prolegomene, dar, amintindu-ți de ceea ce spunea Valeriu Bartolomeu Anania atunci când reflecta asupra zvârcolirilor lui Iov – ,,Suprema lui întrebare: De ce? rămâne fără răspuns, un răspuns pe care nu i-l pot da nici înțelepții prin logica lor sofisticată, dar nici Dumnezeu care, deocamdată, se mulțumește să tacă”, discursul poetului capătă limpeziri cuceritoare.
Densitatea ideatică a scriiturii își are obârșia și în cultivarea unor simboluri. Piatra, pildă, simbol al permanenței, stabilității şi al durabilității, fundament al relaţiei între om şi cer, al actului sacru fondator – ,, aici vom face un foc de tabără/ neobișnuit/ vom pune întâi pietrele credinței/ peste care vom așeza vreascurile conștiinței/ peste ele vom turna mai apoi laptele ființei/ și lacrimile bucuriei” – este întemeietoare pentru multe dintre virtuțile universului poematic. Piatra e distribuită și în rolul duhovnicului care citește în istoria vânătăilor lumii: ,,piatra aceasta e atât de limpede/ încât străvede orice durere/ orice umbră de tristețe”. Cu strugurii – semn al binecuvântării și mântuirii, emblemă a vieții și belșugului, reprezentând, prin fiecare bob, și comuniunea – sunt plămădite interogații tulburătoare: ,,cum pot face să rodească în mine/ un strugure uriaș/ strugurele cerului și al pământului/ strugurele universului?” Zidul este ultimul simbol pe care-l invocăm, deși ne aflăm într-o lume doldora de simboluri. Nume dat prăpăstiilor dintre Om și Lume, dintre EU-TU, dintre EU-EU, dintre infernul din noi și infernul din alții, zidul este limita pe care umanul încearcă s-o depășească, iar omul, negator, prin excelență, de limite, încearcă, atunci când se lovește obsesiv de el, să cugete după sugestia unui eseist care ne spune că eșecul este locul din care te ridici pentru a merge mai departe. La Dostoievski, Camus, Sartre, zidul pare a fi zămislit din drame. Zidul rămâne o elevată obsesie a contemporaneității. Nu întâmplător, un album de mare succes al trupei britanice Pink Floyd se numește The Wall. Mesajul metafizic este răvășitor. Accentele sunt aruncate pe singurătate, zid, destrămarea ființei, strigăt. Construirea/ dărâmarea zidului/ zidurilor reprezintă un leitmotiv… „Mamă, crezi că vor arunca bomba? […]/ Mamă, ar trebui să clădesc zidul?” „Ooh, puiule, sigur că mama te va ajuta să clădeşti zidul.” „Hei tu, de dincolo de Zid,/ […] Ajută-mă”. La Cornel Paiu zidul (,,mi-amintesc de toate zidurile lumii”) are chipul tuturor pereților lumii: ,,cei invadați de licheni și mucegai”, ,,cei udați de lacrimi”/ înlăcrimați”, ,,cei arși din interior”, ,,Doamne, ce de pereți străini/ mi-aduc aminte”, ,,pereți întunecați/ sparți/ prin care au trecut/ regimente de șoareci”. În fața acestor ziduri, revoltatul din apolinicul poet izbucnește: ,,mă-năbușă plânsul/ și-mi vine să sugrum amintirile/ și-mi vine să dărâm toți pereții lumii”. Zidurile din volumul ,,De un mundo a otro…” sunt primejdie, angoasă, semn al rupturii funciare dintre actor și decor: ,,plutind prin aer/ trecând prin ziduri/ (te pot privi din ziduri/ de dincolo de ziduri/ prin ziduri de ziduri”).
Stoicul din Poet – ,,când pleci să mori/ nu spune la nimeni/ nu da de știre// singur te du la moarte/ nimănui nu spune/ nimeni să nu știe// nu strica surpriza!” – ridică uneori steagul capitulării, lăsând strigătul existențialist să facă legea supraviețuirii. Simți uneori ecouri din Camus, percepi dramatic divorțul temporar dintre om și viața sa, confruntarea dintre ,,chemarea omului și tăcerea irațională a lumii”. Grija heideggeriană –,,o clipă e de ajuns/ pentru întoarcerea grijii”, scrie Cornel Paiu – roade etern în fragilitatea ființei, făcând din strigăt o permanență culcușită în viațămoarte. Aceasta este însă temperată, de parcă Poetul ar fi consiliat chiar de un gând al lui Heidegger: ,,Dacă îmi introduc moartea în viață, o recunosc și o privesc direct în față, mă voi elibera de grija morții și mărunțișurile vieții, și numai atunci voi fi liber să devin eu însumi”.
Preotul-poet Cornel Paiu poate fi citit (și) cu ochii lui Nietzsche, spiritul atât de puțin înțeles atunci când se află pe valul agitat al cunoscutului său strigăt: ,,Dumnezeu a murit!” La Nietzsche, voința locuiește în toate: „Pretutindeni pe unde am găsit un ce viețuitor, am găsit voința puterii; și chiar în voința celui ce se supune am găsit voința de a fi stăpân”. La Cornel Paiu, voința, care locuiește și în imperiul tristeților, este un atu al supraviețuirii: ,,nu ai voință/ mă întreabă himera tristeții?// ba am! răspund/ altfel n-aș putea săgeta pasărea/ de pe stâlpul cel înalt/ altfel n-aș putea săpa groapa aceasta/ în plină lumină”; ,,în cădere să fii prins/ de-o extravagantă voință”… Cu vina suntem din nou în preajma lui Nietzsche. Poetul întreabă: ,,vina va fi veșnică?/ nicicum nu te vei putea elibera de vină?/ nicicând nu te vei putea spăla de vină?/nici în marea propriilor lacrimi?/ nici cu propriile tale lacrimi?” Un gând din „Genealogia moralei” ne trimite către distincția nietzscheană dintre resentiment și conștiința nocivă. Resentimentul, n-ar avea nicio valoare dacă nu l-ar putea face pe acuzatul însuși să-și recunoască vina, să se „răsucească spre înăuntru”; să cunoască un mare cutremur al conștiinței, să se zvârcolească în exilul lor interior. Refugiat în conștiința nocivă, accentuează Nietzsche, resentimentul, „această tainică siluire de sine”, „un dispreț, un nu, această muncă stranie și îngrozitor-desfătătoare produce suferință unui suflet de bună voie dedublat, care-și produce suferință din plăcerea de a provoca suferința”, caută ca pe niște plăceri nereușita, nenorocirea, urâtul, mortificarea, sacrificiul de sine, durerea, în cele din urmă. Conștiința nocivă este cea care găsește mijloace nu doar pentru a fabrica durerea, ci și pentru a o multiplica. Resentimentul și conștiința nocivă au însă opinii diferite cu privire la vină. Primul spune că este vina ta. Conștiința nocivă zice: „Este vina mea”. Faptul că resentimentul locuiește în conștiința încărcată pare un paradox. Să remarcăm, solidar cu Deleuze, extraordinara invenție a conștiinței nocive: un nou sens pentru suferință, un sens intern. Orchestrarea interiorizării durerii și schimbării de sens este opera creștinismului, în opinia lui Nietzsche. Acesta este și cel care schimbă direcția resentimentului (care, inițial, era orientat spre exterior, spre altul: „E vina ta”), spre interior: „E vina mea”. Deleuze spunea că măreția lui Nietzsche constă în a fi reușit să izoleze aceste două buruieni, resentimentul și conștiința încărcată. Le-a izolat, credem, dar otrava (vindecătoare?) din ele continuă dialogul cathartic și în ,,Dintr-o lume în alta…”
Interesantă este și perspectiva deschisă de Cornel Paiu către suferință: ,,oasele unite de lege/ nu se vor teme de suferință/ vor răbda și se vor tămădui/ se vor smeri și vor mărturisi despre adevăr”. Mărturisirea poate fi citită cu ochii lui Nietzsche și simțită cu inima lui Dostoievski. „Doi sfinți ai literelor lumii – Dostoievski și Nietzsche – au transformat suferința într-o valoare cvasiabsolută, în valoare tranzitivă, aptă de a conduce spre țelul suprem, diferit în cazul creatorului tragediei subteranei și, respectiv, în cazul celuilalt uriaș, considerat un Hamlet al filosofiei secolului al XX-lea: autorul capodoperei «Dincolo de bine și de rău»”, spune Aura Christi. Suferința este, pentru ei, floarea rară de la butoniera spiritului nostru. La Dostoievski, suferința este un prilej de a spori viul din om, de a recuceri umanitatea, o cale către mântuire. La Nietzsche – „Voi doriți să suprimați suferința, pe cât se poate – și nu există un «pe cât se poate» mai smintit. Dar noi? Se pare că tocmai noi am prefera să suferim mai intens și mai rău decât am făcut-o vreodată!”– suferința profundă
înnobilează, fiind investită cu statut de criteriu al ierarhizării sociale: „… ierarhia socială e determinată întrucâtva de profunzimea suferinței pe care o pot îndura oamenii –, certitudinea înfiorătoare de care este impregnat și care-i dă culoare, certitudinea că, datorită suferinței sale, el știe mai mult decât pot cunoaște cei mai inteligenți și mai înțelepți dintre oameni”. Suferința m-a invitat într-o nișă exclusivistă în care îl găsim și pe Edvard Munch: „Teama de viață-mi este necesară, la fel ca boala mea. Fără anxietate și boală, sunt precum o navă fără cârmă […]. Suferința mea este parte din mine și din arta mea. Nu pot fi separate de mine, iar distrugerea lor mi-ar distruge arta”. În această nișă simt că trăiește și preotul-poet Cornel Paiu, cel căruia, firește, îi simt însă sufletul lipit de Dostoievski și atunci când scrie: ,,Sunt robul Tău, Doamne,/ credincios/ ajută-mi necredința/ ajută necredinței mele!” Mai amețitoare cuvinte decât „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu 9, 17-32), n-au fost rostite niciodată, spunea Steinhardt. Bartolomeu Anania scrie că în „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”, pe de o parte este vorba de expresia credinţei, iar, pe de altă parte, de expresia corectă a conştiinţei, căci credinţa ta de om nu este niciodată suficientă ca să umple măsura de sus şi numai Dumnezeu este Acela care ţi-o umple. Privind și către această bijuterie hermeneutică, precum și spre universul poematic schițat de Cornel Paiu în alte volume de poezie, am putea conchide că poemele sale sunt religioase, dar creația sa ,,se detașează de poeziile altor confrați care scriu poezie religioasă fără a cunoaște și trăi în profunzime fenomenul” (Emilian Marcu), fiind ,,o dezvăluire grea, plină de sens, care cere o pregătire teologică superioară din partea cititorului” (Tudor Ghideanu).
Cu Poetul Cornel Paiu ne aflăm în lumea unui imaginar în care sunt topite esențe mitice, filosofice, religioase și estetice, dăruindu-ni-se, astfel, un univers ideatic al celor văzute și nevăzute, al tăcerilor și strigătului, al abisurilor și înalturilor, al suferinței vindecătoare care evadează deseori într-un ficțional care ar trebui regăsit în orice antologie a genului: ,,aș fi prea trist/ dac-aș fi numai un copac/ cu rădăcini de oase/ cu tulpină crengi frunze flori și fructe de oase// m-ar numi copacul de oase din deal/ copacul-oase// ar fi prea trist/ clinchetul oaselor/ bătute de vânt/ lovindu-se unele de altele// oare ce pasăre ar vrea să-și facă cuib/ într-un copac de oase?”…
Imaginarul plăsmuit de Cornel Paiu compensează efectul deziluziilor, inventează noi piloni ai supraviețuirii, oferă soluții alternative, puncte puternice de sprijin care bucură umanitatea celor răniți de viață. Papa Ioan al II-lea spunea că teologii nu mai au curajul „să amenințe cu Infernul”. Recunoștea, astfel, acea oboseală a virtuților imaginarului. Infernul, ca arhetip, continuă totuși să supraviețuiască în imaginarul colectiv, chiar și în condițiile în care imaginarul vieții de apoi este, și el, într-o firească reconstrucție. Aș putea spune că supraviețuiește prosper. Privind către imaginar și produsele sale, văd chipul unor entități aparent stranii, dar seducătoare. Acestea, trăind ca un dublu al lumii concrete, dincolo de adevăr și de opusul acestuia, într-o lume în care-și celebrează etern concubinajul lor fericit, ne sunt lipite de suflet. Să ne imaginăm că un tâlhar al spiritului ar vrea să ne jefuiască de Prometeu sau de Sfinx, de zeitățile Olimpului, de pasărea Phoenix, de… Ce săraci am fi! Niște orfani de imaginar, de arhetipuri… Și ce revoltați i-am chema pe acești tâlhari în fața unui tribunal al sufletului… Darul oferit de Cornel Paiu, ,,Dintr-o lume în alta. În Taina Clipei” (,,De un mundo a otro. En el Misterio del Instante”), este și o seducătoare declarație de dragoste făcută unui imaginar clădit pe pilonii Credinței și Speranței, care ne spune uneori mai mult despre om decât realitatea. Poetul trăiește mereu în preajma lui Heidegger, cel care ne amintea mereu despre „necesitatea reluării întrebării privitoare la fiinţă”.
Monica MUREȘAN
XXVII.
Acesta e un poem dăruit
copacului său de suflet.
Copacul este expresia
unui suflet înmărmurit.
Plastic el dă formă acelui început
ce te face să duci palmele
în dreptul ochilor
de parcă nu poţi înfrunta
strălucirea aceea puternică în care
apare minunea, când e să apară,
şi crezând că nu vezi bine
împreunezi mâinile în rugă mută
sau crezând că nu auzi bine ce auzi
îţi acoperi urechile.
E un zbor înmărmurit în sine,
un răspuns la mirare – parcă sufletul
zborului însuşi ar fi renunţat
dintr-o dată să mai zboare…
în el se opreşte mai întâi sufletul
când pleacă pe celălalt tărâm
un punct de trecere –
prima vamă pământeană
înaintea celorlalte din care
i se dă voie să zboare
între cer şi pământ.
El se hrăneşte şi cu sevă muritoare
şi cerească – aceea din care
s-a ospătat cât timp l-a strâns
viaţa în braţe şi aceeaşi
pe care fiecare o înapoiem
când nu mai avem la ce o folosi.
Şi sufletul lui îşi ia rămas-bun
de la pământ mulţumindu-i
pentru adăpost şi ocrotire
le mulţumeşte păsărilor –
neştiutoare suflete
ale cerului…
Un stol de păsări face cât un suflet
de copac ce are atâtea ramuri
câte aripi au păsările lui
dar asta ne-ar putea zice
mult mai bine ori copacii
ori acele păsări
numai să putem noi auzi…
FAPTE CULTURALE
