Propoziții pretențioase – Arcănit
Se roziseră toate. De-ar fi ținut….
O veșnicie nu durează nimic. Ne-am convins, în ambele tabere, în trupă și în familie, că ce fusese frumos și bine se termină curând. Două săptămâni de vis. O amețeală asemănătoare cu starea pe care o ai după un pahar de coniac bun. Se ascut mirosuri, se înmoaie orice stare de crispare, dar și picioarele, mâinile, toate mișcările par să curgă și un soi de imponderabilitate te poartă dintr-un loc în altul. De la scaun la clape, de la restaurant acasă. Și acasă…. Bucurie după bucurie. Miki hopa sus în picioare, vorbitoare dinainte de întoarcerea la ocină. Și scâncită. Un bunghi.
Chestia cu „șarmuta” era cea mai cuminte dintre vorbele pe care le învățasem unul de la altul, noi de la libian. Aia cu pisica, cu suta de lei și datul foc cea mai… dubioasă. Bătaia de joc a „româncei” însoțitoare, care, în afara vulgarităților de prim rang, găsise mijlocul verbal de a se răzbuna pe cel ce îi asigura de o bună bucată de vreme un trai dincolo de „scenele” unde prestase ca dansatoare. Orientală. Îi argățea, chiar și numai pentru a veni la Râmnic, ca el să ne asculte, să ne fie alături. Nouă, niște străini. „Arianul” chiar ne plăcea, chestiune care nu-i venea deloc la socoteală brunetului tată acordeonist. Se citea în mișcările lui corporale, parcă stătea pe ace la masă.
Ultima seară. A sosit înainte de a ne înființa la „datorie” – nu ne chemase nimeni, doar aprobase să facem „tărăboi” aproape seară de seară, fără nicio plată; pica, pica, nu, nu; norocul nostru, ospătarii, doi dintre ei, mama Leana și tata Costică, din garda veche, înțelegând că și noi făceam eforturi și un mic stimulent ne determină să nu renunțăm -; l-am găsit cu familia buzoiană la masa noastră, unde se mutase din a doua seară; ne aștepta. I-am cântat cu atâta pasiune, încât la final s-au vărsat lacrimi. Sincere. Ne părăsea și prietenul, și sursa noastră materială. Dar mai ales fanul cel mai înfocat. Apăraie lacrimală….
A doua zi după n-a mai fost la fel. Se prinseseră și chelnerii noștri preferați. Ca să ne mai îndulcească amarul, ne-au mai adus din rezerva lor câte ceva de ale gurii. De sete. „Frustrant” pentru mine, eram singurul neconsumator de alcool. Însă se mai găsea și pentru mine o gură de apă din porția rezervată șprițului colegilor. Tot am oftat o perioadă.
Ce vremuri. Lumea nu mai venea la Poienița ca altădată. Deși serviciile rămâneau bune. Servire, produse, chiar și promptitudine. Cum nu putea fi altfel. Mesele toate ocupate rămâneau o raritate, chiar o excepție, aproape că nimeni nu-și mai dorea să trudească pentru mai nimic de la clienții sărăciți, păcăliți, abandonați, fără perspectivă, disperați după traiul anterior, sigur, îndestulător, chiar dacă se acumulaseră restricții cu duiumul. Aveau serviciu, aveau salariu, își puteau lua o Dacie, se puteau duce în concedii, își duceau copiii la școli, îi puteau băga într-o întreprindere….
Eram disperați. Nu mai aveam în buzunare nici măcar o para arămită. Se încheiase luna ianuarie, iarna încă nu ne încolțise cu dantura ei feroce, arctică, încă, și noi nu aveam nicio perspectivă. Pustiu. Țipenie de om. Mama Leana, una dintre femeile cele mai active pe care le-am cunoscut, nu putea sta locului. Fuseseră vreo doi clienți dimineață la micul dejun, tot ei la prânz, dar se de-cazaseră și își văzuseră de drum. La șase și jumătate a serii, ora sosirii noastre, se plimba de colo-colo. Ba mai muta o masă, ba scaune de la parter la etaj, ba se apuca să șteargă toată faianța din holul de unde prelua comenzile de la bucătărie, de la bar și unde se spălau vase. Bucată cu bucată, atentă, cu conștiință și cu putere.
