Spații culturale nr. 95 (8)

Vasile GHICA

Cristale de fum (3)

În România, se poate trăi, destul de bine, din cerşit. Din scris, sub nicio formă.

****
Un singur poet român nu a primit niciun premiu în viața lui. Se numește M. Eminescu.

****
Ura, această greţoasă hazna a condiţiei umane.

****
Dacă infecţiile trecutului nu sunt tratate la timp, începe să miroase urât şi prezentul.

****
Timpul netezeşte asperităţile tragediilor umane. Aşa cum o face apa cu pietroaiele din râurile de munte.

****
România este în aer, pentru că prea a dat politica pe mâna „paraşutelor”.

****
Marea artă se lasă greu înţeleasă. Şi niciodată perfect definită.

****
După ieşirea din raiul copilăriei, începem să descoperim treptat mucavaua vieţii.

****
După 1990, în deplină libertate, poporul român şi-a distrus, cu angelică inconştienţă, aproape toţi stâlpii de susţinere a interesului naţional.

****
Unor mari creatori de artă le lipsesc doar două însuşiri: demnitatea la eşec şi modestia, la victorie.

****
Dezbinarea împinge popoarele imbecile spre groapa de gunoi a istoriei.

****
Ştefan cel Mare, Brâncuși, Enescu şi Eminescu -fantasticile ,,bonusuri” acordate de Dumnezeu poporului român.

****
Tehnica ne-a adus confortul. Dar şi alienarea.

****
Un artist de geniu este diapazonul epocii lui.

****
Brâncuşi – acest Mesia al sculpturii moderne universale.

****
După 1989, românii şi-au luat o masivă porţie de indolenţă şi de… iresponsabilitate.

****
Absența lecturii înseamnă înfometarea creierului.

****
Opiniile divergente despre o operă atestă vitalitatea, nu precaritatea ei.

Ștefan DINCESCU

JURNAL DIN NOAPTE [20]

Chinul primăverii iar plesneşte-n flori,
iar îşi dau în stambă mierlele, culicii,
iar jucăm pe limba mieilor priori,
iar ne înfrăţim cu vulpile şi cu aricii.

Mâinile vestalei mestecă-n petale
mustul clamoroaselor culori,
ochii Penelopei gâdilă vatale,
vântură în vânturi velele vâltori.

Tălpile naiadei şagrinând ţărâna,
sufletul îşi leagă munţii de izvor.
Ce absenţă minte, mohorâtă, mâna?…
Să migrez la tine lebedele vor.

Deştele chircite păstoresc lumina
când în şipurile cu rondeluri cade.
Orelor schilave li se umflă splina,
şarpelui, ascultă-l!…, limba îi decade.

Ţi-am aprins o candelă slăbuţă
lângă visul frânt, chiar lângă tâmplă.
Hai, şopteşte-mi, prizărită doamnă,
pe la voi, muriţii, ce se mai întâmplă!…

Ploile vă plouă, vântul lin vă bate?…
Ce mai ştiţi de veteranii din mâhnire?…
Mai zvârlim în nostalgii cu nestemate?…
Mai stocăm abisuri în privire?…

Iernile vă sfarmă tuşele din gât?…
Nopţile vă muşcă fluturii din sânge?…
Mai dansaţi în chitul jocului urât?…
Pe ce umăr, Babu, Corbul îţi mai plânge?!…

Lunecând tăioasă, bătăioasă doamnă,
ţi-ai strigat, secând, sotirii-n asfinţit!…
Cântece de leagăn, sfredelind în toamnă,
i-ai năimit fântânii care ne-a sfinţit.

Clovnii din Ninive imitau candori?…
Orice dimineaţă-şi avortează rostul.
Zisu-i-am tăcerii prăduind condori:
„Orice Nero-nvaţă hamurile, postul!…”

Florile lăţoase ard tăcerea-n case,
rochiile-şi ţipă bruma din păcate.
Dumnezeu îşi plimbă deştiul peste oase,
când vecia-şi strâmbă cheile-n lăcate.

JURNAL DIN NOAPTE [26]

Mi-ai bătut cu ochii lebedei în geam
să îmi spui, fătuca mea, că-i bună primăvară,
că sub veghea fiecărui trainic ram
mugurii-şi dau ghes, zurlii, să doară?!…

Mi-ai bătut cu pleoapele, sclipind, în geam
să îmi spui, fătuca mea, că este bine
dacă moartea face govii, sărindare, hram,
dacă bombăneşte ploaia pe coline?!…

Mi-ai bătut cu pletele, foşnind, în geam
să îmi spui, fătuca mea, că lainic vântul
dă statuile, de-a berbeleacul, pe maidan
când îngheaţă-n alambicuri precuvântul?!…

Mi-ai bătut cu sufletul năuc în geam
să îmi spui, fătuca mea, că de o şchioapă
versurile-mi pingelite-s, tam-nisam,
de-o baborniţă concupiscentă şi mioapă?!…

Mi-ai bătut cu zâmbetul caduc în geam
să îmi spui, fătuca mea, despre cănitele istorii
cu Cezarii preparând, prin drogherii,
zbilţuri, calapoade, botniţe şi orii?!…

Mi-ai bătut cu fluturii, pietroşi, în geam
să îmi spui, fătuca mea, că ţi-este bine,
că în moarte năruirile sunt toate bune,
fiindcă pot, smeritele, să se combine?!…

Mi-ai bătut c-o cinteză geloasă în fereşti
să îmi spui, fătuca mea, că agonia vine
numărându-şi marafeţii în caleşti,
bidivii cabrându-se cu Orionul la ciochine?!…

Mi-ai bătut cu ploile în geam, sagace,
să îmi spui, fătuca mea, că dau în foc
măşti de faraoni, izvoarele buimace,
înecându-şi descendenţa-n nenoroc?!…

Mi-ai bătut cu farul în fereşti, bizarul,
să îmi spui, fătuca mea, cum se deschide sorbul,
cum măsoară orbul, rotunjindu-şi zarul,
ce momeli perfide divaghează Corbul?!…

Mi-ai bătut cu fulgerele-n geam, moleţi,
să îmi spui, fătuca mea, că-ţi urlă sânii
pruncii aşteptându-şi, calmi şi dodoleţi,
să-i goliţi chermeza lunii, săptămânii?!…

Mi-ai bătut cu galaxiile flogistice-n fereşti
să îmi spui, povestea mea, că mă aşteaptă Domnul?!…
Mi-aţi lărgit iatacul?… Cum mă dichiseşti?…
Ard deasupra beznei şarpele şi pomul.

Codruța VANCEA

Jucați la perete, doamnă

Joc tenis cu o minge de foc la perete
Peretele nu suferă de fierbințeală
Scârțâie ușa veche de lemn din podul casei
Acolo se țes covoare
Luna și-a pudrat obrajii
S-a înmuiat de tot ziua
Pun laptopul-ul la încărcat după muncă
Desenez cu degetul o vreme case de vacanță
Până la urmă ce contează cum mușcă o pisică sălbatică
Într-o junglă
Poți să-i pui clopoței
Șarpele deja s-a plictisit de ei

Magnoliu

Iubiți-vă magnoliu
E gata să înflorească spre bucurie
Pare mai fericit ca în orice altă primăvară
Și doar pentru că se întâmplă iară
Și în ziua aceea în care nu mai vedeți frumusețea deloc
Sau prea puțin mai credeți în ea
Osteniți sau înrăiți de aspra povară cotidiană
Mergeți la el
Fie că are floarea albă, fie că are floarea roz ascultați-l
Cum își scrie poezia
Are un vers al vieții și al morții în care stă esența și sensul
Mergeți la el
Credeți-mă pe cuvânt
Miracolul se întâmplă iară

Semiobscur

Ce de lumină neprinsă în retină!
Vezi neînfricata amazoană plutind pe valul Mării Negre
Vezi mirarea unui munte cotropit de alpinistul înrăit
Fascinanta lună cum țese delicate șaluri de lână
Și steaua care a răsărit cum stă pe fruntea ta
Iar creierul de atâta măreție a încremenit
Dar tu nu mai vezi bine roza ce-și lasă lin petalele în neînsemnate ierburi retezate
Arunci de nebun tulpini și rădăcini bolnave peste ea
Draconic te lupți cu ce crezi tu că e nemurirea
În grădină
Sudoarea ta îneacă furnicile
Ierți pietrele
Pentru că nu simt tristețea dintr-o stea căzătoare
Lumina nu mai ajunge la tine
Pe pleoapă stau vulturii amenințători
Printre gene fumigene
Ce de lumină neprinsă în retină!
Târziu când ruga ta-i fierbinte, când taina atârnă greu de umbra ta
Apuci lumina cu două mâini și-o tragi spre tine
O legi bine de mijlocul tău
Te înfășori în ea
Ca un nou-născut țipi cât poți de tare
Fără să te mai audă cineva
Roza-i lăsată jos
Petalele-i sunt deja pământ
Lumina pe chipul tău strălucește cel mai tare
Și umbra ta -i luată de vânt

Ce ne mai spun poveștile

Mi s-a spus când eram copil că tinerețea e fără bătrânețe
Și viața fără de moarte
Numai că toți oamenii pe care îi știu au trecut prin Valea plângerii
a lui Petre
Și uite așa dorm mai puțin în ultima vreme
Mamă ce sunt
Povești știu demult pe de rost
Cineva a rămas la fel de 100 de ani
O femeie
Are același chip, aceleași sprâncene, același trup, aceleași migrene
E fiica lui Făt – Frumos
Desculță adun
Într-un coș frumos o mulțime de vreascuri
Le păstrez
Un artist ar crede că am realizat o operă de artă
Coșul clipelor mele
Eu nu voi face foc niciodată din vreascurile mele
Nu mă luați așa în serios
Mă joc pe lângă ele cu o mică scânteie

Să iubești ca o pasăre flamingo

Parcurg un drum lung
Kilometrii se numără în pași de flamingo
Fiecare oră trecută seamănă cu asfințitul de vară
Sărutul meu rămâne fidel lacrimii de fericire
Niciodată nu l-am înțeles pe Iuda, oricâtă parte de adevăr înțeleg zilnic din viețile oamenilor
Mâinile mele devin aripi și sunt o vrabie plăpândă în brațele tale
În vremea asta îmi spui că sunt spectaculos de frumoasă ca pasărea flamingo
Eu te cred
Așa cum cred pruncii în sfârcul sânului dulce
Înmiresmat de iubirea aceea de mamă cu trupul atins de miracolul sfânt
Și împreună cu tine, eu fiind a ta de-a întregul, zburăm
Acolo unde cerul are libertatea și forța de a ne mângâia
Deși se spune că pasărea flamingo nu poate zbura
Chiar zboară mai bine decât își imaginează oamenii
Între aripa mea și trupul meu firav de atâta trăire
E loc încă de multă iubire

Scriitoarea de scrisori

Scriu scrisori de mână într-un oraș occidental
Destinatarul locuiește într-o casă de piatră
Iese rar
Scrisorile nu le citește niciodată
La poartă bunul lui prieten Miloșoviciu le așteaptă să i le dea
Pe strada mea trec grupuri vesele de copii
Mă prind de mână cu câțiva dintre ei
Se joacă lumini în ochii mei și ei mă privesc
Cum le croiesc haine din flori
Îmi este dor ca lujerii să îmi mai ajungă până la creștet
Mă joc șotron cu ei
De-a baba oarba legată la ochi cu cingătoare de mătase
Alergăm unii spre alții
Adulți și copii
Mă strigă cineva
Recunosc vocea lui Miloșoviciu din mulțimea de voci
E blândă cum o știu
Îmi deschide poarta și casa mea inundată de soare
Îi râde lui
Copiii ne fac semn cu mâna
Miroase a flori de tei și lăcrimioare în urma lor
Miloșoviciu îmi răsfiră pe masă pietre albe pentru mine
Pictate și semnate de destinatarul meu
Tăcem greu
În orașul occidental
o casa de piatră
și lujeri verzi

Poem roz

E o liniște infernală
Între noi se varsă cerul
Totul devine o acuarelă
Clipele sunt mari, rotunde și colorate
Mirosul de trup tânăr și flămând
Bătăile inimii

Lacrima cursă într-o pictură
Ovalul feței și zâmbetul
Apoi ploaia
Aceeași de pe vremea
Când vara seamănă bine cu iarna
Pastelul roz al emoției nu-l mai vrea nimeni
Pe zebre se circulă repede
Fără umbrele și desculți
Pe tălpi sunt desenate hărți
Orașul stă bine agățat de zori
Limbile ceasului inegale
Mici dicționare nu mai au epitete
Se nasc vocalele
Onomatopeicele sparg liniștea
Rozele lui Macedonski au reapărut

Poezii și limbi străine

Am visat că scriu poezii în franceză
Bărbatul acesta din fața mea nu înțelege
Între timp asistenta îmi dă voie să mă ridic de pe suprafața mobilă
Tocmai ieșisem din tunelul magnetic RMN
Se vede tot acolo
Și gândurile – o întreb –
Da
V-am citit poeziile în franceză
Tac
N-aș vrea să recunosc că nu știu deloc franceză
Poezia e totuși o muncă grea
Neplătită
Bărbatul acesta stă în fața mea
Și el le-a citit- întreb
Nu
El e rus
Are sub control butoanele
Mă gândesc despre ce butoane o fi vorba
Ar putea apăsa pe un buton
Al bombei atomice
E doar banalul buton al aparatului de cafea
Butonul de clean de la cuptorul electric
Sau vreun buton de la cămașa sa
Mă fâțâi încolo și încoace
Vine înspre mine rusul cu CD-ul în care mi-a așezat creierul examinat
Privesc direct în ochii lui cum privesc cerul
Genele-i lungi ce-și fac mișcările par false
Găsesc acolo ceva ca un pericol
Scoate o carte
Mică de buzunar
Asistenta trece pe lângă noi cu un halat alb pe umerii goi
Sunt poeziile traduse în limba rusă – râde ea –
Bărbatul acesta din fața mea
Mi se adresează într-o limbă necunoscută
Răspund scurt – DA –

Dumitru ICHIM

MEMORIILE UNEI CAPRE

4. DESPRE WELTANSCHAUUNG-UL CAPREI CA SEMNĂTURĂ DE VULTUR

Weltanschauung pentru mine sună ca un fel de boală a Caprei Ibex, ca un fel de Alzheimer, dar mult mai afurisit și mai spurcat, în care uitându-te înainte uiți să te scarpini în vârful de la urechea dreaptă și te scarpini exact în vârful de la urechea stângă. Cum ce contează? Păi dacă te scarpini cu copita dreaptă, de-a stânga e peretele muntelui care te ferește de prăbușire ori cât ai fi tu de capră. Dacă te scarpini cu stânga neomarxistă la extrema de dreapta a vârfului de ureche te-ai dus pe copcă. După o cădere de 200-300 de metri poate să ți se întâmple o fractură mandibulară care poate să-ți fie fatală (dacă ești fată).
De unde-mi vin idei atât de năstrușnice și bizare și de-a dreptul hilare, m-au întrebat frații întru duhovniceasca virgulă din sinodul de la Cotroceni? Mai bine ar fi să tac, că mi-am umplut lista de 5000 de dușmani permiși de facebook, dar nepotul Țapului din Păgubeni, de pe la Trotuș, nu poate să-și țină fleandura de gură și trăncănește înainte, cu nonșalanță (nonșalanță = s.f. livresc, capră fără dureri de șale, nedeșelată), că unde a mers mia merge și suta. E acum la modă să ai certificat roșu că te scarpini cu copita dreaptă de la cei care conduc turma și fără acesta nu există semafor ori senator să-ți permită behăitul ambulatoriu. Au început oamenii să se bată cu ciomegele și unde nu pot ei dovedi, vine poliția și-i bate pe toți, ca-n vremea lui Caragea, pe velcine, dar și pe velcare, fără deosebire de strană behăitoare, cu mădularul de cauciuc învârtoșat. Se plănuiește un sinod panortodontic pentru a stabili ce vor face caprele, dacă din cauza scărpinatului vor pierde un număr impar din firele din vârful urechii. Lumea nu mai merge la lucru, copiii la școală și nici pensionarii nu-și mai văd lungul nasului și să renunțe la agresivitatea de a mânca în fiecare zi. La noul sinod se va discuta și problema celor care consumă ca lăcustele și nu produc nimic precum viespea dorului frunzei de nuc. Nici nu produc, nici nu se reproduc.
Dar duhul de-acasă m-afumă și cum văd nu e de glumă. Deci să revenim la caprele noastre. Prin Munții Stâncoși mergeam cu Chris și nepoții trecând de la o minune la alta. Dincolo de glumă, lumea se duce de râpă pentru că nu are un Weltanschauung după care să se conducă. După dicționar cuvântul înseamnă o viziune totală, o perspectivă, asupra naturii, a omului și a istoriei. Ca să ai o perspectivă (per+specere, a privi) A privi prin ce? La ce? Și de unde? Am ales fabula caprei prin riscul pe care omul și-l ia pentru normalitatea lui. Când capra are atâta vegetație la poalele muntelui ce caută sub streașina cerului? Exact ce v-am spus și în capitolul precedent: Cerul, ca Weltanschauung al lumii! De lângă cer vezi lumea în mod normal, o lume care are un sus tămăduitor și energizant din energiile necreate ale divinului. Capra. de care vorbesc, este eroul, poetul înălțimilor, cel care nu se mulțumește să vadă, ci împrumută ochiul curat și sfânt al acvilei, vulturul pe care-l urmăream semnând cerurile, cel despre care indienii îl consideră sfânt pentru că e mesagerul Celui Preaînalt.
Acolo sus, îi vedeam pe amândoi. Aveam respect pentru vultur că aripile îi oferă cerul pentru normalitatea de rang , dar despre acest gen de capră m-am umplut de admirație că nu am găsit o fabulă mai magnifică pentru om decât acest poet care crede în puterea cuvântului. Având această putere și folosind-o în bine în loc să fii ca șamanii de la actuala mass media ești mare preot și profet al lumii.
A fi normal înseamnă a fi erou. Citez pe Ralph Waldo Emerson, cu umorul lui fin, mai ascuțit ca vârful de ac: ”Un erou nu este mai curajos decât omul obișnuit, ci este curajos doar cu cinci minute mai mult”. Acest cinci minute mai mult este cateheza Caprei Ibex despre credință. Prin credință ea și-a învățat copita să aibă posibilitatea de a avea toate simțurile în vârful ei. Copita miroase piatra unde va călca înainte de a o atinge, copita respiră cu respirația pietre și i se încredințează în întregime numai când cele două respirări pot deveni numai un singur sărut al credinței. Este ușor a nădăjdui, nu zic nimic despre a iubi, dar a crede este a muta munții. Unde să-i muți? Știați că inima are munții ei, Muntele Inimii la fel de sfânt ca Muntele Sinaiului și Muntele Taborului? Cu o linguriță din boabe de muștar poți scrie toate hărțile de credință ale copitei de Capră Ibex. Cine a văzut, din sutele, o singură capră neagră care să cadă, să se îndoiască precum Petru, verhovnicul apostolilor?
De ce o face? La noi credința este o terezie de negustor de pe Lipscani. La Capra Ibex este libertatea de a fi numai a cerului, a te hrăni din firele veșnicului și infinitului, este libertatea pe care numai cu ochiul de vultur poți să o bei. M-am gândit, rătăcind cu Chris, prin Munții Stâncoși, ce nume aș putea să-i dau acestui arhanghel fără de aripi, dar puritatea credinței îl poate întrece. Că îngerii au mai căzut, dar niciodată o capră neagră. Never! Și știți de ce am numit-o atât de tandru Louise? Cine a văzut lacul Lake Louise știe că nu greșesc. Numai credința lui Louise îl poate întrece în frumusețe ca una ce hrănindu-se din soare cunoaște ce înseamnă fagurul luminii de a fi pildă și apostol al libertății. A fi liber înseamnă Weltanschauung, a ști să privești lumea înconjurătoare, lumea interioară și istoria din perspectiva cerului, a Susului, fără de care am ajuns unde am ajuns pentru că le-am răsturnat pe toate cu susul în jos! Nimic nu este întâmplător în această lume. Ne-o spune Louise cea care a ales cerdacul periculos al cerului, dar care văzând-o cu câtă râvnă riscă totul de dragul de a se hrăni din superlativul libertății o inspiră să nu greșească niciodată”. Întâmplarea este pseudonimul lui Dumnezeu când nu vrea să semneze” spunea Anatole France. Nu e întâmplător că există un sus, scris pe copita caprei negre, acel ceva pentru care nu riscăm nici din teroare și frică și nici din pomănăgeala unei răsplate pentru goody-goody ci îi sorbim normalitatea de a fi liber. Liber de pământesc și liber până în căpriorii lui Dumnezeu, liber de fiară și liber spre om, liber de istoria umilințelor și trădărilor și liber spre cel mai umilit om, care sub preșul sângerat ascundea pe Dumnezeu. ”Dacă oamenii sunt buni doar de frica unei pedepse, sau în speranța unei răsplate, atunci suntem într-adevăr o adunătură jalnică.” Oare știa Einstein de caprele râioase ale Irinucăi din Broșteni? De lepră ne-am umplut, dar că vom scăpa de ea Scepticul se inspira ca pentru un fapt al Teoriei Relativității. Și ultima lecție a lui Louise: De râie nu vom scăpa decât prin coeficientul de lumină al libertății.