Spații culturale nr. 95 (7)
Victoria HUIBAN
Culorile destinului în crepuscul
Aspirația către o libertate deplină a tentat omul dintotdeauna. Și fiecare pas din destinul omenirii pare să fi transgresat o limită, un obstacol. Însă, dacă nicio limită eternă nu ne oprește, etern ne oprește o limită , fiindcă orice ascensiune are abisurile sale și implică un sfârșit. Chiar acest final implacabil a frământat omul încă din clipa trezirii conștiinței de sine. Când Atropos taie firul, nimic nu poate împiedica risipirea ființei în neant, nici puterea, nici geniul, nici bogăția… Oglindind această conștiință tragică a finitudinii noastre, prima capodoperă a literaturii universale, Epopeea lui Ghilgameș, ne dezvăluie tribulațiile trufașului erou, care deplânge neputincios moartea prietenului său, Enkidu. Revolta sa în fața acestei implacabile limite provoacă cea din urmă aventură a cunoașterii, căutarea nemuririi. Dar până și Cel care a văzut totul până la marginea lumii,/ cel care a știut totul și a cunoscut totul își recunoaște înfrângerea, pierzând iluzia nemuririi. Ceea ce copleșește ființa nu este moartea în sine, cât spectacolul tragic al agoniei. De la roșul eroic și pasional, în care energia tinereții, în toată plenitudinea ei, nu cunoștea limite, Ghilgameș pătrunde în tenebrele unei confruntări sortite eșecului.
Trei milenii mai târziu, Seneca ne avertizează în privința fulgurantelor culori ale destinului: „Viața asta care ne este dată aleargă atât de iute încât, în afara câtorva, pe ceilalți îi părăsește tocmai când se pregăteau să trăiască.“ Această idee este transpusă alegoric în drama lui Marin Sorescu, Iona: „ Apa asta e plină de nade, de nade frumos colorate. Noi, peștii, înotăm printre ele, atât de repede, încât părem gălăgioși. Visul nostru de aur e să înghițim una, bineînțeles, pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranță, în sfârșit, ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm mirați că ni s-a terminat apa“. Cât de ispititoare sunt culorile din vălul Mayei, încât ne prindem așa ușor în vârtejul amăgirilor, irosind, în zbateri ce par fără sfârșit, clipa cea repede ce ni s-a dat! Destinul însuși se destramă în frânturi, sfâșiat de goana după avere, faimă, putere… Și ne înstrăinăm de noi înșine, rătăcind drumul către sine, căci sufletul se pierde în penumbră, cînd supraeul mistifică realitatea lăuntrică în culorile stridente ale jocului amăgitor de pe scena lumii. Iar finalul piesei pare atât de brusc, încât avem impresia că viața ne-a fost smulsă. Ca să putem trece pragul mai ușor, ar trebui să înțelegem îndemnul lui Seneca: „Arta de a trăi trebuie însă deprinsă de-a lungul întregii vieți și, ceea ce te va mira poate și mai mult, toată viața trebuie să înveți să mori.“ Transpusă poetic, această idee apare în celebrul vers eminescian „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată“, clipa revelației tragice întunecând strălucitoarele culori ale iluziei nemuririi, proprie tinereții cutezătoare.
Chiar dacă admirăm culorile vii, intense sau pale, estompate ale apusului, tot simțim în suflet o stranie apăsare, un fel de nostalgie a depărtărilor, ca un presentiment al penumbrelor sfârșitului. Și, în fiecare moment-cheie al vieții noastre, marcat de pierderi sau schimbări, o parte din noi piere, astfel încât lăsăm, de-a lungul vieții noastre, vechile euri, ca și cum umbre ale ființei noastre s-ar desprinde, rătăcite de noi, în alte locuri, în alte timpuri… Poate că această rătăcire a ființei în posibilitate este inerentă căutării sinelui, iar înstrăinarea survine când eul „refuză să-și admită țărmurile interioare și se amăgește a fi sine, reflectându-se în oglinda mincinoasă a celor o mie și una de posibilități, toate ireale.“. Această înstrăinare de sine și de lume se reflectă și în romanele și eseurile lui Albert Camus, punând în lumină o întreagă problematică existențialistă. Trăind într-o lume în care boala de moarte – disperarea ¬– mistuie lăuntric ființa, eroul camusian pare detașat, ca un spectator al scenariului existenței, pe care îl percepe parcă doar senzorial, fără implicare afectivă sau spirituală. Meursault, personajul principal din celebrul roman camusian, Străinul, nu pare afectat nici de moartea mamei, de parcă ar fi într-o stare de somnolență, care îl împiedică să rezoneze cu lumea. Crima pe care o comite provoacă acea conștiință a absurdului vieții care echivalează cu o trezire, cu o ieșire bruscă din acea letargie, dar numai atunci când este condamnat la moarte și se revoltă împotriva ipocriziei lumii, împotriva unui verdict pe care nu îl poate înțelege. Deși încearcă să se obișnuiască cu ideea“: „… toată lumea știe că viața nu merită să fie trăită“, el resimte un gol, în care se mistuie parcă timpul de care nu va mai avea parte. Și, după o ultimă izbucnire de revoltă împotriva preotului și a tuturor privilegiaților care vor continua să trăiască, Meursault se regăsește pe sine, deschizându-se către lume într-o explozie de trăiri niciodată resimțite ca acum: „Ca și cum această furie m-ar fi izbăvit de tot răul, m-ar fi golit de speranță, în fața acestei nopți încărcate de semne și de stele, mă deschideam pentru prima oară tandrei indiferențe a lumii. Simțind-o atât de asemănătoare mie, atât de frățească în sfârșit, mi-am dat seama că fusesem fericit și că mai eram. Pentru ca totul să se consume, pentru ca să mă simt mai puțin singur, nu-mi mai rămânea decât să-mi doresc în ziua execuției mele mulți spectatori care să mă întâmpine cu strigăte de ură.“
Această revelație a fericirii marchează și destinul unui alt personaj camusian, Patrice Mersault, dintr-un roman mai puțin cunoscut, Moartea fericită. Identitatea aproximativă de nume (Meursault/ Mersault) pare fi un simbol al conexiunii cu autorul însuși, care împrumută acestui personaj nu doar o ideologie existențialistă, ci și propriile mărturisiri: „Cînd îmi privesc viața și culoarea ei tainică, se iscă în mine ceva ca un tremur de lacrimi. Precum cerul acesta. E în același timp ploaie și soare, miezul zilei și al nopții. Extrem în necaz, fără limite în fericire.“ Ca să poți cuprinde lumea în ființa ta, trebuie să descoperi întâi acele țărmuri interioare despre care ne atenționa Kierkegaard, dincolo de care putem întrezări infinitul. Și atunci, în intensitatea trăirii, culorile contrastante ale vieții se amestecă și se armonizează. Dar această dualitate a ființei poate provoca trecerea dincolo de limite, dincolo de bine și de rău. Astfel, dacă Meursault din romanul Străinul ucide din întâmplare, fiind amenințat cu un cuțit a cărui lamă lucește orbitor în lumina copleșitoare a soarelui, continuând să tragă și după ce victima sa cade, Patrice Mersault își premeditează crima: gesturile calculate, deschiderea seifului, de unde ia pistolul, o mare parte din bani și biletul prezumtivului sinucigaș, creează impresia unui pact între victimă și ucigaș. Deși nu reacționează propriu-zis, atunci când pistolul îi atinge tâmpla, infirmul plânge. Se dezvăluie, ulterior, drama lui Zagreus, care i se confesase lui Mersault: în dorința de a cumpăra timp, pentru a-și trăi viața din plin, s-a zbătut să câștige mulți bani, dar un accident i-a frânt avântul, țintuindu-l într-un scaun cu rotile. Ezită pe pragul dintre viață și moarte, cu biletul de adio deja pregătit. Pare o provocare pentru Mersault, care i se substituie, într-un fel, în acea sete de a-și trăi viața din plin, eliberat de robia necesității. De altfel, și numele celui ucis, Zagreus, amintește de zeul grec devorat de titani, căruia Zeus sau Semele i-a înghițit inima încă palpitândă, iar, din unirea lor, s-a născut Dionysos, ca o reîntrupare a lui Zagreus. Și Mersault simte o conexiune tainică cu cel ucis, mai ales când își presimte sfârșitul: „Lăsa să vină spre el doar chipul lui Zagreus, în fraternitatea lui sângeroasă.“; „înțelegea că, ucigându-l, se unise cu el într-o nuntire care-i lega pe veci.“
În scurtul răstimp al vieții sale, Mersault reușește să trăiască din plin, năucitor, dezlănțuit, o viață incandescentă și miraculoasă, în care percepțiile, senzațiile capătă o acuitate aproape dureroasă, astfel încât culorile, formele, sunetele par însuflețite: „ Focul gemu. Ploaia se încrâncena pe geamuri […] sunetul răgușit și lugubru dilată și mai mult spațiile jilave ale lumii.“ Contemplând marea și albastrul orbitor al cerului, Mersault are impresia că atinge fericirea, simțind în el forțe nemaivăzute, adânci, făcute să iubească această viață cu chip de lacrimi și soare, această viață de soare și piatră încinsă“ (p.104). Această zbatere a eroului de a simți fericirea, ca o încercare de a justifica totul, e dublată de umbra unei maladii, care se insinuează în ființa lui încă din clipa uciderii lui Zagreus. Ca și Raskolnikov, el resimte ecoul faptei sale, ca într-un coșmar cu viziuni halucinante. Cu cât pare mai intensă fericirea, cu atât se presimt, mai profund, în strălucirea ei, culorile sumbre ale angoasei: „ acesta este lăcașul cel mai iubit și preferat de disperare: în străfundul fericirii“ . Astfel, într-un fel de provocare a destinului, el se avântă în mare și înoată până la epuizare, ca într-un ritual de purificare. Deși reușește să se întoarcă, într-un sfârșit, la mal, boala se agravează și se stinge, având, totuși, sentimentul că și-a împlinit destinul: „deschise ochii asupra mării imense și arcuite, strălucitoare, invadate de zâmbetele zeilor ei. Și, piatră între pietre, se întoarse, spre bucuria inimii sale, la adevărul lumilor încremenite.“ Acest final apoteotic, moartea fericită, marchează un fel de contopire cu marea și cerul, într-o strălucire care topește, parcă, toate culorile destinului, dincolo de marginile lumii, acolo unde se pierd toate ecourile vieții, în marea tăcere.
Camelia Manuela SAVA
Bătăile ireale de clopote
șarpele a urmărit sărutul nostru –
ca un legământ ce a fost scris demult
într-o scoică albastră
auzeam cocoșul strigând în urma anului
ce se târa spre ieșirea din scenă
un vis a ucis cântecul ireal al clopotelor
a înotat până la noi prin noianul de alb…
iarna aduce cu ea întotdeauna lumina
te înțeleg
îți adulmec frica
nu ai de ce să mai plângi odată ce auzi în surdină cum Dumnezeu
strigă să fie lumină
cântecul clopotelor – din lemnul sfânt – a chemat la rugăciune
și îngerii au poposit lângă fiecare lumânare aprinsă
spre amintire
să nu uiți drumul înapoi – iubirea mea îți va fi candelă
mereu supusă
Despre dragoste. Doar o poveste
O vișină coaptă e inima mea
mirosind a lemn flexibil dulce
aducând a briză
ce îți înăsprește pielea – am scris cu degetele încleștate o poveste
despre iubirea ca o vișină
cu gust acrișor
făcând papilele gustative să o ia razna
Nu aș putea să vă povestesc aici nimic despre dragoste –
nimic în plus sau în minus
Adevărul e undeva ascuns
în sucul aspru, vechi
în care plutește o inimă subtilă
ca o vișină perfectă – coaptă pe-nserate
Înghit sâmburii amari, lemnoși
apoi focul serii zvârle însetat flăcările aurii
spre pupilele mele contorsionate:
te văd și nu te aud,
te simt și nu te pot respira
te gust fără să te pipăi în prealabil
dar te știu
te recunosc după dungile privirii
te recunosc după pașii mari, lipsiți de indulgență
te iubesc pentru zâmbetul șters de vânt
te iubesc pentru cuvintele aspre
dar nu pot povesti nimic în plus
fiindcă sângele rubiniu
a devenit doar un suc îmbătrânit
ca și povestea scrisă în inima mea… într-un joc
de-a baba oarba ne atingem
și apoi murim puțin…
Inedit
Cine ești tu –
mângâi munți cerbi brazi încărunțiți
azi găsești culori în tot ce trăiește
în tot ce moare
Cine ești tu –
mângâi marea acest nisip cu scoicile mame care s-au iubit cu
pescăruși obosiți
ești valul ce aduce la mal iubirile avortate
de peștii lui Iona
Cine ești oare –
cerul încins îți arde epiderma
cineva îmbrățișează ecoul
inima face în continuare eforturi
să te inunde cu gânduri
Istorie literară
Ionel POPA
Privighetoarea
de Mihail Sadoveanu
Este una din marile realizări ale prozei scurte – povestirile, a lui Sadoveanu, având drept personaj privighetoarea, cântăreţul iubirii: „Veniţi, privighetoarea cântă” şi natura a înflorit!
„Astăzi” e zi deosebită pentru povestitor: a auzit în grădină cântecul privighetorii de „salutare de bună-vedere, de bucurie, de regăsire”. Enumeraţia (au înflorit vişinii, cireşii, prunii; se dezvelesc lăptoase şi rozalbe florile perilor şi merilor. Lumina de aur a soarelui luceşte blând într-un colţ paşnic de natură) conturează o imagine de eden. Povestitorul surprinde momentul genezei.
Maestrul miniaturist (dovadă prezenţa diminutivelor) îi face cântăreţului iubirii portretul: „Între frunzele tinere îşi mişcă repede capul micuţ cu ochişori vioi, – apoi îşi trece ciocuşorul fumuriu pe spatele roşcat, prin penele cenuşii de pe piept; îşi mişcă coada ruginie. Rămâne după aceea nemişcată, atentă. Într-o clipire a trecut pe altă ramură şi guşa i s-a umflat într-un fluierat tremurat. Am o tresărire de admiraţie: un sâmburaş de viaţă – ş-un volum de voce aşa de puternic!”.
Portretul nu e static, succesiunea verbelor (şase la număr cu subiect multiplu) sugerează „gesturile” personajului. Contrastul din ultima propoziţie pune în lumină minunea, pe „minunatul şi gloriosul cântăreţ”, pe care „mii de poeţi ai tuturor popoarelor l-au celebrat în toate limbile, mii şi mii de ani”. În acest moment, Sadoveanu strecoară o notă de polemică ironică la adresa condeielor ce se vor moderne, dezvăluindu-le neputinţa în faţa iubirii – lege a universului: „Chiar curioşii şi excentricii tuturor literaturilor n-au îndrăznit să azvârle spre el o privire ironică, ori un cuvânt îndoielnic. Au hulit pe Dumnezeu, au înjosit pe oamenii cei mari ai secolelor, au încercat să glorifice pe Neron, au cântat ce fusese blestemat, au blestemat ce adoraseră oamenii, – prin poze şi sfidări au încercat să impuie contemporanilor şi să lase o urmă posterităţii; în faţa solului primăverii însă au tăcut, ori şi-au înstrunat lira, sporind corul admiratorilor. În glasul privighetorii a răsunat şi pentru ei veşnica tinereţe şi veşnica reînnoire”.
Imaginea acestor rebeli e subliniată de contrastul realizat prin revenirea asupra portretului privighetorii care „nu-i decât o biată păsărică roşcată-cenuşie”. Şi, încheie povestitorul, introducând motivul nunţii: „Dar nunta acestor păsărele […] în nopţile cu lună, primăvara, e cea mai strălucită şi cea mai dumnezeiască petrecere”. Cuvântul petrecere trebuie citit nicasian.
Povestitorul continuă poemul privighetorii cu un poem al naturii – un feeric tablou. Edenul evocat în primele
fraze e văzut într-o superbă noapte de mai. Muzicalitatea frazelor e copleşitoare. Zaharia Sângeorzan (Sadoveanu teme fundamentale,1976) inspirat a transcris textul în versuri libere: „Nopţi cu lună plină, fără adiere de vânt;/ Nopţi calde pline de miresmele pământului, ale ierburilor, ale florilor,/ Grădina toată era floare,/ […]/ Prin noapte nu trece nici un sunet,/ lumina parcă înseamnă tăcere”. Natura îşi urmează veşnicul ciclu cosmic: „Din toate florile,/ din tot pământul împrospătat ieşea ca o răsuflare,/ un suflu viu./ Tot ce căzuse morţii, flori şi frunze,/ şi vieţi nenumărate şi neştiute,/ toată podoaba altor ani,/ tresărea şi radia în noapte,/ […] Şi-n toate părţile […]umblă perechi de oameni”.
Ca instrument muzical e folosit refrenul. Cu fiecare „vers”, textul devine tot mai solemn şi grav. Cântecul privighetorii e eternul ciclu: viaţă-moarte-viaţă. Privighetoarea – „lumină” şi „iubire”, cântă necontenit „viilor şi morţilor”.
Printr-o succesiune de propoziţii scurte, în care predomină epitetul, de regulă dublu, povestitorul surprinde taina cântecului: „Un cântec de dragoste fără cuvinte, […]! Fiecare mlădiere îşi avea răsunetul şi tălmăcirea în sufletul nostru. Adieri sfioase, tremurări delicate şi dulci – strecurate, nalte şi subţirele, ca-n-ntr-o piculină încă necunoscută, care va rămâne totdeauna o taină. Pe urmă pornea bătaia privighetorii, aşa de pasionată şi de expresivă, chemări repetate, urmate de tremurări prelungi, triluri care începeau puternic, apoi descreşteau domol până ce abia se auzeau, până ce rămânea numai un fel de sunet al tăcerii!”. Epitetele şi metafora finală sunt din sfera muzicii. Citind frazele [desigur cu tonalităţile vocii lui Sadoveanu] asculţi o orchestră. Cântecul privighetorii e cântec de dor ce vine de departe şi l-au auzit generaţii după generaţii,
„De la masa mea de lucru, pe fereastra deschisă, prin lumina livezii […] aud o riturnelă scurtă de note în octave, care se prelungesc, scad, se pierd […]. Să ascultăm şi noi o clipă”. „Astăzi […] a venit privighetoarea”.
Privighetoarea este o odă pindarică.
*
Ciocârlia
un poem în patru cânturi cu o introducere şi o încheiere
Povestea despre ciocârlie este o amintire despre una din întâmplările vânătoreşti ale celui care povesteşte. Asta o deducem din „introducere”:
„Încă pe întuneric, către ziuă, ieşeam din sat, cu puşca în spate. Era spre mijlocul lui iunie, când nopţile sunt scurte, când amurgul se prelungeşte târziu şi lucirea de vis a luminii se mută îndată la răsărit.
Priveghetoarea, cântăreaţa nopţii şi-a iubirii, tăcuse. O linie subţire de sânge se arătase la răsărit”. Răsăritul soarelui, revărsarea zorilor, trezirea naturii pentru o nouă zi de existenţă sunt imagini ce sugerează geneza. Suita de metafore dinamice (era tăcere pretutindeni, ca-ntr-o aşteptare; un arc sângeros de lumină; fierbere de flăcări) şi ritmul suitor al frazelor surprind momentul genezei: „Într-o revărsare de lumină nesfârşită, soarele sui în cerul albastru”.
E introdus primul liant dintre cânturi: contemplatorul genezei introduce câteva elemente concrete de realitate, totuşi nu rupte cu totul de geneză: muncitori în straie albe se arătau la marginea satului; vibrau cântece şi glasurile muncii; unduiau lanurile; pretutindeni „muncitorii pământului lucrau cu-ncordare”. În „puzderia de aur, ciocârlia îşi porni cântecul”.
Urmează cântul al doilea: portretul ciocârliei cu zborul ei în înaltul cerului, spre soare, şi revenirea ei pe pământ: „suia lin, ca pe-o scară de raze”. Povestitorul cade într-o stare de totală contemplaţie şi, copleşit de cântecul ciocârliei, trece în altă lume: „Cu cât urca mai sus pasărea în tremur, cu atât i se mlădia mai dulce cântecul. Apoi deodată parcă trecu în altă lume; un tremur dulce de sunete venea până jos, zborul i se făcu subţire, parcă urca drept în sus, o linie, un punct şi deodată se stinse vederii. Ciripitu-i de strune subţiri tot venea însă pe pământ ca o rouă de sunete fine. Dar nu mult în urmă, punctul tremurător născu; iar în lumina văzduhului, şi-n freamăt de aripi şi sunete, ciocârlia venea domol spre pământ, ca într-o beţie. Se lăsa încet-încet; apoi deodată, brusc, îşi strânse aripele şi căzu fulgerată pe pământ”.
Fără podoabe stilistice (doar două metafore), însă prin succesiunea de verbe şi adverbe, şi enumeraţie este redată urcarea ciocârliei pe scara de lumină. Ceva comparabil în frumuseţea exprimării şi simbolistica păsării a realizat Lucian Blaga în poezia Ciocârlia. Merită s-o redăm: „Cântă în nori de zi/ deodată cu zorile./ Cine-o fi?/ Cântă cineva-n văzduh,/ E o pasăre?/ E duh?/ Numai el o fi, numai el;/ pământeanul puțintel/ cu trupul ca bucatele,/ cu glasul ca seninul/ cu sânge ca animul./ Numai el poate fi;/ Hristosul păsăresc! Cel/ce-n fiecare zi/ se-nalţă o dată/ biruitor fără fier,/ din holdă la cer,/ şi descântă păcatele/ peste toate satele”.
Urmează cântul al treilea: sociogonia.
„Şi-n juru-mi cât văd cu ochii, pe lanuri şi-n ogoare, muncitorii stăteau aplecaţi asupra pământului. Ciocârlia cânta munca lor cinstită şi grea”. Tonul povestitorului are o undă polemică: „De departe, înfăţişarea tuturor era poetică, mişcările erau armonioase şi feţele luceau în soare. Ici-colo se auzeau chiar cântece de fete mari, melodii tărăgănate şi duioase. Dar ştiu cum stau lucrurile şi de-aproape. Ştiam că ciocârlia nu cântă numai priveliştea înşelătoare. Tremurul sunetelor ei se revărsa peste suferinţa muncitorului care e necontenită, mohorâtă, dungată cu puţină lumină; peste picăturile de sudoare, peste oftări şi lacrimi”. Încet, tonul polemic se irizează ideologic, poate prea ideologic. Tocmai pentru acest aspect văzut ca mesaj şi realizare artistică, s-a oprit asupra textului Savin Bratu în cartea sa Sadoveanu – o biografie a operei (1963, p.238). Ca afirmaţia noastră să nu rămână „suspendată” mai redăm câteva propoziţii din textul povestirii:
„Dar munca neîntreruptă de veacuri după veacuri, din munca aceea uriaşă şi amară […] din munca cruntă a robilor, din gemete, din sângele, din lacrimile lor a ieşit hrana trântorilor stăpânitori […] câte generaţii au murit pentru <
Şi totuşi cântecul muncii nu e un cântec de jale […].
„Stăpânitorii îl asupreau fără încetare, războaiele îl sângerau, el totuşi muncea fără încetare, nădăjduind într-o nedesluşită aură a veacurilor viitoare. După noian de ani truditorii, deodată şi-a ridicat cerbicia şi din fier de plug a făcut armă. Plugarul dezrobit a început a stăpâni el pământurile pe care neamurile lui îl lucraseră dintru începutul durerii”.
Retorismul ideologizat, prin enumeraţii şi repetiţii, culminează cu nădejdea „într-o nedesluşită aură a veacurilor viitoare”.
În contradicţie cu optimismul afişat, povestitorul filosofează parafrazând Eclesiastul: „A cântat şi cântă ciocârlia biruitorul cântec al muncii, va cânta necontenit şi de azi înainte [aici repetiţia devine supărătoare]; şi totuşi un vânt mai rece decât toate, vântul sfârşiturilor va mătura totul. Toate cele pământeşti sunt muritoare; toate sânt zadarnice […] ş-atunci în van se vor fi jertfit tristele generaţii dinaintea noastră? Cum s-a desprins ca de-un fir nevăzut ciocârlia ş-a căzut la pământ, aşa va cădea uriaşa noastră uzină, şi deodată va tăcea cântecul muncii?”.
Povestirea se încheie în nota în care a început. Vrând parcă să sfideze Eclesiastul, povestitorul dă frâu liber gândului şi dorinţei omului trecător, înclinat spre hedonism: „Toţi avem privilegiul gândului neadormit. Mă gândii şi eu o secundă la asta. Îmi cercetai oţelele puştii şi pornii spre Moldova, căci voiam să mă bucur c-o clipă mai devreme de-o plăcere trecătoare. Oamenii munceau foarte liniştiţi pe lanuri şi ciocârlia se înălţa din nou spre ceruri cântând”.
Dincolo de frumuseţea zicerii şi de strădania de a da curs reflecţiei filosofice, textul suferă din cauza retoricii ideologizate, din partea de sociogonie, afectând chiar unitatea textului.
*
S-a afirmat că mulţimea de povestiri pe aceeaşi temă (vânătoarea, pescuitul şi refugiul în natură) ar genera o monotonie supărătoare. Din fericire, ca orice idee nefondată, şi aceasta a fost trecătoare. Privighetoarea, Ciocârlia, În pădurea Petrişorului şi multe alte povestiri de acest gen ilustrează cu asupra de măsură că autorul lor e un profund cunoscător şi iubitor al naturii, dar nu ca obiect în sine, doar de privit şi admirat, ci ca fiinţă vie, pulsând între viaţă şi moarte, între trecător şi veşnicie conform legilor cosmosului. În aceeaşi măsură, fiecare nou text dezvăluie originalitatea şi măiestria de mare scriitor a lui Sadoveanu. Prozele sale nu sunt simple povestiri, ci adevărate poeme în proză, bogate în reflecţii filosofice.
Sadoveanu nu este un liric, nici romantic, nici simbolist, nici impresionist [există şi asemenea elemente, dar care se pierd în ceea ce putem numi: sadovianism].
Considerat mare pictor al naturii, totuşi pagina lui Sadoveanu e preponderent muzicală; descripţiile lui cântă.
Sadoveanu e un poet în sensul antic al cuvântului. Bunăoară, Privighetoarea e odă pindarică a iubirii, Ciocârlia e odă a muncii.
