Spații culturale nr. 95 (4)
Nicolae NISTOR
TĂCEREA DEVENISE CRUCE
am încercat să vorbesc cu el
atâta tăcere de piatră
prea frig să ating
urmele lăsate
de un meșter care
a plecat după el
am lăcrimat
peste urme de lumânări
care desenau timpul trecut
cuprins de verde
amestecat cu tămâie și trandafiri
atunci am vorbit mult
foarte mult…
în inima mea tăcută
nu plecase de mult
și încă vorbea
până Luna lumina peste noi
lămpile se aprindeau
în jurul nostru
zgomote de calești
și miros de flori albe
acoperite de zăpada din noi
întorceau timpul
când aruncam jobenul
și bastonul se transforma
în umbrosul care se strecura
între pietre
atunci tăcerea dintre noi
devenise cruce
Povești de călătorie
Doina CERNICA
În munți
Ne îndreptăm spre Psiloritis sau Ida, muntele în adâncimea căruia a copilărit Zeus alăptat de capra Almatheia și care, cu zăpada strălucindu-i pe vârf și în miez de vară, ne captează privirile. Căutând să-l vedem, nu sesizăm dificultatea drumului, iar lejeritatea șofatului prietenei noastre, Emilia Mavromichelaki, dobândită prin experiență, dar și grație unui talent înnăscut, ne dă chiar sentimentul plutirii. Apoi, mașina continuând să înainteze, noi rămânem încremeniți de uimire. Pe o creastă, ca aterizată din văzduh, ca oprită o clipă să-și tragă sufletul, ca un ozene aievea, ne apare în față o construcție albă, cu o aparență geometrică neobișnuită și în schimbare după punctul din care încercăm să-i cuprindem apariția. Nu reușim nici când ajungem în dreptul ei. Nicio mișcare, nicio mașină, nici a Emiliei nu se mai zărește, dar când îi trecem pragul o descoperim în interior, ca o navă cu echipajul ei, plină de vizitatori, ca pretutindeni în Grecia, muzeele sale. Și acesta este un muzeu, cel mai tânăr și cel mai de seamă al Cretei. Emilia ne savurează încântată surpriza, apoi o intensifică anunțându-ne că suntem în casa lui Homer.
Abia atunci, urcă, din memoria sensibilizată de prima noastră călătorie în insulă, știrea evenimentului inaugurării sale, cu participarea președintelui elen și a unui grup numeros de oameni de știință. După treizeci de ani de săpături în spațiul străvechii cetăți-stat a Eleuthernei, numită și Eleftherna, și Apollonia, precum și în necropola din apropiere, de la Orthi Petra, deschiderea în iunie 2016 a acestei instituții de știință și cultură reprezenta încununarea convingerii echipei de arheologi a Universității din Creta, condusă de profesorul Nikos Stampolides, a unei continuități de viață și de activitate umană începând cu trei milenii înainte de Hristos și până în epoca postbizantină, cu urme ajungând chiar și în zilele noastre. Sau mai simplu și mai tulburător spus: acoperind vremea lui Homer. A rămas înscrisă pe peretele muzeului și gravată în inima coechipierilor, declarația înflăcărată a profesorului Stampolides despre misterioasele veacuri care asemuiau Creta unei berze odihnindu-se pe un singur picior, adică pe civilizația minoică, și despre importanța vestigiilor scoase din pământ: „Prin descoperirile de la Eleutherna, care ilustrează versurile și realitatea lui Homer, se luminează acele secole de întuneric”.
Nu aparținem breslei selecte a specialiștilor, ci aceleia largi a băncilor școlii și a iubitorilor de literatură și istorie, așa că urmăm conștiincioși și plini de curiozitate traseul vitrinelor cu obiecte de folosință casnică, de uz cotidian, bijuterii și opere de artă, apoi intrăm în sala dedicată vieții religioase, cultelor practicate în Eleutherna, cu un popas mai lung în dreptul unui soi de sanctuar despre care se crede că ar fi un cenotaf, adică monumentul unui mormânt gol, unul dintre primele din lume închinate soldatului necunoscut. Cum muzeul este dotat cu tehnici la zi, video, animație, Mara și Leo aleg filmul uneia din poveștile străvechii cetăți, iar noi, Niadi, Liliana, Tandin și cu mine, întâlnirea cu obiectele epopeilor homerice. Nu știi niciodată complet ce păstrezi dintr-o lectură: la vederea dovezilor ilustrând ritul rugurilor funerare, îmi vine în minte scena incinerării lui Patroclu resimțită de cititoarea adolescentă ca deosebit de crudă și de aceea ascunsă într-un ungher al amintirii, cu jertfe de oi, tauri, cai, câini, dar și cu „Doispre’ce tineri voinici, feciori de fruntași de la Troia”. Până aici, până la vederea lemnului carbonizat de foc și împietrit de timp, singura ofrandă adusă de Ahile lui Patroclu, în lungii ani care au urmat citirii „Iliadei” în traducerea lui Murnu, păstrată în memorie, a fost aceea a pletelor sale bălaie.
Muzeul acesta din munți nu este doar cât ni se arată, o altă clădire care îl prelungește sau îl dublează este destinată cercetărilor și amândouă aparțin unui parc arheologic, în care săpăturile continuă și în care un pod înalt îi cuprinde și șantierul viu, fremătător, și teatrul mic, descoperit în calmul lui Psiloritis. Noi însă nu vom urca pe coama sa, zâmbește Emilia Mavromichelaki, pe noi ne așteaptă o dificilă coborâre. Până atunci, până aduce mașina de unde a stat ascunsă ochilor noștri, rezist tentației de a păși pe iarba măruntă care ne separă aleea de peretele cu cele două imagini emblematice, ferestre ale muzeului spre adâncul trecutului, pe care, mulțumindu-mă să le fotografiez, aș fi vrut să le ating ușor cu vârful degetelor, ca să le transmit în acest fel de demult bucuria întâlnirii. Prima anunțând pe verticală „Homer în Creta” străjuiește reprezentarea clasică a celebrului, în istoria poeziei și a picturii, scut al lui Ahile, însoțit de propria umbră și de umbra chipului lui Homer, așa cum îl imaginează o sculptură din secolul II î.Hr. Cealaltă, cuprinde, una lângă alta, doar aici, pe zid, trupul unei kore, Kore din Eleutherna, și al vestitei La dame d’Auxerre de la Muzeul Luvru, originară din preistoria Cretei și ajunsă în Franța printr-un șir de peripeții a căror poveste ar scrie un captivant roman, dacă nu cumva acesta a și fost scris și există.
În uriașa Peșteră Melidoni, uriașă poate și fiindcă în după-amiaza fierbinte eram puțini vizitatori, dar și prin sentimentul nesfârșitelor oglindiri ale splendorilor sale, am intrat ca într-un basm, colindând în voie când unde ne duceau pașii, când unde ne ridicau punți, ca să cuprindem cu capul dat pe spate sau aplecat peste balustradele lor feeria dantelelor de piatră poleite cu argint, aur, aramă, în învelișuri transparente de cristal sau verzui ca bronzul atins de timp, care de care mai frumoasă și mai chemătoare. Mii de lumini ca în curtea bisericii în noaptea de Paști le înmulțeau și le mișcau sub o adiere insesizabilă de către obrazul care o căuta stăruitor, în vreme ce ochii, neașteptat, simțeau apropierea lacrimii. De-abia în dreptul sicriului cu o înaltă cruce la căpătâi, am înțeles avertismentul Emiliei: dificultatea nu avea legătură cu efortul fizic, nici măcar cu acea apăsare care te încearcă sub pământ, fie și într-un palat crescut în măruntaiele muntelui, ci cu istoria spusă concis în multe limbi pe cele două pagini de pe suportul de lângă cruce, care pe măsura lecturii căpăta ceva din greutatea și implacabilul unei plăci funerare. La începutul lunii noiembrie a anului 1824, sub amenințarea unor percheziții dure întreprinse de turci pentru capturarea revoluționarilor din regiune, 340 de femei și copii din localitatea Mylopatamos, împreună cu 20-30 de luptători, și-au căutat adăpost în tainițele peșterii. Odată ascunzătoarea descoperită, s-au apărat cu strășnicie. Incapabil să le înăbușe rezistența, comandantul turcilor, Hussein Bey, a poruncit închiderea peșterii cu pietre și lemne și incendierea lor. Femeile, copiii și apărătorii lor au sfârșit în chinuri cumplite, sufocați de fum și arși de foc. Povestea lor a rămas însă nu numai amintire moștenită, ci și în paginile unuia din cele două volume dedicate Cretei de Robert Pashley și publicate în Anglia în 1837.
Aproape două veacuri mai târziu, săpăturile le-au descoperit osemintele și, câte au mai găsit, cretanii le-au adunat creștinește în racla de piatră, așezând o cruce în semn de neuitare și de credință în dreapta judecată de după noi.
La ieșirea din peșteră, instinctiv, am inspirat aerul cu putere și m-am gândit la Diogene, filosoful din Eleutherna, care îl considera principiul lumii.
*
Satul Margarites, centrul olăritului din această parte a insulei, ne-a primit cu biserici bătrâne, cu ușile deschise ale atelierelor și pereții caselor împodobiți cu figurine și farfurii pictate manual în culori vesele, vorbind despre bucuria de a trăi, de a călători și despre darul poveștilor adevărate, de preț, fie el dulce sau amar.
Apoi, căutând niște cunoscuți de ai Emiliei, am fost nevoiți să ne înșirăm pe marginea unui drum urcând în pantă, îngust cât abia să încapă sau camionul cu remorca plină de capre răsunătoare sau autocarul coborând din sens opus, cu turiștii lipiți de geamurile sale. Nu a durat niciun minut tăcerea consultativă a celor doi bărbați de la volan. După care am asistat uluiți la mersul înapoi al autocarului pe o distanță de peste cinci sute de metri în urcare, cu turiștii amuțiți de emoție, până la o mică lărgire a asfaltului, pe care s-a retras lăsând să treacă în sus camionul cu remorca făpturilor din neamul celei care l-a alăptat pe Zeus. Dar nu laptele, nici carnea lor, ne-am spus, explică longevitatea legendară a cretanilor. Ci tăcerea fulgerătoare cu care s-au înțeles.
