Propoziții pretențioase – Apretai
Bagaj greușor. Cum și muzica este.
Sacoșa textilă kaki se încăpățâna să reziste drumurilor dus-întors, cum și eu mă încăpățânam să depășesc neștiința. Fără reușită. Micile bătălii câștigate cu mintea și cu degetele erau nesignifiante. Învățasem să le mai strunesc, dar uneori făceau tot ce știuseră ele înainte. Să clacheze la viteză, să ciupească și alte clape decât cele necesare, să nu scoată niciun sunet când se lăsau apăsate moale din cauza tușeului defectuos. Era un nimic constructiv, tindea să devină o nouă bază sau chiar un nou punct de plecare de la zero.
Puține știi, puține cânți. Dar trebuie să ții pasul cu ceilalți. Ca să nu te auto excluzi. Și tragi la jug până ajungi la lumină. Nici nu știu de unde să încep. Sunt alandala momentele haioase și cele mai puțin plăcute, toate petrecute în doar 7 luni de zile.
Ne-am străduit noi să încropim trei programe de restaurant, chiar patru, din cele mai interesante piese ale timpurilor, de la Ramazzotti câteva, de la de Burg, de la Urziceanca, Sinatra, destule de nu mai pot fixa precis pe fiecare. Treabă bună apreciată de clientela ce mai dădea târcoale hanului Poienița. Era și Sticlă, dădea greutate trupei, era ultra cunoscut, tătic, după cum toți muzicanții se exprimă la adresa unuia mai bun decât ei, era și Tamba, ceas la tobe. Plus construcția din armonie, cea vocală cu precădere, în care naturalețea terței mele și cvinta lui Sticlă făceau ravagii în mintea oricui ar fi stat să asculte.
Rar treceai abrupt de la repaus la tratament acustic cu vreuna săltăreață. Îi tatonai de obicei clientului sistemul auditiv cu lentoare. Devenită mult prea uzuală, „Gara mică” își pierduse primordialitatea, lăsând locul „Damei” în roșu. Când apăreai astfel, și ție ți se făcea pielea de găină. Nicio exagerare în atribuirea „dumnezeiască”-i interpretării. La refren te lua cu fiori.
Cine ar fi putut anticipa că un ăla venit de peste mări și țări va da ora exactă a repertoriului nostru? Absolut nimeni. Cine ar fi putut să pună pariu că de a doua zi de la întâia deshămare a cailor mecanizați nu va mai călca niciodată pe la Poienița? Nici că că, nici că că. Mai mult. Cine s-ar fi putut hazarda să spună că recompensele bănești și nu numai se vor încheia imediat după ce binevoitorul a ieșit pe ușă? Toți ar fi pierdut. Ne-a fost greu chiar și după cele două săptămâni petrecute seară de seară, cu o mică excepție, să spunem cu precizie din ce țară provenea mina noastră de aur. Liban sau Libia. Deși ni se spusese prin grai românesc de fiecare dată. Da. Oaspetele străin nu venea singur. Era ghidat de o față tot dintre cele arabice, țigănaș neaoș, chiar muzicant și el, la armoniu de piept, și fiică-sa, o capră scăpată în lanul cu fructe orientale zemoase și bănoase. Dansatoare pe la vreo speluncă libiană. Desigur, putoarea era acompaniată de o colegă de breaslă, ca să nu bată la ochi. Cu tata, cu colega, cu prietenul stranier.
Lady in red se transformase în hitul restaurantului, în preferința numărul unu a libianului și liotei. Exact de a doua seară se postase la masa noastră și după perechea de lentile doi ochi cărbune sclipeau de nerăbdare. Și noi la fel. Gândind fiecare la ce vom primi ca răsplată.
„Ce beți, ce mâncați?” imediat după ultimul „tam”, deși până atunci trimitea cadânele de câteva ori cu dolari și lei, ca răsplată pentru starea de bine oferită.
