Spații culturale nr. 95 (3)

Din marea grădină a internetului…

Lumea se trezeşte, a venit vremea?

„Migraţia” deschisă şi dezordonată pe care multe guverne au permis-o a avut un impact semnificativ asupra stilului de viaţă şi a statutului economic al cetăţenilor lor.
„Bird Feeder” este o poveste anonimă cu o morală foarte bine scrisă:
Am cumpărat un hrănitor pentru păsări, l-am atârnat în grădina mea şi l-am umplut cu cereale şi seminţe. Era o privelişte să vezi păsărelele de aproape.
După o săptămână, sute de păsări au profitat de hrana gratuită.
Au început apoi să facă cuiburi în toţi copacii, tufişurile şi sub terasă. Au urmat excrementele…
Erau peste tot. Pe podeaua terasei, pe trambulină, pe scaune, pe masă…
Apoi unele păsări au început să se comporte agresiv. S-au repezit spre mine şi au încercat să ciugulească în căutarea hranei, deşi eu le-am hrănit .
Altele făceau un zgomot insuportabil, aşezându-se pe jgheab, ciripind şi ciripind la orice oră din zi sau din noapte, când vedeau că era puţină mâncare.
Curând nici nu m-am putut bucura de propria mea grădină. Aşa că am decis să scot hrănitorul frumos, iar după trei zile păsările au dispărut.
Am curăţat totul şi am pus în ordine, ba chiar am scos toate cuiburile pe terasă.
Foarte curând, grădina mea a revenit la ceea ce a fost întotdeauna: un loc calm şi senin, fără niciun făgaş de probleme care să ceară „dreptul la hrană gratuită”.
Acum să ne gândim la asta…
Datorită muncii şi sacrificiilor noastre, avem un sistem cu multe drepturi şi beneficii sociale: asistenţă medicală gratuită, şcoli gratuite, oportunitate economică pentru cei mai puţin norocoşi, locuinţe sociale; şi permitem oricui doreşte să devină cetăţean al ţării noastre.
Drept urmare, au sosit sute de mii de imigranţi legali şi ilegali, iar astăzi peste un milion şi jumătate de imigranţi
se bucură de aceleaşi beneficii ca şi noi, chiar şi cu privilegii mai mari.
Pentru a finanţa aceste costuri uriaşe, trebuie să plătim taxe mai mari.
Locuinţele sociale sunt ocupate cu forţa. Dacă trebuie să sunăm la serviciile de urgenţă, trebuie să aşteptăm ore întregi pentru a obţine unul pentru că serviciile sunt inundate de imigranţi…
Criminalitatea este în creştere, afectând cei mai vulnerabili şi slabi oameni din ţara noastră.
75% dintre infracţiuni, cel puţin în Europa, sunt comise de imigranţi, care reprezintă în prezent 10% din populaţie. Infractorii sunt ajutaţi de un sistem de justiţie corupt şi ineficient, care îi întoarce în circulaţie aproape imediat ce sunt prinşi.
Şi dacă încercăm să oprim acest dezastru, atunci vocile de protest vor fi ridicate de idioţi care strigă împotriva încălcării drepturilor civile şi ale omului, ale infractorilor, dar uită de drepturile civile şi ale omului ,,alţii”, pentru că drepturile NOASTRE nu contează şi propria noastră ţară…
Şi acum vor să ne pensioneze la 70 de ani şi să ne scadă pensiile în favoarea unei presupuse ,,solidarităţi” cu cei care nu au lucrat niciodată la noi în ţară şi, evident, nu au cotizat niciodată.
Poate că este timpul ca guvernul nostru să demonteze hrănitorul pentru păsări şi să cureţe mizeria.
Dacă sunteţi de acord, vă rugăm să împărtăşiţi această poveste.
Dacă nu sunteţi de acord, continuaţi să curăţaţi gunoiul.
Am primit acest articol şi îl împărtăşesc.

(note culese de Sorin BURLACU)

Nicolae CABEL

cu umbra ta

… vei întreba un înger astă seară,
de-a întîlnit vreodat’un simplu mag,
cu-a sa imaginație solară
ce ne ofer’al viselor șirag…

unul mai nou de dor încărunțește;
altu-i de ieri… în dînsul mai transpare
singurătatea, cu a ei poveste
din inima pe-o tulbure cărare;

eu știu că înainte-mi tu răsari,
spre a deschide-ale speranței porți
și invitînd să intre zeii lari,

ei vor tăia ferestre altei sorți…
femeie, tu-n armură de sfială
mă ocrotești cu umbra ta… regală…

la a frumuseții paseri…

…din clipe-i adunată așteptarea
cu al visării vinovat palpit,
spre a păstra-n enigmă însăși boarea
cu care-ți duci uimirea în Zenit,

asemeni unei rodii cu izvoare verzi
ce ia din soare doar cămăși roșcate,
spre a putea candoarea să n-o pierzi,
cînd o clepsidră mușcă pe la spate…

atunci, prin rădăcinile naive
o blîndă sevă nouă nu-ntîrzie
punînd pe-a vieții sfinte portative

un gînd-lumină, fără erezie…
cînd nu vei duce, sigur, la culcare
a frumuseții paseri călătoare…

a-i păstra luminii

…tu însăți ești o cale spre frumos,
în zilele-sămînț-a unui dor,
pe care cu uimire, știu, le-ai scos,
pentru-a-nsoți norocul tuturor…

cînd nori s-adună grabnic a răscoală,
să împlinească simplu rostul lor,
cu tunetul în a furtunii poală
și cu tăcerea – scîncet incolor;

un iris de copil acum așteaptă
staminele din fulgere de zeu,
ce, cocoțat pe-a cerurilor treaptă,

orgoliul și-l dezlănțuie mereu…
doar tu, acum, îmi ocrotești hotarul,
spre a-i păstra luminii înseși… harul…

a inimii clepsidră

…candoarea din tăcere, știu, coboară
și-n ochii tăi lumina-pîine,
prin aburul din noua primăvară
ce răsfăța-va sufletu-mi și mîine…

aceleași sînt uimirile din lut,
cînd ploaia le mîngîie solitară;
doar scîncete din vîntul ce-a trecut
se-ntorc prin visul ancorat la scară;

acolo, tu… la vîrsta mea tîrzie,
sub creanga-vis îmi crești cuvîntul,
acel ce nu acceptă erezie,

cînd numai tu ai fost rostit descîntul,
ca a gonit însingurarea-hidră
și ai întors a inimii clepsidră…

dorul răstignit

…petale ca-ntr-o carte se desfac,
vocabulă sublimă-i fiecare;
febrile sentimente se împac
pe-a vîrstelor deconcertant cărare…

în labirintul-vreme-și au pieirea,
de regulă pe nimeni n-au în jur,
își amăgesc prin vise nemurirea
punîndu-și amintirea sub sperjur;

iubirea, uneori, li-i companie,
cu ea mai taie-n viață cîte-un drum,
tristețile ascund în nostalgie

și-n toamnele cu fluturii de fum,
avînd refugiu doar în calendare
și-n dorul răstignit în fiecare…

veșnicii prelinse

…doar din lumină turnul e croit
și din magia zilelor-secară;
cu dangăt-aur e împodobit
și-n așteptare castă de fecioară…

un cîntec nou te mîngîie pe pleoape,
spre-a nu apare lacrima sihastră…
în dînsa, știu, el, dorul poate-ncape
și a uimirii pasăre măiastră;

doar o cometă, cu picioare goale,
cuprinsă, vezi, de-o cosmică beție,
în clipa grea a-nsingurării sale,

te-ar vrea în a visării sindrofie,
cu inocent-senin-cariatide
și veșnicii prelinse prin clepsidre…

a candorii liră

…cînd a venit la tine dimineața,
te-a fost găsit femeie-nsomnorată;
ceresc lumină-ți modelase fața,
să fii a primăverii nou sonată…

gravai cu doruri anii tăi – livezi…
că ești iubită îndrăznesc a scrie;
cu inima ai învățat să vezi
a vieții prețioasă-mpărăție…

pășești prin ea, cea-fără-de-hotare,
cu ochi deschiși ce visele aspiră
și-a ta trăire vină, vezi, nu are,

ducînd cu ea doar a candorii liră,
făr’a lăsa un suflet în derivă,
nici harul să se piardă-ntr-o arhivă…

lumina ce nu tace

…printre coline, iată, muzical
plouă ciudat… acorduri vin din lună,
cînd ea, calin, argintul matinal
al cărnii cu iubirea-l împreună…

nu-i pur răsfăț, chemarea-i din vecie
urcînd febril și-n capilare,
în dăruit-vibrată-liturghie,
cînd ne-ntîlnim pe-a dorului cărare;

chiar întîmplare de-am putea a-i spune,
unică taină va rămîne-n veci…
și-mbrățișarea-i pămîntean minune,

cînd pragul spre uimire tu îl treci
purtînd pe umeri doar tăceri stîngace
și-o dragoste… lumină ce nu tace…

iertarea efemeră

…cu sine însuși timpul se mai bate…
Cronos-părinte cînd își ceartă fiul,
spre a-și plăti încărunțit păcate
și-a nu lăsa în urmă doar pustiul…

el a tocat milenii fără număr,
vecia și-a tăiat-o în felii,
a pus-apoi la ornice pe umăr
pentru-a zori stelarii bidivii…

în miezul nopții arde fiece secundă;
cenușa ei nu poate s-o păstreze;
ar încerca de soartă s-o ascundă,

pe norii blînzi – naive metereze…
ar reveni ca om, în a uimirii sferă,
spre-a regăsi iertarea efemeră…

ursita doar

…petala-n sine, iată o poveste,
cu El și Ea, în inocență pali,
s-au fost trezit în tremurîndă veste,
că i-au sedus lunatecii corali,

cu vraja lor din sideral-oceane;
și-un înger grav, în zbor nemărginit,
le-a dăruit iubirile-icoane
și doru-n al visării infinit…

acum lumina le mîngîie glezna,
fiind la inimi credincioasă strajă,
să nu-i atingă jilăvită bezna

și nici vreo infidelă mreajă…
chiar cînd flămînd se dovedi-va ceasul,
ursita doar le ocroti-va pasul…

Interviu

Leo BUTNARU

Sunt un autor autoreferențial, pe deloc ușorul traseu dinspre mine spre… mine. Apoi spre alții.

– La originile sale izvodită din creația folclorică, în secolul XIX literatura română a atins culmi universale. Nouă ne este cunoscută opera eminenților reprezentanți ai beletristicii române grație impresionantului tom Biblioteca literaturii universale și mai multor publicații, traduceri, apărute în secolul XX. Am avut posibilitatea să citesc unii mari poeți, pe Vasile Alecsandri și Mihai Eminescu, în excelente traduceri rusești. Încă din tinerețe țin minte poemul „Luceafărul” în traducerea lui David Samoilov. În anii 80-90, l-am descoperit pe filosoful, istoricul religiilor Mircea Eliade. Mulți români au contribuit consistent la moștenirea universală prin literatura altor popoare, aici să ne amintim de dramaturgul Eugene Ionesco, care a scris și în franceză, sau Paul Celan, autor și de limbă germană.
Astăzi, care este literatura ce interesează cititorul din țara dumneavoastră? Care ar fi rolul literaturii naționale în formarea concepției artistice, dar și de viață, a tineretului contemporan?
– Eu cred că formarea unei viziuni existențiale a cititorului și a interesului său față de literatură, filosofie pornește de la faptul că, în prima jumătate a secolului trecut, orientarea estetică a manifestărilor artistice românești au fost în intercomunicare cu tendințele pan-europene ale modernismului, avangardismului, în domeniile cărora unii din autorii noștri sunt considerați protagoniști, inițiatori. Pe lângă unul din fondatorii teatrului absurdului, Eugene Ionesco, să ne amintim că din România au intrat în noua atmosferă mondială, să zic așa, Tristan Tzara, inițiatorul mișcării literare radicale Dada, iar în sculptura contemporană unele direcții le-a determinat genialul Constantin Brâncuși.
Dar cum să nu ne amintim de eminentul filosof al antagonismelor, care a întors filosofia… pe dos, Emil Cioran? În tinerețile sale, a scris și a editat cărți în

românește, iar în timp a fost receptat drept, și pe drept, unul din virtuoșii stiliști ai limbii franceze scrise.
Precum în oricare altă țară, în România interesul pentru literatură e în deplina libertate a diversităților de opțiune, însă, în mare, este orientat spre contemporaneitate, dat fiind că și opera marilor noștri poeți, prozatori a avut și are o propulsie de perpetuare întru contemporaneitate – Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Tudor Arghezi, Ilarie Voronca, Virgil Teodorescu, Geo Bogza (să reținem: în limba rusă, Bog-za înseamnă… Dumnezeu e pentru), Gherasim Luca, Sașa Pană, B. Fundoianu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu și atâți alții. În esențele preocupărilor și orientărilor, cititorii români rămân în tainică uniune spirituală cu colegii lor din
Franța, Italia, Spania, cu care au înrudiri lingvistice, spirituale latine. Bineînțeles, concomitent cu dominantele manifestări literare în cele mai diverse forme și formule, au răspândire viziunile filosofice și artistice, inclusiv literare, (cvasi)cosmopolite, ca și cum confirmând concepția lui McLuhan despre satul global. Însă, în genere, nici până astăzi cele mai grandioase sondaje, analize, examinări teoretice niciodată și nicăieri nu au putut oferi un răspuns exhaustiv (ca să nu zicem… ferm) referitor la interesele cititorilor. Cititorul e liber și unic în opțiunile sale, iar literatura universală e fantastic de diversă. Precum se deosebesc între ei scriitorii, la fel se întâmplă și cu cititorii.
– Ați tradus mult în românește. Inclusiv din literatura clasică și de avangardă rusă. Nu pot să nu întreb de locul literaturii clasice și celei a autorilor ruși contemporani în librăriile, bibliotecile și sursele internet din România. Intră ceva din ele în programele școlare, există catedre specializate în instituțiile de învățământ superior?
– Literatura rusă clasică s-a tradus și editat, se traduce și se editează în România, cât și în Moldova, ca spațiu spiritual, artistic unic. Numele, multe, de autori și opere traduse din rusește pot fi aflate în internetul românesc. Printre ei/ele fiind și traducerile semnate de… convorbitorul dvs. În București, Iași, Chișinău, Cluj, Constanța și alte orașe, în românizarea mea au fost editate antologiile de autor ale lui Hlebnikov, Maiakovski, Pasternak, Țvetaeva, Ahmatova, Mariengof, Harms (2 V.), Mandelștam (2 v.), Habias, Veciorka, Poplavski… Am elaborat și editat Panorama poeziei avangardei ruse și Panorama miniaturii poetice ruse (2 v.), cu un cuprins de mii de pagini, format academic. Mai amintesc de antologia dramaturgiei și cea a manifestelor literare avangardiste ruse. Unii din autori au apărut în două și mai multe ediții, iar anumite volume traduse au fost apreciate cu premiile Uniunii Scriitorilor din România sau ale Uniunii Scriitorilor din Moldova.
Literatura rusă se studiază la catedrele de limbi străine sau de slavistică din Iași, București, Cluj și, am impresia, Craiova, în unele din ele mi s-a întâmplat să conferențiez, să le vizitez împreună cu unii colegi din
Rusia. În România există Asociația Slaviștilor, Asociația Profesorilor de Limbă Rusă, Departamentul de Filologie Rusă și Slavă și Literatură Rusă.
Prezența ideilor, postulatelor, aforismelor, să zicem, din operele scriitorilor ruși se poate judeca și după relativ frecventa lor includere în eseurile unor autori români. În mai multe orașe, în baza pieselor dramaturgilor ruși se joacă spectacole de teatru.
– Mai multe cărți ale dvs. au fost traduse în rusește, inclusiv de colegul nostru mai în vârstă Kirill Kovalgi. În prefața la volumul de poeme «Песчинка – жемчужина – пустыня» (Fir de nisip – perlă – pustiu) el scrie: „Leo Butnaru e un talent sui generis. El iubește nu doar propria prezență în literatură, ci însăși literatura – cu uitare de sine și deplin. Citindu-l, fiți gata să întâlniți turnuri neașteptate, descoperiri imprevizibile, ludic acaparant și probleme foarte serioase”.
Cum ați ajuns în ariile artistice, ale scrierii literaturii, când și cum ați început?
– Probabil, deja am oarecare certitudine în selectarea răspunsului din mai multe variante ce „se oferă”, ispitindu-mă. Aș porni de la faptul că, încă din fragedă copilărie, încercam să mă inițiez în diverse genuri artistice – desenam, sculptam, traforam, confecționam măști din papier mâchéi, pirogravam, ba chiar… brodam cu fire de toate culorile curcubeului; interpretam cântece și eram conferancier (prezentator de program) pe scenele școlii și ale satului meu Negureni, în taină visând la o posibilă carieră actoricească. În contextul dezvăluirii și formării de sine ar trebui, cred, menționate pasiunea pentru abțibilduri și diafilme, sau chiar filme pe bune, atât cât le puteam avea în acele spații, în acele condiții. Apoi, foarte expresivă și bogată, cinemateca de aur (!) a fanteziei și viselor copilăriei… Toate astea, comentate, parcă, „completate”, împlinite de lecturi avide ce mă captivau.
Însă a progresa… artisticește în astfel de preocupări acaparante era destul de complicat în acel mediu rural, astfel că, la urma urmelor și, poate, la începutul începuturilor, toate potențialele înzestrări artistice mi s-au… cantonat, adunat, focalizat, manifestat, implicit, pe o filă de hârtie, pe care, cu creionul, căutam, potriveam cuvintele mai osebite ale poeziei. Abia mai târziu aveam să înțeleg că fiecăruia dintre noi îi este dată o anume sferă de interese de atractivitate și creativitate, cu timpul acel copil sau adolescent deja alegând partea lui de… sferă, pe care o împlinește, o dotează, o formează, concomitent formându-se și el în spațiile ei. Iar spațiile, sfera mea (spre fericire! – o spun astăzi) au fost cele ale scrisului și anturajului propice (plus… singurătatea), în care se izvodește literatura.
Însă, într-o măsură considerabilă, eu sunt un autor autoreferențial, pe deloc ușorul traseu dinspre mine spre… mine. Apoi spre alții. Astfel s-a constituit narațiunea mea memorialistică (până la… 14 ani) Copil la ruși. Apoi personalizarea prin mărturisire în taină, întâmplată în jurnalul intim, pe care l-am început pe când eram student la anul doi universitar și căruia deja i-am dedica… 55 de ani. În cele mai multe poeme eroul liric e chiar autorul. (E drept, parcă în controversă cu mine însumi, într-un text laconic zic: „Nu mai e nimic de făcut: poemul acesta/ s-a născut atât de restrâns/ de mic/ încât în el nu a mai încăput/ și eroul liric…”)
Umbra persoanei mele nu putea să nu apară în cam 100 de interviuri/dialoguri, pe care le-am avut cu protagoniști ai literaturii, culturii și filosofiei, convorbiri inserate în 7-8 volume aparte. La rândul meu, am răspuns la întrebările multor scriitori, jurnaliști, redacții (ca și cum întorcându-mi datoriile), angajându-mă în interviuri, diverse chestionare, mai apoi însumate în trei volume editoriale. În context, mă gândesc că e aproape imposibil de găsit vreun prozator, care în scrierile sale nu ar fi introdus și energii, semne, trăiri și retrăiri din existența (strict!) personală, din biografie și… egografie. Ele pot fi depistate și în volumele mele de nuvele De ce tocmai mâine-poimâine¸ Îngerul și croitoreasa, Ultima călătorie a lui Ulysses, Îngerii și râsu-plânsu, Ruleta românească. Dar cum s-ar fi putut întâmpla ca tu, ca scriitor și ziarist (de multe ori, acesta – un Sancho Panza personal al scriitorului) să nu apari, de multe ori în prim-plan, în jurnalele de călătorii, pe care le-ai întreprins prin Europa și Asia? Cum să eviți prezența, uneori chiar vorbirea directă, în unele eseuri? Tu nu poți absenta, ca personaj autoreferențial, nici chiar în traducerile pe care la faci. Iar eu sunt de partea celor ce consideră că traducerea ține organic de procesul literar propriu-zis, odată ce include în elaborarea sa actul de creație, întregul arsenal de mijloace necesar plăsmuirii literare autentice. Este vorba de creație în limbaj, prin limbaj a unui proces constructiv, bazat pe proiectul originalului. Astfel, în orice aspect teoretic și practic ar fi cercetată traducerea, ea trebuie înțeleasă drept depășire a restricțiilor, constrângerilor prin actul de participare a coautorului la plasarea operei colegului de altă limbă într-un alt spațiu lingvistic, posibil cu specificități artistice unice. Pentru cititori toate astea înseamnă extinderea, amplificarea spațiului vital-referențial și de influență a operei originale.
– Care ar fi rolul modernismului în formarea stilului dvs. poetic și încotro duce istoria postmodernismului?
– Aproape… mistic, eu, adolescentul de cândva, care abia absolvise școala medie, parcă m-aș fi smuls din atmosfera versificațiilor specifice realismului socialist, ce dominau în crestomații, pomenindu-mă în libertatea bibliotecilor importante, fișierele bibliografice ale cărora, în tainică interacțiune cu intuiția mea, îmi sugerau căile de acces spre poezia italiană, franceză, spaniolă, cea latinoamericană, într-o diversitate fascinantă. Mă orientau spre eseistica primei jumătăți a secolului trecut. Iar grație excepționalei reviste Secolul 20 studentului-adolescent îi erau accesibile izvoare ale literaturii universale contemporane, inclusiv ale avangardismului (evident, și celui rus). Astfel, paralel cu reala Universitate de Stat, eu frecventam universitatea liberă a autodidaxiei, a formării

de sine ca june intelectual, descoperind noi domenii ale esteticii, familiarizându-mă nu doar cu filosofia europeană, ci și cu cea asiată (chineză, japoneză, indiană).
În ce privește partea a doua a întrebării… Eu nu sunt dintre cei care ar vedea pericol sau… posibilitatea uitării acelei părți a artei, inclusiv a literaturii, care nu e considerată postmodernă. Ca cititor, continuu a mă interesa de antichitate, romantism, neorealism, avangardism, modernism și totdeauna, când e cazul, îmi mijesc a neîncredere privirea interioară în adresa oricărui personaj arogant, fixat inflexibil pe „puritatea” exclusivă a postmodernismului, fenomen trâmbițat mereu, însă atât de neclar, confuz în continuare, (sub)minat de echivocuri, permanent și neabătut pălăvrăgind de una, de alta și ducând
în nicăieri. Pentru că a persista monoton și de-a dreptul deprimant în opinia că postmodernismul e doldora de calități și beneficii artistice, nu înseamnă decât infantilism conceptual-reducționist, prostească renunțare la tezaurul artelor universale, care habar nu au avut și nu vor avea de postmodernism. O astfel de îngustime de criteriu și percep Al. Paleologu o numea „pură prostie și inaptitudine de a articula elementele culturii în istoria lor”. Iar scriitorul și filosoful german Alexander Kluge definea postmodernismul ca „atacul contemporaneității asupra tuturor timpurilor”.
Într-un anume fel, postmoderniștii clamoroși amintesc de unii cvasi-artiști-distrugători-deconstructiviști. Iar, în mare, se pare că deja lumii i s-a cam lehămetit de așa-zisul postmodernism (cu orice preț!) tot mai banalizat, opacizat, decăzut până la minimalism maimuțăresc…
– Am impresia că astăzi în literatură se trasează o direcție mai specială, care poate fi numită dorul de cititori. Nu ar fi vorba doar de oportunitățile de a fi accesibil cititorului; „Cititorului! Sfătuitorului! Vindecătorului!…” (ca să ne amintim de Mandelștam) ca un fenomen propriu-zis, în ipostază de coparticipant (coautor), comesean, interlocutor. Astăzi problema nu mai e de a fi publicat. De unde și aspra constatare că „avem mai mulți scriitori decât cititori” deja nu mai pare a trezi zâmbete.
– În timpurile noastre a apărut și ia amploare o nouă fenomenologie a lecturii, de la legere (dar și ligare) oculis (a citi [dar și a lega literele] cu ochii) trecându-se la legere in aurem – cititul cu auzul, cu timpanele. Datele statistice mondiale a editării și vânzării de carte aduc dovezi certe despre amplificarea sferei de utilizare a audiolecturii, modalitate ce devine tot mai atractivă, într-un anume mod incluzându-se organic în contextul global al cunoașterii și ocupând un loc important în mediul digital. Și nu există motive de a presupune că în procesul transformării Homo legens în Homo audiens vor apărea disensiuni, animozități, conflicte, disconfort. Evident, și din cauza că cititul „la auz” i-a fost caracteristic omului, omenirii încă din străvechile timpuri, pe când Homer era citit nu atât cu ochii, cât „lecturat” cu… timpanele/urechile. Dar parcă primele „lecturi” ale unui copil nu sunt și ele auditive, când piciul ascultă/„citește” basmele ce i se spun, inițiindu-se în lume, în literatură?
La etapa actuală, concluzia poate fi doar una: dezvoltarea și extinderea tehnologiilor comunicative (inclusiv în audiolectură) mobilizează, activizează un număr considerabil de cititori. Aceștia se adresează operelor literare, create în cele mai diverse epoci, implicit comunicând cu alți cititori. Lectura parcă ar deveni forum social, o… agora a audiolecturii, ca pe timpul lui Socrate, să zicem, filosof, înțelept care doar și-a rostit opera, nelăsând posterității niciun rând scris. În atare ipostază, cititorul parcă și-ar modifica statutul, situația sa existențială, într-o anume măsură, ieșind din anonimat și însingurare, într-un cititorul parcă devenind și el… critic literar, având posibilitatea să-și expună ad-hoc impresiile, evaluările, nemulțumirile, divergențele de opinie, o parte din care ar putea fi demne de atenție, cu oarece pondere axiologică, evaluativă.
Permanenta augmentare a volumului informațional universal (chiar… cosmic!), presiunea lui asupra omului duc(e) de asemenea la deficitul de timp necesar în procesul de asimilare entropică. De unde și scumpirea timpului necesar într-o acțiune sau alta cognitivă, intelectuală. Astfel că o anumită „economisire” sau o maximă utilizare eficientă de către om a fărâmei de eternitate ce-i este predestinată vor face ca timpul maturității și activității sale să fie consumat rațional și chibzuit în audiolectură. Și această formă/modalitate în permanentă extindere de asimilare a informației a pus bazele așa-numitei literaturi auditive; audioliteraturii. În anul 2014, Editura „Audible” (subdiviziune „Amazon”) și unul din cei mai importanți editori și difuzori de carte din SUA au publicat drama lui Jeffery Deaver The Starling Project (Proiectul Graurul), care se deosebește de celelalte scrieri ale acestui popular autor de narațiuni polițist-detectiviste prin faptul că nu a fost editată în variantă clasică, pe hârtie. Au apărut instrucțiuni pentru redactorii de cărți vorbite, în care se întrevăd particularitățile formării și consolidării genului de literatură audio. Ar fi una din primele dovezi că audiolectura devine parte componentă esențială a culturii cărții, istoriei. prezentului și viitorului ei.
Stimulați de noua virtu-realitate, anumiți cititori încearcă (unii chiar cu succes) să treacă la rolul de autor, scriindu-și propriile texte, pe care le propun unui mare număr de adresanți virtuali, care chiar i-ar putea asigura un anumit grad de popularitate. Astfel că, dacă e să ne amintim de ideea „morții autorului”, lansată de Roland Barthes, pe când încă nu exista internetul, am putea susține, nu fără o anumită doză de adevăr, că internetul… renaște sau naște autorul, iar în internetul rusesc, să zicem, apăru noțiunea sete-ratura, ceea ce ar fi tocmai cyber-ratura la noi. Bineînțeles, cu ofurile și îndoielile de rigoare, că, chipurile, textele publicate în internet ar fi cu mai multe scăzăminte decât cele editate pe hârtie. De aici și ideea că cyber-(lite)ratura ar atesta scăderea nivelului de profesionism. Sau că profesionismul e în imediata vecinătate a amatorismului, inclusiv în cazul când critica literară trebuie să-și împartă teritoriul și influența de-a valma cu opiniile cititorilor, nu de puține ori acestea din urmă predominând.
Cum s-ar spune, în internet scriitura e una totală, intercomunicarea fiind și ea modificată, pornind de la realitatea că, la rândul lor, scriitorul și criticul ajung și dânșii în rolul de cititori (audio) ai textelor altora, concomitent, grație posibilităților oferite de internet, cititorul și scriitorul putându-se manifesta în rol de critic. Unde mai punem că operele/textele de valoare provoacă reacții care apar, practic, în timp real, ceea ce creează efectul comunicării pe viu. Forumurile web se transformă
în conferințe prin corespondență ale cititorilor. Și astfel de manifestări au un anume rol în popularizarea operelor literare.
De unde și razele de optimism ce luminează ideea că lucrurile nu sunt chiar atât de triste, inclusiv în ce privește cyber-(liter)atura. A trecut perioada de incertitudini și neliniști pe care le-a adus odată cu el internetul, încât literatura contemporană a supraviețuit, deconstrucția (moartea) personalității autorului fiind… contramandată. Pentru că, de fapt, internetul nu depersonalizează, ci pur și simplu face ca selecția să fie mai severă tocmai din cauza că numărul participanților la procesul literar a crescut considerabil. Astfel că s-a atenuat, iar unii chiar susțin că deja a dispărut noțiunea de cyber-atură. Iar cei mai optimiști sunt de părerea că internetul se înscrie armonios în procesul literar, devenind parte componentă a acestuia. Ba chiar crește numărul autorilor care preferă plasarea în spațiul virtual a operelor editate inițial pe hârtie.
Pe de altă parte, scriitorii (puri…) internauți caută posibilitatea să-și publice pe hârtie textele, ceea ce, în prima etapă, a cyber-aturii, nu se întâmpla. Astfel, internetul este treapta/trambulina spre cărțile de hârtie. Multe din acestea deja au și apărut, unele au fost și premiate.
De mii de ani, cartea în formatul ei clasic trăiește în bibliotecă. Iar internetul e și el un mediu de existență a cărții, a literaturii. Sigur, un altfel de mediu. Adică, încă unul. Și nu cred că e în plus. Nu trebuie să deplângem destinul cărții de hârtie că, chipurile, ea o să dispară, parțial sau total, ci să-i oferim șansa să cunoască o viață deplină și în acest, alt mediu: virtual, cibernetic. Unde cartea valoroasă pe hârtie poate să devină o audiocarte, ce înlesnește lectura, dar mai ales recitirile operelor importante. Și cine poate exclude că internetul, ca formă de editare și lectură a cărții, nu se va… clasiciza, nu se va… academiza, devenind, pe bune, parte componentă a preocupărilor (artistice) serioase, valabile, valoroase ale lumii? Că doar fotografia nu a anihilat pictura, filmul – teatrul, televiziunea – pe toate cele amintite la un loc, precum se cobea destul de naiv și neinspirat. Totul intră în procesele generale de diversificare și îmbogățire a entropiei globale, dar și ale modalităților operaționale de accesare (!), receptare și aplicare (inclusiv creativă) a ceea ce te interesează pe tine personal din imensitatea entropiei, inclusiv cu diversitatea creării, prezenței, propunerii și propagării cărții „clasice”, virtuale, audio.
– Ce părere aveți despre festivalurile de poezie, concursuri de creație sau turism literar?
– Le accept cu înțelegere, ca omul care a frecventat și mai frecventează astfel de manifestări, întruniri, ca fost vice-președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova, ca fost președinte al Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România, cel care, împreună cu colegii, a inițiat și organizat festivaluri, reuniuni literare, conferințe, la care am invitat confrați din diferite țări, inclusiv din Rusia.
În România au loc multe festivaluri cu diverse grade de importanță, ele se țin în toate cele 41 de județe, iar cele mai importante sunt festivalul organizat de Muzeul Național al Literaturii Române, festivalurile ce au de emblemă numele lui Lucian Blaga (Cluj, Alba Iulia), Tudor Arghezi (Târgu Jiu), Alexandru Macedonschi (Craiova), Liviu Rebreanu și George Coșbuc (Bistrița-Năsăud). La Ploiești are loc festivalul tradițional Nichita Stănescu, eminent poet al contemporaneității, nepotul generalului albgardist Nikita Cereaciukin, mama poetului, Tatiana, născându-se în 1910 la Voronej, iar în anii răzmeriței bolșevice, împreună cu familia, și-a găsit refugiu, dar și fericire conjugală, în România.
Există festivaluri cu decernarea premiului național pentru poezie (Botoșani), proză (Piatra Neamț). Au loc festivaluri în arealul dunărean, la Galați și Brăila; la Marea Neagră –Constanța, spațiu unde a hălăduit nefericitul poet latin cu vers de pelin Ovidiu. Uniunea Scriitorilor împreună cu revista România literară jurizează concursul Scriitorul lunii, pentru ca, la finalul celor patru anotimpuri, din 12 laureați să aleagă Scriitorul anului. Iar cel mai prestigios concurs literar e Cununa de Lauri de la Tomis, la care, în tandem sau trio, concurează echipe de poeți din cele 22 de filiale ale USR. Au devenit tradiționale festivalurile de proză, cele ale tinerilor autori, pe care le organizează filialele sau anumite reviste în colaborare cu editurile.
În trecerea timpului, unele festivaluri, foarte prestigioase, însă costisitoare în organizare, au trecut în istoria literară, în trezoreria spirituală românească și nu numai. Printre ele, festivalul Zile și nopți de literatură la Neptun, premiul mare al căruia constituia 10 mii de euro și se acorda unui celebru scriitor străin. Una din distincții, pentru traduceri, i-a fost acordată și lui Kirill Kovalgi. Iar în locul celor „retrase” în analele vieții culturale naționale și europene au apărut festivaluri mai puțin costisitoare.
Precum se știe, în mod tradițional, la astfel de manifestații se țin recitaluri de poezie, sunt prezentate cărți, traduceri noi, au loc întâlniri cu cititorii în biblioteci, licee, universități etc., concomitent cu premiile unii participanți alegându-se cu noi propuneri editoriale de a le fi traduse cărțile în România, ale autorilor români – în țările europene și dincolo de ele. În categoria unor astfel de întruniri fac parte și târgurile de carte naționale (Gaudeamus, Bookfest), la București și Chișinău, altele regionale.
Așadar, cu plusurile, dar și cu minusurile (mult mai puține) de rigoare, viața literară românească e destul de dinamică, la ea fiind invitați și mulți colegi din străinătate.
– Cine vă sunt interlocutorii, sfătuitorii cei mai apropiați?
– În cea mai mare parte și în cele mai multe cazuri interlocutorii mei sunt cărțile, biblioteca ce uimește și chiar vrăjește cu multitudinea polifonică de voci și înțelepciune, prin consistență intelectuală.
Iar dacă e să-l consider de conlocutor (și… con-înlocuitor?) și pe alter ego-ul meu, trebuie să spun că el îmi este cel mai apropiat și fidel încă din pruncie, când creșteam copil de unul singur în familie și am cunoscut multe perioade rodnice de solitudine îngândurată, meditativă și intram frecvent în dialog cu mine însumi.
Mi-au fost interlocutori deștepți, ageri și unii dintre prieteni, colegi, cu care, ani în șir, am făcut schimb de mesaje, de scrisori, printre ei fiind maramureșeanul bucureștenizat Ion Zubașcu, letonul Leons Briedis, căruia i-am tradus și editat o carte de poeme la Iași, confratele mai mare cernăuțean, mai apoi stabilit la Chișinău, Vasile Levițchi, care, cu părere de rău au plecat toți trei spre Câmpiile Elizee. Corespondența cu ei am inserat-o într-o carte aparte, publicată de un tandem editorial, Saga (Israel) și Cervantes (România).
Mai spre începutul discuției noastre aminteam despre unii convorbitori, care au fost distinși scriitori români și de peste hotare, cu care am fost în dialoguri depănate pe îndelete, pe așezate, cum se mai spune. Acele mărturisiri au intrat în 7-8 cărți.
Iar în contextul general al intercomunicării amicale, colegiale, s-ar putea invoca interviurile pentru care am fost solicitat ca… răspunzător (prima dintre cărțile mele de interviuri se numește Răspuns și răspundere, 1988), sau să amintesc de multe reviste, care mi-au propus să răspund la diverse chestionare, în rezultat formându-se, parcă, un mozaic, în multe secvențe-componente ale căruia mă regăsesc, fie și secvențial, parțial, însă scrutat, (auto)abordat din diverse unghiuri de vedere, apreciere, din diverse branșamente tematice, de la varii niveluri ale registrului intim, al spunerii de sine. Textele, destul de numeroase, le-am ordonat în trei volume de interviuri/dialoguri cu colegi-intervievatori.
În fine, dialogul cu tine și cu ceilalți, apropiați firii și conștiinței tale, îți menține în formă bună curiozitatea față de lume, dar și față de propria ta persoană. Curiozitatea drept cunoaștere, studiu, experiență. În caz contrar, dezinteresul față de lume cu toate ale ei, nedorință sau neputință în cunoașterea de sine duc la îndepărtarea de lume și de sine; duc la auto-mințire și rătăcire.
– Care a fost magistrul dumneavoastră?
– Diferența de vârstă dintre Mallarmé și Valéry era de 30 de ani. Precizez acest fapt, pentru a-mi aminti cine,
la timpul debutului meu (în presă, mai 1967), mi-ar fi putut deveni, la Chișinău, maestru-îndrumător în poezie. Nu, pe atunci nu puteam afla personalități scriitoricești demne de admirație, nu încercam dorința de a mă apropia de vreun maestru oarecare. La drept vorbind, în acea atmosferă scriitoricească viciată astfel de figuri nici nu existau, condeierii mai în vârstă (unii dintre ei, transnistreni) fiind compromiși de slugărnicie versificatorie, încântat-lozincardă față de cincinale, de iluzoriile realizări ale bolșevismului. Însă și mulți autori cu vârsta în jur de 50 de ani serveau cu entuziasm inepțiile celor care lansaseră așa-numitul cod al constructorului comunismului, acesta, comunismul, urmând să apară, fix-exact, în anul… 1980! Iar diferența dintre un debutant de 16-17 ani și viitorii săi colegi din generația 60, unii dintre care făceau tentative timide de a înnoi, moderniza, contemporaneiza vibrațiile literare între Nistru și Prut, constituia în jur de cincisprezece ani. Astfel că înșiși acești autori se mai aflau într-o perioadă de devenire, de formare în destin literar, având la activ abia câte 2-3 cărțulii de versuri, ceea ce nu putea să lase un însemn demn de atenție pe firmamentul literaturii române.
Iar în contextul panromânesc al activității literare, la momentul debutului nostru, deja anunțaseră serios despre prezența lor autori relativ tineri, pe care îi urmăream cu interes, cu atenția ucenicului cititor-ascultător. Cunoșteam și admiram cărțile lui Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Ștefan Augustin Doinaș, Geo Dumitrescu, Cezar Baltag, Ion Gheorghe, precum și opera marilor nume afirmate încă în perioada interbelică, – Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga, George Bacovia, Geo Bogza etc., etc. Printre ei bineînțeles că s-ar fi aflat cineva, care mi-ar fi putut fi de suport, de îndrumător în depășirea mai eficientă a incertitudinilor debutului, ajutându-mă passe à travers des forêts de symbols (Baudelaire), să înțeleg mai multe și necesare din intrarea în ademenitorul codru de simboluri, metafore, încrengături ideatice enigmatice, subtilități stilistice măiestrite… Însă atunci, la Prut, între români și români stătea neclintită pașnica (în rusă, a ieșit un joc de cuvinte într-un singur cuvânt: ми(р)ный, citindu-se și ca pașnică și ca minată), frățeasca, internaționala cortină de fier a lagărului socialist. Stăteau grănicerii și comandirii lor, politrucii ostili literaturii, artei în general, inamicii libertății și ai lumii civilizate. Negăsind un magistru, eu pur și simplu urmăream activitatea sărăcăcioasă, derutantă a poeților din Chișinău, constatam cât de greu, de nesigur se maturizează ei, încercând (sau nu) să depășească constrângerile la care îi supunea cenzura, ideologia bolșevică antinațională, presiunea și veghea de ciclop a partidului-buldog (sau… cerber). Personal, eram oarecum mai atent la unele formule prozodice ceva mai contemporane, moderne ale lui Gheorghe Vodă și Ion Vatamanu, primul din ei devenindu-mi chiar filotim, prefațându-mi cartea de debut Aripă în lumină (1976), referitor la care un critic (mai mult partinic, probabil, decât… literar) își arătă nedumerire, exprimându-se aproximativ astfel: ce poet ambițios e acest Butnaru, pe parcursul întregii cărți necomițând nicio pereche de rime.
Prin urmare, neavând un maestru îndrumător (real), marii și fidelii mei magiștri au rămas a fi Carte, Biblioteca, Studiul.
– Aveți discipoli?
– Nu pot spune dacă ar exista colegi mai tineri, care m-ar considera magistrul lor (prin… corespondență), care s-ar fi condus de îndrumările și sfaturile mele, necesare în devenirea scriitoricească, însă, prin ani, mulți debutanți mi s-au adresat cu întrebări, solicitări pentru a le lumina anumite fațete ale acestei enigmatice activități, zise artistice, literare; mi-au solicitat susținerea, inclusiv pentru a le prezenta în reviste primele probe poetice, să le prefațez vreo carte. Apoi, la drept vorbind, cred că unor tineri le-am ajutat să-și modeleze „eul” interior și prin traducerile mele din literatura universală, inclusiv din avangarda rusă, unele dintre care le-am lansat pentru prima oară în românește. În tinerețe, un timp, am fost coordonatorul cenaclului literar Luceafărul de pe lângă redacția ziarului Tinerimea Moldovei¸ iar, peste ani, a cenaclului Perpetuum, de la biblioteca chișinăuiană Transilvania, frecventat în special de tineri autori, liceeni, studenți, unii dintre care chiar în acea perioadă deja debutând editorial. Multor începători le-am răspuns personal din redacția Tinerimea Moldovei, altora – la poșta redacției.
S-a întâmplat ca unii cititori să-mi indice că X sau Y mi-au „sustras” unele texte poetice sau versuri, metafore aparte. Însă plagiatorii nu pot fi considerați discipoli. (Odată, chiar glumeam amar, că, avant la lettre, plagiatul a ținut de mentalitatea comunistă: e o expropriere!)
Și astăzi se întâmplă să fiu solicitat să citesc și să apreciez manuscrise care, eventual, ar putea deveni cărți, însă în atare cazuri ar fi mai potrivit să ne referim la relațiile confraterne între un scriitor mai experimentat și colegii săi mai tineri, doar atât.
– Cu cine ați fi dorit să vă plimbați prin parc?
– Întrebarea îmi aduce în minte un poem ce e pare a se potrivi ca mic prolog la răspunsul propriu-zis, ce va urma: Pauză de plimbare. În parc/ un om de zăpadă. Ceva timp/ stăm faţă în faţă/ tăcând. Cum s-ar spune/ am găsit limbă comună. // Aşadar/ stau faţă în faţă/ cu omul de zăpadă/ atât de alb/ încât îmi pare că stăm/ faşă în faşă.
Dar să revenim: aș prefera să mă plimb împreună cu sculpturile resuscitate, reînviate ale unor scriitori geniali (sigur, unii dintre ei cam dificili în comunicare, dar… atractivi), filosofi, mari compozitori. Sunt atâtea prin orașele lumii! Multe și la Chișinău, București, Iași… Un numeros și genial popor! Nu știu dacă Umberto Eco are sau încă nu o statuie, un monument, însă el ar fi dintre primii cu care aș fi dorit să mă plimb prin Italia, Europa, prin lume și, în discuție, să tot fac referințe „docte” la creația sa. Posibil și dintr-un jind intuitiv, din motivul că s-a întâmplat să fiu născut în aceeași zi de ianuar cu marele scriitor, cărturar de o uimitoare mobilitate a ideației, preceptelor, care cititorului versat îi spun și în sugerează lucruri unice, de o noutate mai rar întâlnită astăzi.
– Dar posibil că noi suntem azteci și acesta nu ar fi decât începutul?
– Ce turnură interogativă! Mă întreb de unde a pornit imboldul pentru a-mi adresa o astfel de întrebare…
– Chiar din unele cărți de poeme, care vi s-au editat în rusește, la Moscova…
– A, iată taina cam la… suprafață. Așa e, de mai multe ori m-am tot gândit la enigmaticii azteci, popor cetățenii căruia, de la mic la mare, rosteau extrem de cursiv Quetzalcoatl sau Tlahuizcalpantecuhtli, adică – Stăpânul Stelei Zorilor… Mai mult ca atât: se pare chiar că Tlahuizcalpantecuhtli era primul cuvânt pe care, în viața lor, îl rosteau pruncii aztecilor… Da, îl rosteau perfect și bătrânii fără dinți, care, se zice, ei înșiși deja se aflau „în gura morții”; îl rosteau la vremea, când apărea mărețul Tlahuizcalpantecuhtli – Stăpânul Stelei Zorilor – și al Artei Oratorice, e de presupus… Și al Artei Poetice, de asemenea.
Iar zorile înseamnă Început, Revenire.
Și încă ceva. Odată, când gândul mi se abătuse iar spre destinul aztecilor, în metafore a început să se contureze, tot mai distinct, chipul Fridei Kahlo, fulgurația multicoloră a sufletului ei purtat de călăreții albi-portocalii ai polenurilor spulberate peste grădinile cu cactuși ale Mexicului, grădinile ca și suspendate de la abandonatele temple aztece, unde agonizează pasărea quetzal, căreia picturile îi fac loc în preajma ei, a marii artiste a penelului; pe umărul Fridei, în spiritul ei – și el suspendat în grădinile uitate, prin care freamătă a disperare graiul sfâșiat al străbunilor în rugi neajunse în volnicie, rămase în pustietatea otova a cruzimii conchistadoriale acolo, în Mesoamerica precolumbiană, pe pantele și humele ex-imperiului aztec; hume albicioase-gri, pasta cleioasă a cărora fiind asemeni aripilor îngerilor deshumați din acea plastilină rămasă încă de la geneză și din care nu este exclus ca Domnul să-l fi modelat pe Adam-aztecul…
Iar Adam înseamnă și el Începutul… De umanitate, de Poezie…
– Eu merg relativ des la mănăstirile de pe Muntele Athos și am remarcat că numărul pelerinilor din România e din ce în ce mai mare. Probabil, această constatare reflectă și viața spirituală a societății. Așa o fi?
– Eu consider că atare stare de fapt e una din dovezile că românii trăiesc într-o țară liberă, democratică, aflată într-o lume liberă. E o dovadă, că românii trăiesc mult mai bine decât până la căderea cortinei de fier. Inclusiv scriitorii, cărora, prin lege guvernamentală, li se acordă un plus de jumătate din pensia care le revine oficial. Iar cei mai buni dintre ei, de altfel ca și reprezentanții altor sfere artistice, primesc o indemnizație de stat special destul de consistentă. În Uniunea Europeană, România are un ritm de dezvoltare dintre cele mai înalte.
Bineînțeles, în context, nu putem să nu amintim și de faptul că lăcașele de la Muntele Sfânt au fost mereu în
atenția domnitorilor din principatele române, unele din ele fiind renovate și împodobite la intervenția domnitorului Moldovei Bogdan al III-lea, celor valahi Neagoe Basarab, Radu de la Afumați, a domnitorului muntean Constantin Brâncoveanu etc. Faptele au avut loc în special în secolul al XVI-lea. E și o istorie întreagă a prezenței creștine române pe Muntele Athos.
Însă, dacă e să judecăm despre viața spirituală a societății, în general, eu mă gândesc nu doar la componenta ei religioasă, ci și la istorie, cultură și, nu în ultimul rând, la componenta turistică tot mai dinamică. Pe Muntele Athos poți întâlni și mulți turiști francezi, care vin
dintr-o societate considerată în mare parte ateistă. Cutreierând Roma, se întâmplă să intrați în bazilici superbe, fastuoase, unele din care deja nu mai sunt obiecte de rit, ci doar obiecte turistice. Cum s-ar zice, au rămas fără enoriași și sunt frecventate doar de… pedestrași.
Iar societatea românească este pe deplin concordantă cu societățile din alte țări europene libere, democrate, societăți care muncesc, freamătă a bucurie sau nemulțumire, caută, protestează, umblă la biserică (părți din ele), la teatru, fotbal, tenis etc. Iar Muntele Athos, cu renumitele sale lăcașe de cult, reprezintă unul din minunatele locuri de pe pământ, care atrag credincioșii și, bineînțeles, turiștii; care inspiră scriitori, pictori, compozitori… Astea toate grație păcii între popoare și libertății acestor popoare.
–În virtutea tradiției consacrate la revista noastră, vă rog să încheiem discuția cu un poem.
– Da, unul pe care l-am intitulat Miez:

De câte ori a încercat să înceapă vreun poem
de undeva de pe la margini
totdeauna, involuntar, l-a început chiar din
miezul infinitului care, se spune
e cu centrul pretutindeni și hotărnicirile nicăieri.
A încercat să schimbe filozofia teoretică sau lirică
pe teoria practică, să substituie
ceea ce trebuia să știe prin ceea ce trebuia să facă, dar
rezultatul a fost același: în toate și pretutindeni
nu existau limite. Nu exista
nici chiar marginea pustiului unde
vântul nisipofor pune păpădiile în fața
plutoanelor sale de execuție. Astfel
în baza nescrisei legități că pururi
poemul începe din miezul infinitului
(sau din epicentrul… marginii și uneori chiar extremei)
autorul nu-și va pune semnătura
nici la începutul și nici la sfârșitul poemului, ci
îl semnează direct aici, în miezul lui de cuvinte
-leo butnaru-
pentru a continua textul înțeles drept
un nobil mormânt al omului ce mai este în viață
omul învelit în căptușeala cuvintelor, în
coconul lor nespus de nesigur când
vine vorba să se ocrotească de cine știe ce primejdie
și în genere neajutorat precum însăși poezia în care
mereu încearcă să-și ascundă frica de lume.

A consemnat Dmitriy BURAGO,
Эмигрантская лира (Lira emigrației), Belgia