Fărădelegea lui Călin – Switch the man
Cam… whatever.
Constatarea mea. Că litigiu dintre unii și alții, rezolvat prin metoda contradicției, că obișnuita procedură, tot ca judecătorul iese. Astfel, Art. 78 propune varianta necontencioasă – înțelesul în tălmăcire proprie îl aveți imediat mai sus – la Al. 1, unde părțile se pot da de ceasul morții că nu și nu prezentă o a treia parte care să deslușească clenciul lor, iar judecătorul da și da. El custode al dreptății, el factor decizional. Varianta fără ne, contencioasă, cere formarea unei triade care să se pună de acord cu persoana/nele care ar putea fi introdusă/se în proces și acordul deplin. Dar, cum formasem curentul de opinie general asupra articolului, dacă judele este încredințat, în cazul contrar acceptării sau a niciunei cereri de introducere, că fără el/ele nu se poate/pot rezolva conflictul/tele părților, trece peste dezacord și o/îi aduce în proces. Procedura legală trece prin furcile caudine ale tertipurilor judiciare specifice: prin încheiere, până la prima instanță (finalizarea cercetărilor). Observația mea este întărită de Al. 4, cu ocazia căruia chiar și în ultimul ceas, la deliberare, „… necesitatea introducerii în cauză a altor persoane…” va repune pe rol procesul. Se citează părțile…. Am lăsat în încheierea chitirii pe acest articol fragmente din el din aceleași motive pentru care tot continui să scriu despre legi. Cum nici Codul de Procedură Penală nu face excepție, înfierez de fiecare dată ilogicul, presupunerile, inconsecvența, lipsa de rigurozitate, excesul, beletristica ineficientă a actelor juridice și infatuarea textuală. Și altele. Al. 5 se leagă de secunda parte a Al. 2. Adică. O cerere apărută din senin la Al. 2, inserată imediat după „… niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului…”, respinsă de altfel de judecător. Partea de legătură rezidă în apariția hotărârii de respingere a cererii, atacabilă doar cu apel. Dar la ce bun dacă nu există cererea?
Art. 79. Terțul, citatul, comunicarea către el a unei copii după dispoziția judecătorului de a-l introduce în cauză și a celorlalte înscrisuri existente în proces la data citării. Timpul alocat pregătirii, expunerii dovezilor și apărării este egal cu al unui termen de judecată. Toate procedurile ulterioare includ redistribuirea, administrarea noilor probe, toate valabile, normal, și pentru terț.
Ne întoarcem la semiologia cutumiară. Secțiunea 4. Izmană. În nesiguranța mea și relativitatea limbii române, am reluat sursa încălzirii la țurloaie a neamului pe timp de iarnă și i-am descoperit, în regie proprie, sursele formării lui. Probabil în tălmăciri feminine. Iz plus man. Ă-u-i tot de la ele.
Despre reprezentare sau izmene pe călător. Acel cineva ce va înlocui una dintre părțile procesuale. În cele trei forme consacrate: legale, convenționale, judiciare. Al. 2 și exprimarea ambiguă. Chestiunea sintagmei „… sta în judecată….”, ce după alocarea câtorva substantive dă să inducă prezența subiectului. Și nu poate fi de fiece dată așa. Al. 2 se referă la reprezentarea persoanelor lipsite capacitate de exercițiu. Era clar, fără un ins capabil să apere și să susțină cauza unei persoane cu posibilități mintale sau/și fizice ori cu drepturile reduse drastic, judecata nu poate avea loc. Ceilalți, cu toate întregi, acceptate cel puțin ca minime rațional-fiziologic, pot apela la altcineva ca susținător al cauzei sale. Și nu vorbim neapărat de avocați. Situația excepțională are un rol și aici. Cât este el de delegat, nu face doi bani dacă reclamantul sau pârâtul este cerut fără drept de apel (ca să înțelegeți cât rău face o expresie cu grad de asemănare terminologică mare sau identică cu al celor din domeniul în care textul baleiază) cu prezența și interactivitatea în proces. Art. 58, adus în discuția Al. 4, este despre curatelă, despre capacități diverse speciale – bătrânețe și lipsa de domiciliu printre ele -, situații în care judecătorul are dreptul de a numi el un reprezentant pentru orice parte, pe o perioadă determinată. Și i-auzi tălică. Lege sau hotărâre judecătorească, aceleași izvoare de dreptate supremă, decidente ale reprezentării – specifică -, nu impun asistarea reprezentantului de către un avocat. Art. 80.
