Spații culturale nr. 95 (2)
Fapte culturale
Ioan Luchian Mihalea și Mihaela Runceanu, evocați cu ocazia lansării volumului „SONG, un cântec amuțit – trei decenii fără Oanță”
Realizator de emisiuni tv, avocat și fostă membră a Grupului SONG, Luminița Velciu a lansat joi, 27 iunie, la Biblioteca Județeană „V. Voiculescu” Buzău, cartea „SONG, un cântec amuțit – trei decenii fără Oanță”.
În public s-au aflat și Nicolae Runceanu, tatăl regretatei Mihaela Runceanu, și Ștefan Stănescu, dirijorul Corului Lyra.
Volumul care evocă activitatea unuia dintre cele mai
iubite grupuri corale din România a apărut la 50 de ani de la înființarea Grupului Coral SONG și la 30 de ani de când Ioan Luchian Mihalea a fost ucis.
Prin acest volum, autoarea recompune în detaliu povestea grupului și imaginea plină de vitalitate a lui Ioan Luchian Mihalea prin intermediul cuvintelor a peste o sută de persoane care l-au cunoscut, membri sau nu ai grupului SONG.
„A făcut parte din tinerețea mea și a unei Românii în alb-negru”
„De ce o carte despre SONG și despre Ioan Luchian Mihalea? Pentru că au făcut parte din tinerețea mea, a unora dintre dumneavoastră și din tinerețea unei Românii de dinainte de 1989, care își găsea alinarea într-un alb-negru pe care televizoare și felul în care eram puși să trăim ni-l ofereau, aducând culoare și lumină. Ioan Luchian Mihalea nu a fost un sfânt. Asta și este frumusețea poveștii lui. A fost un om cu toate păcatele și darurile omenești”, a declarat Luminița Velciu la Buzău.
Pe parcursul evenimentului, autoarea a oferit publicului amănunte din culisele grupului coral care a constituit un fenomen în perioada comunistă, fotografii de colecție și înregistrări video cu câteva din reprezentațiile SONG.
Totodată, Luminița Velciu a vorbit despre relația dintre Ioan Luchian Mihalea și buzoianca Mihaela Runceanu, două nume mari ale muzicii românești, două destine tragice, două vedete dispărute prematur în urma unor morți violente. Mihaela Runceanu a fost ucisă în 1989, iar Ioan Luchian Mihalea a fost ucis în 1993.
„Luchian Mihalea o aprecia foarte mult pe Mihaela Runceanu”
„Mihalea o aprecia profesional foarte mult pe Mihaela Runceanu. Au făcut parte dintre artiștii care au interpretat piesa
Finalul trist și nedrept, mult prea timpuriu, al lui Ioan Luchian Mihalea a îndurerat o țară întreagă, dar mai ales a frânt sufletele celor care l-au cunoscut și l-au iubit pe neuitatul Oanță.
„În urmă cu trei decenii a plecat grăbit și fără să ne luăm rămas-bun, abia ne despărțiserăm de douăzeci de ore. Repetam pentru concertul aniversar de 20 de ani, ne chemase pe toți câți puteam și doream să venim, din toate generațiile, ca să fim împreună într-un ultim spectacol SONG. Simțise momentul schimbării. Noi ne-am întâlnit duminică, pe 28 noiembrie 1993, în sala de repetiții de la „Preoteasa”. În mod cu totul miraculos acea întâlnire a fost filmată… Dar, peste nici douăzeci și patru de ore, acea filmare s-a transformat în mod tragic într-un document de arhivă…”, a declarat Luminița Velciu
Povestea grupului Song a început în 1974. Oameni tineri, studenţi, frumoşi. Erau o pată de culoare şi de viaţă într-o realitate cenuşie, la acea vreme. Era un cor care nu cânta melodii patriotice, iar cei care îl alcătuiau nu erau îmbrăcaţi în costume negre şi rochii lungi, tot negre, înţepeniţi pe o scenă. Era ceva ce nu mai se mai văzusem până atunci. Un grup de tineri veseli, care dansau în ritmul melodiilor, îmbrăcaţi modern, în culori vii, care trăiau muzica şi cântau cu o plăcere ce li se citea pe chip şi în priviri.
Autoarea a fost întâmpinată la Buzău, oraș în care soția lui Ioan Luchian Mihalea a început să profeseze, de foste colege de facultate și de elevi ai Liceului de Arte „Margareta Sterian”, instituția unde Mihaela Runceanu a fost profesoară.
Cristian IONESCU
Cenaclul poeților din cer
Gellu NAUM
(1 august 1915 – 29 septembrie 2001)
Anotimp
Pentru a nu ştiu cîta oară
cerul încăpea în botul unui pui de vulpe
Eu şedeam pe o scară de ciment
cu nişte cărăbuşi pe faţă
o floare galbenă se legăna
o scorbură se adîncea
pe cînd la poartă ciocăneau încet
şapte bătrîni cu şapte linguri rupte
Şi totuşi în tăcerea asta densă
degetele noastre aşterneau cearceafuri
busturile ni se lipeau prin zid
obrajii desenau cu var aceleaşi semne
sărută-le mîna bătrînilor
ei au adus urină de cal pentru stîrpit buruienile
sărută-le mîna şi spune-le cu vocea mea
că eu şedeam pe o scară de ciment
spune-le asta cu vocea mea
Ei au să clatine din cap şi-au să se ducă pe la alte porţi
pe cînd noi ne vom continua plutirea
în botul unui pui de vulpe
Belvedere
Prietenul meu pictorul mort
mă strigă (n-are importanţă)
îi ies din gură literele gata desenate
e un băiat normal numai argint şi catarame
în fine tot felul de chestii broderii şi altele
stă într-un scuar în faţa unei clădiri cu frontispiciu
pe frontispiciu scrie ce-i scris pe clopoţelul meu
s-ar zice că iau plasă dar nu se ştie sigur
l-am salutat de şaisprezece ori şi el tot dă din cap spre mine
are un tic nici nu mă vede
ţine sub braţ cumplita carte scrisă în limba
pe care o vorbim în gând
Certitudinea eruptivă
Legat de toate aceste insistente fantome
de somnambulica ta plimbare prin mine
prin mijlocul crăpat al retinei
prin rochiile care mușcă cu foamea cea mai grea
prin geamantanele mele pline cu apă
prin marginea de aluminium a gurii
Eram acolo și podurile se întindeau peste mine
eram acolo și plantele nu mă mai vedeau
plantele care înconjuraseră piața
în nemaipomenita lor foame carnivoră
plantele care sugrumau statuile și mângâiau trecătorii
mușcându-le brațele sau smulgându-le părul
acești trecători goi ca niște pahare cu apă
acești trecători ca niște suliți
Te căutam în vitrine în mijlocul focului
unde tăcerea era mai amplă mai clară
te căutam pretutindeni te căutam în apa cea mai adâncă
te căutam în cea mai compactă și mai sigură noapte
te căutam agresiv cu coloana vertebrală în arcuri
cu oasele răspândite în colțurile cele mai nebănuite
te căutam ca un câine ca un șacal
te căutam pe toate fețele în toate mișcările
în aquarium printre miile de statui
după cele mai negre voaluri sau în magazine
în panopticumuri printre meduze
Te căutam ca o sapă ca un vampir
te căutam mișcându-mă cu cea mai teribilă încetineală
cu degetele aprinse ferindu-mi fruntea
ferindu-mi pieptul de ceară ferindu-mi cerceii
te căutam delirând pe un perete sau într-o lampă
te căutam în nervurile oricărei mănuși
în orice sârmă în orice pasăre
te căutam între firele de nisip între melci
cu halucinanta mea pălărie de lup
George ALBOIU
(6 iulie 1944 – 6 februarie 2023)
Migrație
Inundau copiii ulițele satului,
în câte o casă intrau și mamele
îi mângâiau pe creștet ca și cum
dintotdeauna ar fi fost ai lor.
Se mirau femeile, se mirau bărbații:
azi vin copii mai mult ca oricând,
e prea vârtos pământul, la fiecare pas
din carnea lui țâșnește un copil.
Și-ntr-adevăr, în serile cu umblet
un suflet se rupea spre sat.
Curgea în zdrențe liniștea câmpiei
iar satul se apleca spre ei
și-i ridica în brațe pe rând.
Însă noaptea, din paturile lor, copiii
se dădeau jos și alergau pe câmp tăcuți,
se prindeau la loc în vrejuri, în tufe, în pomi
și după ce visau destul
se întorceau nedumeriți și somnoroși.
Ritual cu strămoși
La cântatul
de cocoși
ies din țarină
strămoși
și se plimbă
pe verdeață
cu picioarele
de ceață
și se plimbă
prin pădure
cu picioarele
de mure.
Se opresc
pe vale
și trag
din pistoale
se opresc
pe munți
și sună
din frunți,
se opresc
pe râuri
și-adună
sicriuri,
le cară-n
spinare
la nouă
hotare,
coboară-n
pământ
mai răniți
de ploaie
și de vânt.
Iarăși mitologie
Eu sînt
Iona cel vărsat de balenă pe malul marii
înghițit pentru micimea mea și vărsat din dispreț
pe malul mării cu fruntea acoperită de fiere.
Eu sînt
Iona care voi mînca balena, o voi comprima
la mii de atmosfere ca să-mi încapă-n gură
o voi face după măsura mormolocului, fiul broaștei,
o voi pune să înoate într-o cană și să orăcăie
o voi băga în aceeași frază cu un papagal
și o voi învăța să-mi repete numele :
Iona,
Iona,
Iona.
Pînă atunci
îmi sap grădina de zarzavat, întorc pepenii
pe toate părțile, ridic roșiile pe araci,
miros leușteanul, prind racii și mănînc
de trei ori pe zi.
Dar cu ochii la malul marii, țara balenei
pe care mă pregătesc să o-nghit.
Eu
Răsare lumea și asfințește
în ochii scarabeului de aur.
Ori noaptea pe când toți
ai cetății dormeau
pe străzi m-am pomenit strigând:
„Eu sunt scarabeul de aur”;
și au ieșit cu spaimă și s-au strâns
în jurul meu bărbații
și unul a-ntrebat:
„Dar pământul pe care-l rostogolești
unde-i?”
Și am plecat de-atunci să-mi caut
departe pământul pe care l-am pierdut
pentru că eu sunt scarabeul de aur
altfel de ce aș fi ieșit strigând
în noaptea aceea pe străzi?
Rugă târzie
Naște-mă, mamă,
cu teamă
în văzu-nceputului
la marginea câmpului.
Să-mi fii oița bârsană
să-ți fiu miel din neprihană
să-mi usuc botul la vânt
și piciorul la pământ.
Dar cuvântul să rămână
tot în burta ta bătrână,
Eu să dau cu botu-n tine
și prin coaste și prin vine
să-mi aud cuvântul
cum nu-l bate vântul
nu-l atinge gândul
nu-l vede pământul.
Cumplita apoteoză
M-am deșteptat și nimeni nu era și iar am adormit
doar întunericul în amorțita dezmierdare
se întorcea în trupul meu și-n micul trup al meu
el încăpea – prin el aflam
ce fără margini sunt.
M-am deșteptat și nimeni nu era, alunecam
în gol, întreaga lume
deasupra mea rămasă înmărmurea-n lumina
acelei morți ce mă înstreina, alunecam
în cea mai blândă-n lume adormire
și-n jurul meu nimic n-aluneca.
Astfel surparea împărățea în aer
și în pământ, cădeam cu pleoape prinse
una în alta precum se afla-n cer
ziua și noaptea.
Hăul virgin se despica sub mine,
îl mângâiam, el tresărea – doar carnea ta
așa o mângâiam sorbit de neguri
în noaptea primei spaime
părea un pântec gol sortit pe veșnicie
neumplerii și neînduplecării
acea cădere și plutire-a mea.
Sau nu sunt cel născut, poate alunec
în trupul marii mume către clipa
când mă voi naște, ori de-atâtea veacuri
eu am murit și-această prăbușire
e doar lăsarea-n groapa cimitirului
pe care cei rămași nu se îndură
să o mai termine.
Mă-ndepărtez
și cerul tot
în cer se-ndepărtează.
Am zis atunci:
doar eu sunt cel ce cade?
Și am privit în sus, și am privit în juru-mi,
din veacuri odihnite cerul începuse
cu milă să se smulgă, aștrii lui
erau ca bombe-n plânset dezrobite
din ochii infiniți.
Și totul mă urma-n căderea mea,
și am privit în sus și ce aproape cerul
de prăbușirea mea se prăbușea.
„Să cad mai repede, căderea cerului
e dărâmare-asupra mea, m-ajunge
și în curând mă va izbi, cântați
voi toate ce cândva m-ați adormit
eu nu mai vreau să cad cu-ntreaga lume,
eu vreau să lunec singur
cum lunecam pe trupul de femeie
acoperind câmpia, dând lumina mai tânără
spre cer să se zărească
din infinit pământul”.
M-am deșteptat și nimeni nu era, nemărginirea
deasupra mea spre-ncremenirea ei se-ndepărta
blând întunericul îmi pătrundea în carne
prin patru părți parcă mă închina,
aceeași dezmierdare, descântec nesfârșit
m-am deșteptat și nimeni nu era și iar am adormit.
Femeile pământului
Plecau oamenii noaptea
la femeile pământului îngropate pe câmpuri
cu sânii doar afară
îngurguiaţi de rouă turburată.
Se aplecau pe câmpuri şi săpau
cu sângele palmelor făcut cuţit nerăbdător.
Fiecare voia să-şi scoată din glii o femeie
vie, acoperită de pământ sănătos
şi să şi-o ducă acasă.
Frunţile murmurau tăcere brobonată
şi tremurau izbite de-un sărut
cât o frunză care s-a înecat c-un bolovan.
Se săltau apoi obosiţi —
zei negri într-o conjuraţie a nopţii —
şi plecau purtând pe-ncovoiatul umăr
câte o femeie a pământului
care până acasă îşi dădea sufletul.
Literatura adâncurilor
Marius MANTA
Notițe estivale
Chiar așa: la munte sau la mare? Sigur, oricine poate vedea avantaje, fie într-o parte, fie în alta. În ceea ce mă privește, e una din acele simple întrebări la care nu m-aș aventura să răspund foarte repede din teama de a nu greși. Mai întâi, probabil aș fi tentat să aleg pădurea, muntele – nu mă împac deloc bine cu căldura! Dar trebuie să recunosc că nu sunt vreun „cățărător” redutabil. Mă mulțumesc cu „cărările de munte” accesibile, cu aerul proaspăt, cu gândul și poate chiar cu „bucuria directă” că pot vedea animalele în mediul lor de viață. Mai nou – nu aș fi crezut altădată că voi ajunge să fac o astfel de afirmație – sunt atras de viața păsărilor, le ascult trilurile, încerc să le identific și cumva încerc să recuperez o anumită cantitate de informație pe care se presupune că ar fi trebuit să o am până la vârsta aceasta. În fine, așadar: pădurea. Și totuși! Sunt doar câteva veri, puține la număr, când nu am ajuns pe litoral. Dacă ar fi să le număr foarte exact, cred că ar ieși vreo 43 ori 44. Numărul nu e chiar mic, mai ales că ai mei, neavând mașină, făceau tot posibilul să ajungem la mare în condiții decente. Cine are o vârstă apropiată, își poate lesne aduce aminte de cozile infernale de la casele de bilete ale CFR-ului, apoi de „proba de foc” de a urca în garniturile extrem de aglomerate care veneau dinspre Suceava Nord; avea să urmeze drumul propriu-zis în condiții, evident, improprii. Sau îmi pot aminti cei trei ani când am zburat de la Bacău la Constanța, urmând ca drumul cu autocarul de la aeroport și până la Saturn să fie făcut într-un interval de timp cel puțin dublu. În paranteză fie spus, căutând în urmă cu vreo doi ani un zbor convenabil, am găsit varianta unui traseu cu totul neverosimil: Bacău – București – Köln – Constanța. Sper să nu greșesc, parcă așa era!
Nefiind deloc un admirator al vremurilor trecute, privesc acum toate acestea cu oarece nostalgie, cu un sentiment până la urmă ușor de înțeles – probabil, ceea ce lipsește acum e legătura dintre oameni, poate chiar prietenia sinceră care apărea fără prea multe eforturi și care se dovedea a fi cât se poate de trainică. Nostalgii prilejuite pe un al doilea plan de serile petrecute la terasa hotelului, cu nelipsita sticlă de Pepsi, îndeosebi în Saturn, deși în lungul anilor am stat în toate stațiunile: pe atunci nu se mergea oricum, ci în serii a câte 10-14 zile – alții, mai norocoși, se bucurau cel mai probabil de un interval și mai prietenos. În fine, Saturnul se „încetățenise” în ultima vreme, cred că am stat acolo vreo șapte ani, la rând. În al treilea rând, printre motivele generatoare de nostalgii: muzica bună de la terase. O apreciam în mod deosebit! Nu știu dacă acolo am auzit prima dată hitul „Hai acasă!” (sper să nu-i pocesc titlul), dar cert este că l-am văzut în carne și oase pe Gil Dobrică. Nu doar pe el, însă vocea mi-a rămas întipărită în auz, așa cum s-a mai întâmplat doar cu solistul unei formații locale ce interpreta melodiile lui Kenny Rogers, la un restaurant de pe plaja dintre Saturn și Venus. Patru: Fiat-urile mici (126 bis) ale polonezilor și mai ales Volkswagen-urile broscuță, ce-i drept, mai puține, ale germanilor. Prilej de… gumă, dulciuri inedite, poate chiar – cu ceva noroc – de jucării mult mai frumoase decât existau în comerțul nostru. Din toate, nu voi uita niciodată aparatul de radio achiziționat de la polonezi, aparat care a fost mândria verii și la care, ulterior, ascultam „Vocea Americii”; eram foarte atașat de el, mai ales că străbunicii pe linia mamei, polonezi get-beget cu numele de Voloșinschi, veniseră în pitorescul și cosmopolitul Rădăuți undeva mai înainte de Marele Război. Cele menționate anterior mă conduc către punctul cinci: Radio Vacanța. Ce plăcere! Câtă libertate comparativ cu posturile de radio naționale. Aproape incredibil, dacă la Vocea Americii ascultasem celebrul album „Slippery when wet” a celor de la Bon Jovi (și ulterior multe altele), la Radio Vacanța am făcut cunoștință cu Metallica – „Master of puppets”. De atunci va fi început atașamentul față de heavy / trash / speed / symphonic metal. Șase – fotbalul pe plajă, jucat aprig, ca și când în partida aceea trebuiau dovedite toate abilitățile, întreaga forță. A! era să uit: mult mai în față ar trebui amintite și chioșcurile de ziare de la care cumpăram fie reviste ce nu se găseau în Bacău, fie acele cărți mici umoristice, pline de caricaturi executate magistral: așa i-am întâlnit prima dată pe Matty, PIM, Octavian Andronic, Eugen Mihăescu etc. Totuși, pe atunci îmi plăcea cel mai mult Mihai Stănescu! Revin: orice s-ar zice, în prim plan rămânea chiar marea, bucuria apei! Joaca cu mingea, înotul, implicit întrecerile cu tatăl meu, discuțiile pe subiecte dragi mie ș.a.m.d. Marea în toate momentele zilei, marea cu o lumină aparte, în valurile căreia se reflecta un soare binevoitor, odrăslind energii nebănuite; marea, un poem interiorizat, cu rezonanțe arhetipale.
Am dus cumva mai departe acest „ritual”, sper ca băiatul meu să aibă peste timp aceleași amintiri plăcute pe care le-am încercat și încă le încerc eu însumi. Chiar dacă am avut de gând să merg în alte locuri, mult mai exotice și cu posibilități de distracție mai diversificate, nu am „trădat”, am revenit mereu la Marea Neagră.
Rândurile de față ar fi trebuit să aibă o cu totul altă direcție, un alt subiect. Ajuns la Nessebar, am purtat cu mine anul acesta o carte destul de rară, aș spune chiar necunoscută publicului nespecializat. Spre rușinea mea, din postura de iubitor al „literaturii adâncurilor”, așadar al mărilor, oceanelor etc., nu am știut până deunăzi de o astfel de apariție – e vorba de studiul lui Gheorghe Brătianu „Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană”. Un volum solid, sobru, cu informație bogată, care necesită „priviri comparate”. Dar iată că intenția inițială s-a transformat în prezenta succesiune de notițe și însemnări estivale din pricina cărora nu voi fi tras la răspundere, sper, de cititorul care s-a mai întâlnit până acum cu „literatura adâncurilor”. Promit să revin, promit să mă achit de sarcina prezentării unui volum care ar trebui să fie lectură obligatorie pentru oricine e îndrăgostit sau măcar interesat de suma tuturor aspectelor care pot contura un tablou credibil al Mării Negre. Vă dau întâlnire, așadar, peste timp, cu Gheorghe Brătianu.
