Spații culturale nr. 95 (1)

Petrache PLOPEANU

Libertatea tiranilor

Motto:
„Nu-mi mai vorbiţi de popoare înrobite şi de dorinţa lor de libertate; tiranii sunt asasinaţi prea tîrziu: e, pentru ei, scuza cea mai temeinică”. (Cioran, Silogismele amărăciunii, Humanitas, București, 1992, p. 100).

Libertatea, unul dintre drepturile considerate inalienabile ale omului și cetățeanului, este definită de către iluministul Montesquieu ca: „Dreptul unui om de a face orice nu dăunează altcuiva”. Libertatea poate fi privită din perspective diferite: tipul de libertate, beneficiarii libertății, asocierea cu celelalte drepturi inalienabile etc.
Din a doua perspectivă, aceea referitoare la beneficiarii libertății, putem identifica drept beneficiari indivizii separați, iar, în al doilea rând, mulțimile, comunitățile umane.
Individul a tins întotdeauna către libertate, indiferent de epoca în care a trăit, din Antichitate până în zilele noastre. Reflecția teoretică a urmat practica socială și politică sau dimpotrivă a oferit modele de interpretare a inserției acestui drept în societățile respective la nivelul individului și la acela al comunităților. Filozofii greci și romani au oscilat între a accepta libertatea ca pe un drept de care trebuiau să se bucure doar cetățenii, nu și sclavii și acceptarea faptului că libertatea este un dat al oricărui om indiferent de categoria socială din care face parte. În Evul Mediu s-a pornit de la ideea religioasă că libertatea este un dat divin și că Divinitatea este aceea care trasează fiecărui om o anumită cale, un anumit destin, așadar putându-se spune că de fapt libertatea nu există cu toate că problema liberului-arbitru a fost de natură să creeze confuzie în mintea oamenilor. Omul era liber să pășească între anumite limite considerate morale din perspectiva bisericii. Protestantismul a reușit să scoată individul dincolo de limitele unui destin îngust, succesul fiind semnul că libertatea pe care acesta și-a luat-o îi este plăcută lui Dumnezeu. Dar calea religiei nu este de natură să-i ofere omului libertatea deplină. De fapt, nici secolul al XVIII-lea, secolul luminilor, nu a fost în măsură să ofere realitatea unei libertăți nelimitate. Proclamând Rațiunea ca putere absolută, iluminiștii nu au găsit soluția pentru a oferi umanității dreptul la o libertate absolută. Am spus mai sus că ei proclamau faptul că libertatea este dreptul de a face ceea ce nu dăuna altcuiva. Este evidentă limitarea libertății și am putea adăuga că dacă există o anumită limitare a libertății, aceea nu este libertate. Deci libertatea absolută neexistând, nu există libertate în genere. Și atunci nu este oare vană pretenția sau aspirația omului/umanității spre libertate? Întotdeauna, indiferent de epocă, libertatea rămâne mai mult un ideal decât o realitate. Nici individul, nici comunitățile nu pot fi libere datorită chiar autolimitărilor. Iar în problematica generală a drepturilor inalienabile ale omului apare problematica priorității unui anumit drept. Drepturile omului nu sunt decât principii, vorbe scrise atunci când le găsim în tratate, de aceea acolo pot fi egale. Dar în realitate există o compensare între aceste drepturi așa cum a fost polemica din S.U.A. în legătură cu importanța mai mare a libertății sau a siguranței. Puterea politică, având interese specifice pe latura siguranței, și-a manipulat poporul pentru a vota în favoarea siguranței și pentru limitarea libertății.
Ce altceva decât o putere tiranică poate fi aceea care limitează libertatea individului/comunității, îngroșând importanța altor drepturi? Să ne înțelegem: nu pot exista drepturi inalienabile pentru oameni dacă nu este proclamată de la început libertatea drept cel mai important drept și dacă nu se asigură continuu importanța prioritară a acestui drept. În absența acestei acțiuni orice drept proclamat superior libertății, nu face altceva decât să dea puterii tiranice puterea de a hotărî asupra libertății individului / comunității. Dreptul la viață? Da, dar ce fel de viață poate fi aceea în absența libertății? Zekii din lagărele staliniste trăiau, cât puteau, iar libertatea lor era inexistentă. Absența libertății nu le garanta existența și nici fericirea și nici dreptatea etc. Nu garanta nimic, de fapt. Proclamarea siguranței drept principiul cel mai important în S.U.A., libertatea este de fapt confiscată de acești tirani de tip nou, care dispunând de tehnici de manipulare a propriilor cetățeni la un nivel superior celor din 1984 al lui Orwell, îi conving pe aceștia că dușmanul este la porțile cetății și că toți trebuie să fie în alertă. Cu toate acestea în S.U.A. continuă seria acțiunilor criminale de orice fel, a înșelării cetățenilor, a uciderii acestora sub diferite steaguri false.
În istorie au fost/sunt tirani pe care toată lumea îi cunoștea/cunoaște și tirani care par democrați autentici. De asemenea există popoare care sunt înrobite și despre acest lucru se cunoaște și popoare înrobite care se consideră libere/sunt considerate libere. Împotriva unui tiran pentru eliberarea unui popor înrobit cu adevărat, se poate lupta pe toate căile. Cum se petrec însă lucrurile în cazul unui tiran/democrat și al unui popor liber/înrobit? În asemenea situații lucrurile sunt mai încurcate. Lucrurile sunt încurcate chiar și în cazurile clasice: Stalin este considerat exemplul tipic de tiran, alături de Hitler, Mussolini, Mao Zedong etc. Întrebarea este cine i-a considerat tirani pe acești conducători? Rușii care chiar condamnați la moarte strigau în ultima clipă, Trăiască Stalin? Hitler care nu a înregistrat nicio reacție de împotrivire contra regimului său din partea germanilor, care l-au adus pe căi democratice la conducere? Italienii care l-au adulat pe Mussolini până în momentul debarcării aliate în Sicilia? Nu mai vorbesc de Mao care chiar și azi este obiectul unui cult politic. Erau acești tirani considerați tirani de către popoarele lor? Erau aceste popoare, popoare înrobite? Al Doilea Război Mondial i-a pus de o parte pe cei victorioși și de cealaltă parte pe cei învinși. Romanii spun: Vae victis!, adică Vai de cei învinși!
Ce spune Cioran despre problematica tiranilor și a popoarelor înrobite:
„Nu-mi mai vorbiţi de popoare înrobite şi de dorinţa lor de libertate
tiranii sunt asasinaţi prea tîrziu
e, pentru ei, scuza cea mai temeinică”.
Refuzul lui Cioran de a i se vorbi despre popoare înrobite și dorința lor de libertate vine din neîncrederea în cel care relatează despre starea de înrobire și despre dorința acestor popoare de libertate. Cioran nu manifestă dezinteres față de cei cu adevărați înrobiți și nici față de adevărata dorință de libertate, ci față de aceia care sunt observatorii unor stări de lucruri pe care uneori le definesc greșit sau le definesc interesat în mod greșit. Cioran observă că tiranii sunt întotdeauna asasinați prea târziu. Ceea ce le permite, observă din nou Cioran să se scufunde într-o tiranie din ce în ce mai întunecată. Scuza de care vorbește Cioran reprezintă cauza care permite acestor regimuri să se mențină decenii de-a rândul și să devină tot mai agresive pe plan intern și extern.
Dar, cine îi ajută pe acești tirani să devină tot mai puternici, cine îi sfătuiește cum să aplice măsurile de limitare a libertății propriilor cetățeni și să accepte siguranța creată cu ajutorul unui regim tot mai polițienesc? Răspunsul este simplu: cei care au interese principale în accesul la resursele acelui stat, acelei zone, economice și geostrategice. Cine l-a înarmat pe Sadam Hussein? Cine i-a înarmat pe talibani? Cine a creat zeci de mici și mari tirani în Africa și în America de Sud și Centrală? Marile puteri, care și astăzi fac la fel. U.R.S.S./Rusia, S.U.A., Marea Britanie, China, Japonia, Franța etc. Cine a avut interes să-l aducă la putere pe Noriega și apoi să-l aresteze și să-l arunce în închisoare?
Exemplele cunoscute sunt cu zecile, iar cele încă nedate publicității, cu miile.
Cum am putea reformula silogismul lui Cioran?
ideile de înrobire a popoarelor care au dorința de libertate, sunt relative;
din această relativitate derivă longevitatea regimurilor numite tiranice noțiunea de tiran relativă la ideea de libertate este relativă;
De aici apare o situație paradoxală: și tiranii au dreptul să facă apel la ideea de libertate, iar aceștia chiar folosesc această idee. Într-o lume relativă în care toată lumea crede ceea ce vrea despre libertate și face ceea ce crede că-i permite modul în care înțelege ideea de libertate, tiranii folosesc în folosul lor ideea de libertate. De aici și relativitatea aplicată la așa-numita încălcare a dreptului intern și internațional, relativitatea de a-i cataloga pe unii dușmani și pe alții prieteni, de a se autoproclama dimineața democrat, iar la prânz totalitar… Relativizarea valorilor cunoscute de secole, în societățile contemporane, cum este aceea a libertății de gen, de a te declara bărbat, femeie, neutru etc. duce la o relativizare a tuturor valorilor pe care omenirea le știa într-un fel, iar această relativizare nu poate fi decât benefică așa-numiților tirani.
Este de așteptat ca în deceniile următoare să apară o inflație de tirani sau de lideri pe care alți lideri îi vor declara tirani. Însoțind acest fenomen o să apară și celălalt fenomen al declarării sau autodeclarării unor popoare ca fiind înrobite de alte popoare care și ele cred că sunt înrobite de cele dintâi. Se va crea astfel un lanț al slăbiciunilor ale cărui zale vor fi tirani/non-tirani și popoare înrobite/libere ceea ce va crește confuzia valorilor pe planeta noastră până la momentul paroxistic în care vor fi valabile cuvintele lui Thomas Hobbes, Bellum omnium contra omnes.

Sorin BURLACU

DESPRE OAMENI IUBITORI DE LIBERTATE
– DE LA ÎNCEPUTURILE UNEI ORGANIZĂRI SOCIALE LA MAREA DEPORTARE –

Continuând povestea reconstrucţiei trecutului etniei roma, trebuie să ştiţi că nici în cadrul ,,Uniunii Generale a Romilor din România” nu au funcţionat lucrurile liniar. În mai 1934, G.A. Lăzărescu este nevoit să demisioneze din fruntea acesteia şi îi ia locul un cunoscut comerciant din Bucureşti, Gh. Niculescu, care modifică titulatura organizaţiei în ,,Asociaţia Uniunii Generale a Romilor din România”. Între timp, în noiembrie 1934, Gh. Niculescu a fondat ziarul ,,Glasul romilor”, care apare până în 1940.
O altă importantă iniţiativă a acelei perioade a fost organizarea la Craiova a Bibliotecii „O rom”, ce avea ca scop editarea de lucrări referitoare la istoria şi folclorul ţigănesc.
Începând cu 1938, a urmat o perioadă în care, din cauza regimurilor autoritare şi a adoptării unei legislaţii rasiste în România, situaţia ţiganilor începe să devină foarte grea. Din 1942, are loc un amplu proces de deportare forţată a acestora.
Din acelaşi studiu introductiv la volumul „Ţiganii din România 1919-1944”, al lui Lucian Nastasă, apărut în 2001, aflăm că în guvernarea lui I. Antonescu, în Transnistria, au fost expulzaţi 11.441 persoane (corturari), din care 6.714 copii şi 13.176 ţigani sedentari. De remarcat în documentele vremii că, în privinţa ţiganilor deportaţi la est de Nistru, nu a fost reclamat niciun caz de asasinat comis de autorităţile de ordine sau militare, române sau germane. Soluţia deportării ţiganilor a fost justificată din alte raţiuni decât în cazul evreilor. Astfel, la 7 februarie 1941, Antonescu semnala problema astfel: „Din timpuri
îndepărtate, de când s-a desfiinţat robia şi mai ales după război, a fost o invazie a tuturor ţiganilor şi a tuturor elementelor slabe de la sate. Tot ce nu era capabil la sate să ducă o muncă grea, a venit la oraş, unde, prin diferite mijloace, îşi câştiga existenţa, fără să muncească. De aceea, în împrejurimile Bucureştilor s-au creat mahalale infecte şi oameni fără căpătâi, care aţi văzut cum au inundat în stradă, zilele trecute, când a fost rebeliunea. Au comis jafuri şi erau pe punctul să dea statul peste cap. Soluţia – continuă el – ar fi să aşteptăm până se asanează Bălţile Dunării, ca să facem sate ţigăneşti acolo şi să-i ocupăm cu pescuitul etc”. Soluţia nu s-a materializat şi s-au purtat apoi tratative cu marii proprietari din Bărăgan pentru a crea câteva sate cu case, barăci, comerţ, cârciumi, printr-o organizare sumară. Dar nici această soluţie nu a avut sorţi de izbândă.
A urmat apoi nevoia recenzării ţiganilor din întreaga ţară, pe categorii de nomazi şi sedentari, în cazul celor din urmă, autorităţile fiind interesate doar de recidivişti şi de cei fără ocupaţie precisă, prin care să îşi justifice întreţinerea în mod cinstit. Efectuarea recensământului a fost hotărâtă pentru 31 mai 1942, devansat apoi pe 25 mai, acţiunea fiind stabilită doar pe parcursul unei singure zile, pentru a nu exista cazuri de sustragere.
Cu o zi înainte de recensământul ţiganilor, în teritoriu a fost trimis Ordinul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri nr. 70 (din 22 mai) cu măsurile pentru asigurarea ordinii interne şi eliminarea elementelor eterogene şi parazitare. Ordonanţa specifica precis ca ţiganii nomazi să fie „imediat dirijaţi pe jos şi pe drumurile cele mai scurte spre Transnistria, unde vor fi instalaţi prin grija Guvernului”. Se solicita apoi clasarea pe categorii a ţiganilor sedentari şi degajarea aşezărilor urbane şi rurale de „toţi ţiganii parazitari, retrograzi şi necinstiţi, pripăşiţi şi toleraţi prin o condamnabilă nepăsare a conducerii treburilor noastre publice de până acum”.
Întreaga operaţie de evacuare a ţiganilor sedentari s-a realizat de Jandarmerie care, prin vocea gen. C.Z. Vasiliu, a intervenit cu „24.000 de oameni din toate colţurile ţării, fără să faci organizare, însemnează să-i trimiţi pe toţi la moarte”. Au fost pregătite 9 trenuri care să-i transporte pe ţigani din cele mai importante oraşe, s-au asigurat şi cu hrana acestora. Totul a început pe 12 septembrie şi s-a finalizat pe 16 septembrie, însumând 13.176 persoane transportate în Transnistria.
Conform deciziei 3149 a guvernatorului Gh. Alexianu, toţi ţiganii ajunşi în Transnistria erau organizaţi în grupuri de 150-350, în sate, sub conducerea unui lider dintre ei şi cu obligaţia de a munci, potrivit calificării, fiind plătiţi ca muncitori locali, pentru eforturi suplimentare fiind retribuiţi cu bonificaţii de 30% din ce era surplus. Aveau şi reguli în ceea ce priveşte părăsirea localităţii. Pretorul, persoana care avea calitatea de şef al comunităţii (azi, primăria Chişinău are primar şi pretori), autoriza ieşirea ţiganilor din sate. Dacă nu aveau autorizare şi fugeau şi apoi erau prinşi, riscau internarea într-un „lagăr de represalii”.
De remarcat că viaţa acestora nu a fost deloc uşoară. Lipsa lemnelor de foc, strămutarea permanentă în grupuri, lipsa unor minime îngrijiri medicale, lipsa unor alimente au făcut extrem de multe victime. Singura salvare a acestora, în aceste condiţii, a fost furtul. Şi pentru că populaţia băştinaşă (ucrainieni) era disperată de acest flagel, de multe ori i-au omorât în bătaie sau au angajat paznici la propriile gospodării.
Consultând studiul domnului profesor Alexandru Gaiţă, ,,Cine sunt, de fapt, ţiganii din curbura Carpaţilor”, aflăm că în urma căutărilor cercetătorilor, ca Jan Hancook şi W. R. Rishi, s-a descoperit că sosirea rromilor în Europa era apreciată în sec. XI – XII ca prizonieri de război. În zona noastră, primul care îi menţionează a fost Dimitrie Cantemir în ,,Descriptio Moldaviae”, după care urmează omul politic, Mihail Kogălniceanu, cu ale sale contribuţii: ,,Dezrobirea ţiganilor. Ştergerea privilegiilor boiereşti. Emanciparea ţăranilor”, Bucureşti, 1891.
În plan lingvistic, acelaşi studiu ne specifică că o primă contribuţie este consemnată la 1878, când Barbu Constantinescu publică, la Bucureşti, ,,Probe de limba şi literatura ţiganilor din România”, după care, mai târziu, în 1934, Alexandru Graur realizează lucrarea: ,,Les mots tziganeses roumains” apărută în revista „Bulletin linguistique”. Şirul celor care s-au ocupat de limba şi folclorul ţigănesc nu s-a oprit aici.

(continuarea în numărul următor)

Valeria MANTA TĂICUȚU

preafericita și sfânta iertare

preafericiți sunt cei care pot să uite
să ierte
să treacă printre cuvinte ca lumina prin găurile cerului
pe ei nu-i strică nici ploaia, oricât de îndelungată, de putredă și parșivă,
nici viscolul venind mereu dinspre răsăritul politic al lumii,
nici măcar dușmanii știuți ori neștiuți,

preafericiții uituci, iertători, degrabă închinători la altare
îi acceptă cu un zâmbet, ca pe o zgârietură de la trandafirii din grădină, pe cei obișnuiți să strice urzeala lumii
pe cei situați strategic în spate, în rândul doi, anonimi și cu atât mai periculoși

preafericiți sunt aceia
care mai cred în povești spuse în sunet de clopot,
care își pun ultimul ban în cutia milei
ei se mulțumesc cu foarte puțin, câteodată cu nimic,
vor moșteni împărăția cerului, speranța le ține de foame, de cald și le umezește ochii în chip indiscutabil uman
pe acești preafericiți nu-i tulbură vrajba norilor cu cerul,
viața de-o zi a fluturilor, râurile în care te scalzi mereu, dar niciodată în aceeași apă
martiri ai credulității, își ascund aripile când ies pe stradă, sunt preafericiții de nimeni luați ca model
numai pietrele se mai uită cum trec senini ca o pagină de rugăciune curată prin vaietul lumii, prin timpul ei scurt

sacrificiu

și sângele Lui ca o umbră întinsă pe-asfalt făcea să înflorească anemone din crăpături, din smoala atâtor blesteme,
târgoveții una-două își drăcuiau aleșii, dar îi alegeau mereu pe aceiași, dintr-un sadomasochism patriotic
drăcuiau și atât umbra sângelui rămânea pe asfalt, nici băieții de la tomberoane, nici pompierii politici, în stilul lor, ce vreți, pompieristic, nu reușeau să remedieze avaria
da, era o avarie frumoasă, un memento scris cu roșu profund, unii îi ziceau purpură regală, dar intrau imediat la Rahova sub zăbrele și termopan
veneau DNA-ul călare pe ei, și DiiCotul, și alte gloabe instituționale să-i disciplineze forțat
ca să înrămezi umbra aceea de sânge întinsă pe-asfalt îți trebuia aprobare de la șefii politici, de la vrăbiile bisericoase, de la norul pufos și vesel de beat privindu-ne mereu pe furiș, numai de la Domnul nostru nu, și iar nu, fiindcă umbra sângelui Său se-ntindea peste noi

Cornel Simion GALBEN

Centenar Traian Nițescu

N. 18 iulie 1924, în comuna Băceşti, judeţul Vaslui. Arhitect, regizor, scenograf, profesor universitar, publicist. A copilărit în satul natal, începându-și studiile la Școala Primară din comuna Moinești, județul Bacău. Urmează apoi cursurile gimnaziale la Liceul „Roman Vodă“ din Roman, continuând tot aici pe cele liceale, dar finalizându-le la Liceul „Ferdinand I” din Bacău. Admis la secția Regie și teatru a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, frecventează în paralel și cursurile Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” din Capitală, obținând licența la ambele instituții de învățământ, în 1950. Calificativul „foarte bine” acordat regiei și scenografiei piesei „Dealul vrăbiilor” de A. Simukov la examenul de licență de la I.A.T.C. a fost, de altfel, în toți anii de studii, ținta pe care a urmărit-o și a atins-o grație inteligenței native și capacității sporite la efort, în urma rezultatelor obținute la cursuri și seminarii fiind numit, încă din ultimul an de facultate, atât asistent la Catedra de scenografie a Institutului de Artă Plastică „Nicolae Grigorescu” din București (1949-1952), cât și asistent-regizor la Teatrul Național „I.L. Caragiale”. În 1952 revine la I.A.T.C., de data aceasta pe post de asistent la Catedra Arta actorului, urcând apoi în cadrul acesteia toate treptele ierarhiei didactice: lector la Secția Regie de teatru (10 octombrie 1962-15 februarie 1967), conferențiar (idem, 15 februarie 1967-1970), profesor la Catedra de Regie teatru, film și televiziune (1971-1973), profesor definitiv la Catedra „Regii”, unde s-a ocupat, până la pensionare, de disciplina „Scenografia de teatru și film”. Contribuția sa la realizarea spectacolelor „Michelangele” de Al. Chirițescu, „Femeia îndărătnică” de W. Shakespeare, „Azilul de noapte” de M. Gorki, „Evantaiul” de C. Goldoni și „Trei surori” de A. Cehov nu a trecut neobservată, conducerea Teatrului Național decizând să-l încadreze ca regizor artistic (1953-1960), de unde s-a transferat pe același post la Studioul I.A.T.C. (1960-1967). Dacă în cadrul catedrei, la secțiile Regie de teatru și Regie de film și operatorie, a predat de-a lungul anilor cursurile
de Geometrie descriptivă, Machetă și compoziție scenografică, Regie de teatru, Regie de film și operatori de imagine, Istoria stilurilor, Tehnica scenei și Tehnica de film, în afara acesteia a inițiat artiștii amatori, cărora le-a oferit, în urma solicitării instituțiilor sindicale și de cultură, mai multe lecții de perfecționare pentru tehnicienii de teatru, tehnica scenei, scenografie și machiaj, care au ridicat nivelul lor artistic și au diversificat paleta repertorială. În calitate de regizor și de scenograf a figurat atât pe afișul celor două instituții teatrale la care a lucrat, cât și pe cel al teatrelor Municipal, Armatei, Mic, Nottara, Vasilescu, Bulandra din Capitală, Teatrul Național „V. Alecsandri” din Iași și teatrele de stat din Arad, Baia Mare, Bârlad, Botoșani, Brăila, Brașov, Constanța, Craiova, Oradea, Piatra Neamț, Satu Mare, Sfântu Gheorghe, Sibiu și Târgu Mureș, pe scena cărora a montat sau realizat scenografia la peste 120 de spectacole din repertoriul național și universal. Dintre acestea, cel cu piesa „Viața nouă“ de A. Stelik a primit Premiul I pentru regie și scenografie la primul Concurs al tinerilor actori (1955), cu aceeași distincție fiind răsplătite și scenografiile spectacolelor „Mutter-courage” de B. Brecht (1962-1963), „Tragedia antică: Eschil, Sophocle, Euripide” (1962-1963) și „9 mai 1977”, iar cu Premiul al III-lea cea a piesei „Procesul Horia” de Al. Voitin. Și dacă în țară reprezentațiile cu piesele lui I.L. Caragiale (O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută. D’ale carnavalului, Conu Leonida față cu reacțiunea, Momente și schițe), Vasile Alecsandri (Chirița în provincie, Chirița în Iași, Despot Vodă, Fântâna Blanduziei, Păpuși lumești), W. Shakespeare (Cum vă place, Macbeth, Othello, Antonio și Cleopatra, Femeia îndărătnică, A XII-a noapte, Nevestele vesele din Windsor, Richard al II-lea, Richard al III-lea), G. B. Shaw (Pygmalion, Nu se știe niciodată, Discipolul diavolului), B. Brecht (Ascensiunea lui Arturo Ui nu poate fi oprită, Nevasta evreică) ș.a. au fost răsplătite cu cronici elogioase, „Năzdrăvanul Occidentului” de B. Singer, montată cu studenții de la I.A.T.C. s-a bucurat de succes în Anglia, unde studioul bucureștean a întreprins un fructuos turneu. Spectacole scenografice grandioase a realizat, de asemenea, pe stadioanele bucureștene „Republicii”, „23 August” și „Dinamo”, cu prilejul unor evenimente politice naționale și internaționale (Festivalul Tineretului de la Varșovia, Viena și Helsinki, 500 de ani de atestare a Bucureștiului, 125 de ani de la Revoluția din 1848 ș.a.), precum și la Palatul Mogoșoaia (spectacolul de sunet și lumină „C. Brâncoveanu”) și Mausoleul Mărășești (idem, 50 de ani de la luptele de la Mărășești). A fost, totodată, tehnician și proiectant al Trienalei de Scenografie de la Varșovia (1974) și București (1971-1976), al expozițiilor de scenografie de la Praga (1971-1976), Havana (1976) și Berlin (1976), la Trienala de Scenografie de la Praga (1971-1976) și la Expoziția de scenografie de la Varșovia (1974) fiind și comisar general. S-a implicat și în cinematografie, semnând scenografia filmelor „Bijuterii de familie” (în colaborare cu Al. Broșteanu, Centrul de Producție Cinematografică Buftea), „Eroi au fost” (scenariul Paul Anghel, Televiziunea Română, serial în 6 episoade, 1976-1977) și „Vis de ianuarie” (scenariu de Anda Boldur, Casa de Filme Nr. 5, 1978). Ca publicist a debutat în 1963, în paginile „Îndrumătorului cultural”, colaborând apoi cu articole de specialitate la revistele Arta, Educația pionierească, Forum, Luminița, Müvelódes, România literară, Teatrul, Scînteia tineretului și Volk und Kultur. În sprijinul studenților și a celor interesați de teatru a publicat volumele „Machiaj, Catalogul de scenografie” (Q.P., Praga, 1971), „Tehnica scenei” (Casa Centrală a Creației Populare din R.S.R., București), „Tratat de Tehnica spectacolului”, vol. I-II (București, 1973-1974), „Album de scenografie. 1964-1971” (1971). Deși s-a manifestat îndeosebi în lumea teatrului, arhitectul nu a vrut să fie mai prejos decât regizorul și scenaristul ce s-a făcut cunoscut lumii întregi, proiectând și realizând modificarea și mecanizarea scenei Sălii „Comedia” a Teatrului Național din București, amenajarea și decorația Studioului „I.L. Caragiale” al I.A.T.C., amenajarea și decorarea Cinematecii A.C.I.N. din Capitală, precum și proiectele Clubului A.C.I.N., Teatrului de Vară din fostul raion „Tudor Vladimirescu”, Teatrului Universal 101 de la Teatrul Mic, Teatrul de Păpuși „Țăndărică”, prezentat în cadrul Simpozionului Internațional de la Moscova (1959) ș.a. Membru al Fondului Plastic (1958) și al Uniunii Artiștilor Plastici (1961), a fost ales secretar al Secției de Scenografie al acesteia (1975), precum și secretar executiv al Secțiunii Române a Organizației Internaționale a Scenografilor și Arhitecților din Teatru (1970) și vicepreședinte al Organizației Internaționale a Scenografilor și Tehnicienilor din Teatru, cu sediul la Praga (din 1975). Pentru implicarea și realizările sale deosebite în domeniul artistic și pe tărâm obștesc a fost onorat cu Medalia Muncii (1961), Meritul Sportiv (1961), Ordinul Muncii, clasa a III-a (1964), Medalia „A XX-a aniversare a Eliberării Patriei” (1964) și Ordinul Meritul Cultural, clasa a V-a (1966).

Ancelin ROSETI

Norduri de cale ferată

Tâmplele mi se întâmplă:
una interpretează istoria somnului,
cealaltă exersează hârjoana mâinii drepte —
două norduri de cale ferată.
Astăzi, nu…!
astăzi, nu-mi sunt pe plac dughenele inocenţilor.
E ora când întâiul păianjen
născut în condiţii lirice
trece strada spre univers.
Astăzi nu mai creşte uitarea,
astăzi mă-ncredinţez altei rase de timp.
E ora când plâng,
dar ce am a mă plânge!, de vreme ce toate rănile-mi mustesc de măscărici defilând cu steaguri pe umeri, de vreme ce un şarpe fără sfârşit îşi pocneşte vertebrele, scotocindu-mi smerit în destin.
Chiar colo, peste drum, universul…
Şi nu e vorba de nici o eroare de paralaxă;
e ora când, hotărâte să se retragă în chip, măştile
îşi dau ochii peste cap — pentru că nu mă mai pot constrânge şi nici eu nu le mai uimesc cu nimic.
Nebunii şmirgheluiesc străfundurile cuvântului până la trup omenesc: „Iată-ne singuri: numai noi cu lumea — prin propriile trupuri rătăcitori cum ploile reci prin gurile sfinţilor!”
O! ghetouri,
salvatoare pânze de păianjen
şi putrede norduri de cale ferată …!
în fruntea aceasta înjumătăţită de gânduri,
astăzi,
aud cum creşte sămânţa acestui cântec îmbrăcat în ţoale de mort.
*
E ora când, chiar colo, peste drum, universul…!

Dincolo de ziduri, tăcerea

Curg balele zeilor peste urbe. Nou-născuţii privesc depărtările vuind de credinţă. Până la capăt vor merge acei care vor ţine deschis ochiul speranţei.
În acest ceas al zilei sângele nu mai are culoare.
Virtutea este mestecată de inimi. Nici o scârnăvie mondenă nu-ţi mai măsoară adâncimea sufletului…
În acest ceas al cărui nume nu-l ştim,
o limpede melodie brăzdează văzduhul. Nu te mira de chipul celui mai viu dintre noi ― pământul are gustul pâinii!
Povara ascunde adevărul cu trup de ceaţă; apusul şi răsăritul s-au izbăvit de noi…
Dincolo de ziduri, tăcerea
e apă şi piatră şi aer şi trandafir şi clipă hotărâtoare şi femeie şi mamă şi sărbătoare şi curajul de a desluşi suspinul primordial al lumii…
Dă, Doamne, să pot trăi cu truda melcului, care nu ia în seamă timpul!…