Căruța cu virgule – Montioru
La Muntioru trebuie să vrei cu adevărat să ajungi. Drumul pietruit care șerpuiește prin pădure, cu urcușuri abrupte și coborâri asemenea, este o probă de rezistență atât pentru oameni cât și pentru mașini… Dar, odată ajuns acolo, liniștea și priveliștea înconjurătoare îți alungă toată oboseala, voind, parcă să-ți răsplătească truda de a veni. Deunăzi, alături de soția mea, m-am aflat la o splendidă pensiune din zonă, în compania unor prieteni deosebiți, de toate vârstele, cu fericita ocazie de a aniversa o frumoasă vârstă a unuia dintre ei.
Nu vreau să dau numele niciunuia dintre cei prezenți, cu atât mai mult al celui aniversat, însă ne simțim onorați să facem parte din cercul lor de apropiați, fapt pentru care le mulțumim încă o dată pentru asta și pentru toate momentele frumoase petrecute împreună! Deși părea firesc, vizita la Muntioru a venit ca o provocare, cel puțin pentru mine, care nu sunt un obișnuit al lăcașurilor de cult, oricare ar fi ele. Cel puțin nu în modul în care se cuvine să fii… Însă, la rugămintea soției, am cedat și m-am alăturat și eu grupului care a făcut deplasarea către schitul Muntioru. Cum vă spuneam, drumul până acolo nu e deloc ușor nici cu pasul, darămite cu o mașină, iar asta poate fi încă o probă de voință pentru cei care vor să caute răspunsuri la întrebările vieții… Odată ajunși acolo, după agitația de pe drum simți, cum te înconjoară acea pace… Auzisem vorbindu-se de aceste locuri, de părintele Macarie și vorbele sale de duh, însă, le-am luat mai mult ca pe niște legende, povești necesare creării unei imagini acelui loc… Nu-mi propusesem să intru în interior, deși, cel puțin căldura de afară ar fi fost un bun motiv, astfel că am am amânat cât mai mult posibil momentul, sperând că, până la urmă nu voi mai fi nevoit s-o fac. Apoi, gândindu-mă că nu se cade ca numai eu să nu intru pentru acea binecuvântare a părintelui pentru care veniseră și toți ceilalți, am intrat. Ultimul. Am așteptat în fața altarului uitându-mă pe pereți la figurile sfinților, cu gândurile amestecate și încă amețit de la drumul făcut până aici… Aflasem deja că părintele Macarie nu se simte bine și nu poate primi oaspeți, așa că… Și părintele Valeriu nu mai ieșea să-mi dea odată binecuvântarea aia pe care se presupune că trebuia să mi-o dea… Mi-a trecut prin cap să fac stânga-mprejur și să plec, și să rămân așa, ne-binecuvântat cum mă aflam, dar cu mulțumirea că bifasem măcar intrarea în biserică… Încet-încet, așteptarea prelungindu-se m-am gândit că și asta e o probă de răbdare pentru mine, păcătosul care voia să-i întoarcă spatele Domnului… În altar se auzea preotul, și foșnetul unor pagini de carte… În sfârșit, a ieșit! Cu surprindere, m-a văzut și m-a întrebat dacă am probleme cu inima. Ce să-i spun? ,,-Ca toată lumea, părinte!” am răspuns eu șovăielnic, la această întrebare profundă. M-a invitat să iau loc în strană, și m-a fixat cu privirea și cu un zâmbet blajin pe față… Și apoi au urmat câteva întrebări… Desigur, n-o să vă dezvălui ce-am vorbit, căci secretul spovedaniei rămâne acolo unde s-a făcut. Dar, discuția s-a încheiat cu recomandarea de a veni mai des la biserică și de a posti miercurea și vinerea… Acum, după ce am depășit momentul, îmi dau seama că între așteptarea de la început și recomandarea de final, există o mare frământare provocată de vorbele preotului. Rațiunea mă îndeamnă să rămân echilibrat și să nu cedez în fața acelor revelații despre mine însumi. De cealaltă parte, spiritul, mă trage de mânecă să mă las în voia acelor sentimente scoase la iveală de această discuție, sentimente despre care credeam că sunt doar ale mele… Dar pe care el mi le-a citit… Am ieșit oarecum tulburat de la spovedanie, aflat între aceste două laturi de care vă spuneam mai sus, însă am încercat să nu las să se vadă asta, în fața celorlalți prieteni… Nici acum nu știu dacă am făcut bine intrând în lăcașul bisericesc! Tocmai pentru că, în loc să aflu răspunsuri, îmi pun tot mai multe întrebări! Despre mine, despre viața mea, aflată în continuare în acel tărâm al nimănui în războiul dintre Rațiune și Simțire… Aștept ca războiul ăsta să se încheie și să fiu luat prizonier sau ostatic de una dintre ele…
