Propoziții pretențioase – Arcuiși
Ei, da! Au trecut.
Și oamenii, și anii. Și niscai vechituri. Cum s-a transformat Poienița dintr-un motel desuet, prea devreme, într-un mic „paradis” al „figurilor” râmnicene. În 1995, când ne cuibărisem la căldura din interiorul restaurantului, arăta ca-n 1986 când se deschisese. Lambriurile de lemn ce înconjurau pereții și tavanele, mozaicul pardoselii, toaletele, bucătăria și separeul grangurilor locali, recepția, camerele de hodină provizorie, curtea cu fosta braserie, cu parcările, cu spălătoria și centrala termică, cu glastrele de ciment ce înconjurau terasa, toate intacte. Geamurile încă mai răsuflau pe la încheieturi, perdelele erau schimbate, e drept, mai rar, triada de recepționeri rămăsese neschimbată, până și ospătarii vechi își amărau orele de tură cu câte un chefliu ori mai mulți, Geta și-ncă vreo câteva veterane apretau încă clasic fețele de masă albe, desigur, și pătrățelele textile verzi și vișinii ce încadrau câte o scrumieră. La prima mea dare în spectacol, dar artistic, nu ca pe vremuri la Turist – deși fusese și acela un joc actoricesc, încă neegalat în stare de ebrietate de niciun confrate -, părea că vom avea arendat spațiul scenei pentru multă vreme cu folos. Începusem cu dreptul, cu masa plină de licori, cu public fan, cu „indemnizații” benevole. Salariul era deja scos de pe lista beneficiilor materiale. Nimeni nu mai oferea siguranță și stabilitate în acel al doilea cincinal al ultimului deceniu din secolul 20, abia putea „mânca” la limita decenței Adrian din afacerea meșteșugărească – să-l țină Domnul unde este -, darămite să ne remunereze și pe noi. Cred că au fost aproape șapte luni de….
Surprize. Împlinisem un sfert de veac și urma să-l și depășesc. Aveam însă tot soiul acela de credulitate că din muzică se poate trăi bine, că încă n-a pierit consumatorul care să dea târcoale cârciumilor nu numai pentru băutură și mâncare, ci și pentru vreo artistă sau muzicant cărora le aruncau sutarele fără nicio remușcare, cu recunoștință și admirație profunde. Și aveam dreptate. Față de tentativa din 1992 eșuată de a continua pe calea nedorită de mama, de „lăutar”, la debut de 1995 Poienița părea mai animată, chiar mai luminată (clar mai luminată, dar după vreo lună). Mai intrau clienți, unii chiar mai aplaudau, ba și dansau uneori după notele noastre….
Mă înțolise Corina de acasă. Aveam două pulovere andrelate de mâna ei. Unul mai de mohair, colorat viu, cu galben și încă vreo două nuanțe, celălalt pe gât, la fel, în dungi albastre și movulii. Geaca verde tot de lucrătură proprie, manual-mecanică. Blugii. Ghetele insulete. Cu trusoul acesta defilam de la domn Bădică, din camerele închiriate, tocmai peste pod la vreo douăzeci și cinci de minute de mers și-un drum național de traversat. Încă nu foarte circulat. Greu de dus pe zăpadă și ploaie. Fiindcă a și nins într-o noapte….
Până la acea poveste și altele de atunci, să vă spun cu cine-mi desfășuram încă o dată cele mai ardente dorințe muzicale. Încheiasem în mare parte socotelile cu Mișov, Ginel și Marcel, dar nu și cu Mască, adus în acea formulă pentru country weddings spre final, ce devenise frontman în trupa de la Poienița. Alături, cei doi foști colegi din Atlas și la fel, prin anii 90-91, parteneri muzicali la nunți, Marian și Bebi. Și, neașteptat ca membru, șeful de armonii, mister aranjor Sticlă. Bineînțeles, și maestrul incontestabil al solisticilor. Și-așa a început. Repetiții cu toții la restaurant, repetiții personale, acasă – purtam în fiecare zi timp de 50 de minute Casio CT-ul până și de acasă -, reînvățări, reluări de la zero pe claviaturi, ajutat de tot ce reușisem să smulg arhivei de partituri ce rămăseseră din școala de muzică și din ce mai primisem cu parcimonie de la Sticlă – și ele bagaj de navetă.
