Propoziții pretențioase – Arabist
Nimeni nu face ce-i place cu adevărat.
Ce-i plăcea. Acum treizeci și de ani, acum douăzeci și, până acum vreo cincisprezece (ce noroc pe mine, are limba română și numerale fără gen și declinare; „Douăsprezece!”, m-a corectat domn Vasile astăzi) încă speram că „visele se împlinesc”, că interminabilele ore de pierdut cu ce ți-e mai drag pe lume se vor prelungi la nesfârșit. Până într-o zi, când la răscruce de gânduri pornești pe alt drum. Și-n locul lirei iei….
„Apucași, băiete, pe căi greșite.” Mi-o zicea mama la un moment dat, sperând să se aleagă de mine ceva mai de soi. Ceea ce ea dorise pentru mine, speranțele ei, se risipiseră și, ca unuia căruia nu-i mai rămăsese nimic altceva de făcut, i se oferă ultima șansă. „Te duci cu tac-tu la muncă. La facultate n-ai luat, violonist n-ai ajuns…” Da, urmase altădată „Din cauza Aurichii. Ți-a mâncat creierii!”. Acum, după ce devenisem om așezat la casa altuia, soție și copil, cu atât mai mult trebuia să fiu ceea ce…. Nu fusesem niciodată altfel. Îmi știam datoria, știam prea bine de ce făcusem cei doi pași. Desigur, din iubire. Ei, de-aș fi avut și putere de decizie mai multă, și credibilitate suficientă, i-aș fi putut demonstra mamei că nu eu eram vinovat pentru micile necazuri, pentru lipsurile materiale…. Până la urmă pornisem la fel ca ei, de la nimic, chiar mai bine puțin, dar raportat la vremurile acelea. Vremuri când cei mai bătrâiori – nu mai mari 40 – te înlăturau ca să le fie bine lor, care nu țineau cont că și tu ai nevoi, că și tu trebuie să mănânci, să supraviețuiești greu de pe o zi pe alta, că trebuie să faci tot ceea ce nu-ți place și ceea ce te umilește până tu însuți să ajungi să nu te mai consideri om. În loc să ocupi un loc în areopag, la loc de cinste, să te alături ultimelor creaturi cu formă umană, dar cu niciun dram de umanitate. Totul pornind din armată. Un șir de evenimente care nu se mai terminau. Loturi de indivizi fără caracter, fără scrupule, răi cu totul. Și chestiunile astea trenau zi de zi, te lăsau fără de apărări, apăsând pe suflet.
Se vede și-n poza făcută lângă soba de la unchiul Gheorghe și tanti Fia ce fel de copil eram și ce adult cuminte puteam deveni dacă nu aveam de-a face cu toți…. Alții s-ar fi lăudat că-l știu pe șmecherul ăla, pe golanul celălalt, pe muzicantul nu știu care sau cine știe ce altă față autoimpusă prin diferite mijloace mai puțin sau deloc ortodoxe. Nici nu puteam pune preț pe astfel de cunoștințe, se întâmplaseră cu totul în viața mea.
Cuminte în sensul că n-aș fi ajuns să am anumite reacții, că nici bună ziua n-aș fi dat unor asemenea persoane, ba chiar le-aș fi ocolit fără tăgadă. A fost totuși și un mod de a mă apăra într-o lume de unde n-aș fi putut evada aproape niciodată. Instinctul….
Nu era nevoie să-mi mai spună mama că n-am ce căuta să am vreo legătură cu Tamba. Din cele câteva situații în care mă pusese în fața faptelor împlinite conchisesem că un viitor așa cum căutasem nu putea fi nici la Râmnicu Sărat și nu cu el. Prea-l trăgea ața spre tipologiile „aromâne”, prea-i râdea mustața la arăpime. Iar eu nu suportam defel nația….
