Propoziții pretențioase – Apuntaj
Tufa de trandafiri de la domn Bădică, de dulceață.
Nu știu care…. Ba da. Dar nu-i dau numele. Să nu se iște iar vreun conflict pe teme deontologice, profesionale sau politice. Și nu numai tufa aceea cu miros ce-ți lăsa apă în gură, dulceagă, un pic searbădă, reintră din trecut în vederile mele actuale. Sunt piersicul, vișinul old time, via cu multe rânduri, cișmeaua de pe aleea dintre butuci, de la gard, toaleta din colțul casei, în spate, curtea cu oare, galinacee cu dinți, bătrâne de n-ar fi intrat cuțitul în gârteanul lor de afurisită pielea tăbăcită pe ele. Magazia noastră, magazia lui și iarba prinsă adânc între pietrele aleii de la porțile mari la verandă.
După atâția ani trecuți după cincinalul petrecut acolo, au rămas anii de început ai lui Miki prezenți, vreo câteva isprăvi personale de pomină acolo….
Era al treilea moment în viață când veneam de pe altă lume. Al patrulea dacă adăugăm venirea pe lume. Nici nu știi de unde vii, totul pare bizar, nu știi unde mai vii, deși locurile sunt aceleași și nu știi dacă cineva mai are o amintire despre tine. Apăruși și tu, iaca, iar în Râmnic. Așa a fost și cu naveta, chiar dacă eram zilnic înapoi, așa a fost și cu armata, chiar dacă concetățenii aveau de ce să mă pună pe o listă a absenților, poate definitiv, așa era și acum, după un an și opt luni, un al doilea stagiu militar ca termen, după toate cutumele acelei epoci (plecat în mai, de-ntors, cu noroc, reveneai mai devreme la final de noiembrie, când anii erau mai zgârciți cu recoltele, mai târziu la final de an; așa că ce mi-e 31 decembrie, ce mi-e un 10 ianuarie).
Fraților (mai multe surori însă), eu plec la Râmnic! Să cânt. Cu un astfel de angajament, am arborat hotărârea în cuiul sprâncenei drepte, m-am desprins din arcanul ciclului rural, mi-am reluat arcușul – claviaturile Casio-ului – și-am revenit la obârșii definitiv, convins că se scursese timpul când alții îmi aranjau ițele destinului. Bine, rău, cum o fi, numai să nu mai depind de nimeni.
Recamier, fotolii extensibile, canapea extensibilă, măsuța de cafea, raftul pentru cărți, aragazul, butelia, masa lăcuită, șifonierul, vesela, covorul, câteva preșuri, clapele, mixerul, cablurile, stativul, lucruri, căruciorul fetei, premergătorul. Multe și mai nimic. Mai mult decât aveau mama și tata când se mutaseră în 1972 pe strada Amurgului, chiar o mică avere.
Aproape instantaneu am realizat că avutul încăpea în camera principală, ,,sufrageria”. Șifonierul pe peretele cu geamurile, în dreapta, biblioteca pe colțul din stânga, dar pusă oblic, pe peretele opus recamierul, o masă, clapele și pătuțul fetei pe peretele dinspre camera lui domn Bădică, la vreun metru și ceva de soba de teracotă, verde decolorat, în aceeași poziție ca biblioteca de pe diagonală. Fotoliile și măsuța în dreptul geamurilor. Aragazul și butelia pe hol. Masa la fel, toate în capătul opus ușii de la intrare. Canapeaua direct în prima cameră. Acolo și o parte din lucrurile care încă nu-și găsiseră un loc de depozitare. Lemne cu împrumut. Consumate cu duiumul. O sufragerie și înaltă, și lată, și lungă mănâncă o pădurice pe iarnă pentru încălzire. Și Miki mică, și noi cam ca toată lumea: săraci, dar fericiți că ne desprinsesem….
