Propoziții pretențioase – Arguții
O ține-o franțuzoaică întruna: „dans l’interior de notre pais”….
C-așa „latră” politicienii…. De mușcat…. Doar câinii adevărați își arată colții. Lui tata îi plăceau câinii. De drag de ei, cu precădere când era fleașcă de băutură, în prag de apuneri, mai mereu revenind acasă, de-i ieșea vreunul în cale, dădea să-l mângâie. Cum-necum, la Casa de cultură a zăbovit, fără nicio cădere artistică, nea Titi, „secoli de-a rândul”. Existența fiind perpetuă, confuzia casă personală-casă de cultură l-a „îndreptățit” să întrețină o menajerie întreagă de animale. „Noe”-administratorul avea și păsări, și mamifere, și „reptile”…. Un câine nu putea lipsi deci din arcă. Slobod în curticica pe unde nea Boțocan își scotea la plimbare „otobuzul”, lupul își făcea rondul, cu privirile ațintite în stradă. Tata, venit de oriunde din altă parte, numai de la biserică nu, l-a zărit și i-a căzut cu tronc. Cuțu-cuțu, cu mână furișată printre țevile cadru pentru plasa împletită și țevile cadru pentru poartă, cu drag, cum spuneam, „cățelușul” i-a înhățaț-o și doar adrenalina ebrietății i-a eliberat-o. Băutura îl apărase de o amputare canină. Fiindcă nimeni, nici măcar proprietarul mereu, nu-l putea ține în frâu.
Rostul este totuși altul. Să dezvălui ce-am căutat deasupra, pe acoperiș. Desigur, fiindcă existau infiltrații la ploaie. Și cum să nu fie? Sus, panta este moale. Unii ca noi, tinichigii, nici n-ar sesiza că are „cădere”. Și tot unii ca noi, ar putea lesne, cu vânt sub limita curenților obișnuiți, să joace o partidă amicală de fotbal. Cam cum era și asfaltul – dar și acum este la fel – pe strada Amurgului când jucam tenis de picior (fără arbitru) cu teren mărginit la jumătate de metru distanță de trotuar. Că nu ploua peste tot, era meritul câtorva piedici. Vopseaua verde (ce treabă să aibă culoarea?), destul de groasă, care reușise să etanșeizeze îmbinările, tabla bună, domnule, căci în vremurile acelea începuse țara să se urnească din loc cu ăi amărâți și oropsiți în vechiul regim carlisto-antonescinian, cu țăranii rupți în tur, câțiva intelectuali care înțeleseseră că va mai dura mult și bine cu comuniștii la putere, și niște meșteri care-și făcuseră meseria cu seriozitate. Să fi fost un singur loc unde sorții nefericiți să fi fost potrivnici și apăraia să-și fi făcut drum către tavane pe la încheieturi. În rest, cele câteva daune erau produse de…. Ba de piatră, ba de vechile antene prinse de deștepții de altădată și desprinse de vifornițe. Câteva găuri rezolvate în stil modern: cu tăblițe, holțșuruburi și silicon (mai la vale). Cealaltă doleanță s-a referit la ieșiri. Dintre cele patru luminatoare, două să fie închise definitiv, mai ales că unul dintre geamuri era deja spart și prin el intrau nestingherite cohorte de porumbei. Prilej unic – nu bănuiam la acel moment că voi deveni angajat și benevol aș fi putut recerceta… – să imprim în memorie câteva instantanee vizuale din pod. Nu doar atât. Am avut ocazia să văd cum este prins plafonul sălii, sub care multe artiste au dat obol artelor toate. Sper, când se va reabilita clădirea, unde probabil va intra și parte din acoperiș, să nu se trezească să-l modifice. De fapt să-i miște vreun „fir de păr”. Căci tot plafonul, prin ce sistem ascuns nu știu, are agățat din loc în loc câte o bară de opt milimetri maxim de scheletul acoperișului. La câtă suprafață și greutate are…. Ne îngreunat totuși excesiv. Deasupra nu are niciun finisaj, se văd stinghiile prin care zidarii au azvârlit tencuiala. Adică, o lucrare nu de mântuială și gândită din punct de vedere ingineresc cu foarte mare atenție, după sute de calcule de rezistență.
