Propoziții pretențioase – Apuseși
Când intri-n curți, nu știi peste ce dai.
Perspectiva se schimbă. Ce altădată fusese vizibil dinspre punctul cardinal unde apuseră sorii copilăriei mele, pe când bântuiam curtea Ioneștilor, bucata de gard cuprinsă-ntre WC și magazie, acum se putea cuprinde cu ochii din sens invers. Un teren și azi gol, în spatele casei, nu mai bătrână de 20 de ani, poate și un pic peste. Casa lui Macu. Vechiul loc de grădină, descoperit mai târziu decât ne știam ca vecini, al familiei Rădulescu. Când am realizat paradoxul, mai mic fiind, n-am ezitat să mă întreb cum de stau cu chirie la stat și nu și-au construit pe acel teren, mai mult decât generos, propriul cămin. Dar niciodată nu este prea târziu. O construcție gândită modern. Prima pe care, dincolo de gard, de pe trotuar, în trecere, am consemnat-o. Americănească. Cum văzusem în câteva filmulețe. Placă turnată dintr-o bucată, așteptând meseriașii să o suie către cer. Lemn. Doar un profil ondulat din material compozit pentru acoperiș și sticlă pentru geamuri și uși. Ce-am căutat totuși? Desigur nu amintiri, deși jinduiam la ele. Un Iulică rostit de verișoara lui Macu, doamna Dogărescu, cu oarecare mândrie că un țânc ajunsese la televizor, luată de crescut de familia Rădulescu, fiica sorei doamnei Rădulescu…. O poveste tristă sfârșită cu un deces, așa aflasem noi, copiii, produs de părul de pisică. Cauză determinantă pentru doamnă ca să nu le sufere, ba chiar să le izgonească cu ce apuca în mână după ele. Evident: mintea personajului meu este precum o știți, scoasă de la apretat de puține ori, mai tot timpul maculată, nu reușește să se aprindă la timp și-i parcă prinsă într-o bulă din care, împreună cu tot corpul apraxic se chinuie zadarnic să iasă. Evident: prenumele profei de geografie, tovarășa profesoară în pelerinajul meu gimnazial, doamna Dogărescu, nu s-a desprins acum trei zile din copilărie, ci abia acum. Anișoara. Ținusem și ochii închiși, luasem de reper fiecare literă a alfabetului fără să prind măcar o umbră de certitudine. L-am reportat pentru o limpezire naturală ulterioară. Care….
Cătarea noastră. „Să tot ai” lucrări asemănătoare. Antamate verbal cu doi ani înainte, reînnoite la fiecare întâlnire pur întâmplătoare, expediate și de noi „mai încolo, când ne-om mai elibera de lucrări”, încuviințate cu „nu e grabă, când puteți voi”, întârziatele au primit ceea ce se cuvine: șase mâini pricepute și o viziune adaptată locației. Și proprietarei. Pentru că îi apăruse în vis nu știu ce viziune și fiindcă ele nu lipseau nici în viața reală zilnică credințele habotnice, potrivnice celor mulți, Macu, ca să se simtă în siguranță, a ales soluția cea mai puțin recomandabilă: să nu transforme intrarea în gard. Intrarea propusă – uși de garaj, gardul – porțile de acces în…. Cum să nu fi fost simplu? Erau stâlpii, se puteau prelungi cât să devină piloni pentru acoperiș și pereți, desființam vechile porți și le înlocuiam cu cele două uși clasice destinate garajului prelungit. Alegerea ei având rolul unei duble siguranțe. Închise ușile garajului, zăvorâte pe interior, închise porțile, „lăcătuite” și ele din stradă. La nici 25 de centimetri unele de altele. Cât să aprinzi sistemul logicii și să rămâi pironit cu degetele în creștet la un scărpinat. De ce așa? Grimasele, glasul cu ton ridicat în tonalități femeiești, privirea fixată în ipotenuza pătratelor perfecte și câteva ridicări de mână dreaptă ce aprobau ceea ce planificase Macu trecute la răspuns.
