Literadura nr. 32 (1)

Teo Cabel

Vară, amintiri și realitatea amenință cu arma

În iunie începea să se coacă cireșul din curte. Bunica, vecinele și o nepoată, tanti Nela, vorbeau de Drăgaică. Când îmi ziceau că o să se ducă să mă ia și pe mine nu mai dormeam noaptea sau visam numai grozăvii, dar departe de ce vedeam acolo.
Mergeam pe jos de la colț, acum, statuia generalului aviator Grigore Baștan, la Crâng, pe lângă penitenciar, pe pod. Când ajungeam în punctul culminant al podului apăreau „comediile”, pălării mari rotitoare cu mulți canafi, erau de fapt scaunele prinse cu lanțuri. Când intram în Drăgaică parcă eram în altă lume. Oamenii erau aceiași, dar atmosfera schimba totul. Muzica, gălăgia, mulțimea de oameni, îmbrăcați diferit, vorbind diferit. Și când plecam era un chin, o adevărată dramă.
Azi, uitându-mă la reacția celor mici, mă văd instantaneu în bucuria copilăriei, a fabulosului.
Se întâmpla să înceapă din senin ploaia, tunete, fulgere, totul devenea fum de apă în jur. Nu aveai unde să te adăpostești. De multe ori când ajungeai la capătul podului se oprea.
Apărea curcubeul și un soare generos, ca un părinte iubitor după ce și-a speriat copilul pentru că nu este ascultător, strălucea de ni se uscau hainele imediat.
Bunica este personajul principal al amintirilor mele din Drăgaică. A trebuit să ne mutăm în alt oraș, și Drăgaica era o amintire, care reînvia tot cu bunica, vara în vacanță. Devenisem mai mari.
Pe urmă am mers cu copiii mei. Nu știu ce amintiri au ei. Asta mă întristează.
Emoții. Emoțiile sunt mereu în luptă cu logica zilei și cu rațiunea existenței. Nu mereu se împacă. Și bucuriile, și tristețile emoții sunt.
Și când citești o carte bună tot emoții. Dacă se termină tragic sau cu final fericit, emoții generează. Viața de zi cu zi este o împletire de emoție și rațiune.
E vară, se apropie Drăgaica. bucurie pentru cei mici, pentru adolescenți și pentru părinți. Cei mici descoperă iluzia „magiei”, adolescenții în suflet efervescența examenelor, a sentimentelor, părinții și bunicii conectează trecutul la prezent prin amintiri.
Televizorul mă trezește din reverie, Putin a dat un interviu de trei ore în timp ce „aliații” sărbătoreau optzeci de ani de la debarcarea din Normandia. Președintele Rusiei pare mirat de ideea că Rusia ar ataca state vecine și NATO. Numește aceasta o prostie. Dar Serghei Lavrov a amenințat mereu că cei care ajută Ucraina vor suporta consecințe. Cum amenință Rusia cu arma nucleară când China nu este de acord cu așa ceva? Politica de intimidare din partea rușilor.
Realitatea din jurul nostru este explozivă. Ca un praf fin de pulbere care se aprinde la focul cuvintelor și faptelor umane. Ce face ca această relativitate să fie în echilibru?
Începe să plouă.
Eu mă uit pe fereastră. Vorbesc cu scriitorii din redacția revistei Literadura pentru numărul următor.
Dar la câteva sute de kilometri alți oameni își bombardează semenii cu o îndârjire greu de înțeles. În altă parte a lumii, conflictul Hamas-Israel. În America Latină amenințarea drogurilor, cartelurile.
Este un conflict între realități.
Și dorința de a fi bine pare diferită între popoare. Ce ne facem să ne dăm mâna și să ne respectăm?
La mulți ani, Literadura pentru opt ani de existență! Mulțumesc colegilor care se implică și au înțeles că un proiect nu este doar un orgoliu, ci a veni în întâmpinarea celor care ne caută, ne citesc și au încredere în noi. A pleca la drum ține poate de o toană, de un impuls. A continua, chiar și când nu „îți iese nimic”, înseamnă că știi ce vrei și direcția pe care o urmezi. Care este direcția literaturii?
Nu știu dacă face viața mai frumoasă, dar e mai accesibilă, mai aproape de puls și dincolo de banal.

FILSTREET 2024

Marian MIHAI

Aflat la cea de-a doua ediție, Festivalul Internațional de literatură Literatura în stradă – FILSTREET, a fost organizat de Consiliul Local al Municipiului Piteşti şi Primăria Municipiului Piteşti, prin Centrul Cultural Piteşti și Editura ROCART, în perioada 24-26 mai 2024. Seria de evenimente, desfășurate pe parcursul a nu mai puțin de 3 zile, a fost coordonată de inițiatorul festivalului, poetul, prozatorul, eseistul și editorul de carte Călin Vlasie, directorul editurii ROCART. Festivalul literar internațional de la Pitești a adus laolaltă publicul iubitor de literatură și unii dintre cei mai îndrăgiți scriitori, poeți contemporani: Nora Iuga, Magda Cârneci, Florin Iaru, Elena Ștefoi, Ion Bogdan Lefter, Ioan Es Pop, Simona Popescu, Al. Cistelecan Matei Vișniec, Romulus Bucur, Traian Ștef, Robert Șerban, Andrei Novac, Liviu Mățăoanu, Lorena Purnichi, Angela Baciu, Marcel Vișa, Mihai Marian, Hristina Doroftei, Mihók Tamás, Vasile Gribincea, Oana Paler, Magda Grigore, Florentin Sorescu, Marian Barbu, Virgil Diaconu, Străini: Fiona Sampson (Anglia), Christian W. Schenk (Germania), Grigore Chiper (R. Moldova)
Festivalurile literare de calitate, de mare amplitudine, oferă de obicei o platformă pentru conversații deschise pe un număr mare de subiecte. Excepție nu a făcut nici Filstreet, astfel că, în ultima zi de festival a avut loc și o dezbatere cu tema „Impactul A.I. asupra literaturii” (moderatori: Călin Vlasie, Elena Ștefoi, Nora Iuga, Christian W. Schenk).
Prima zi de festival, deschiderea acestuia, a avut loc la ora 18:00, la Babana, la sediul editurii ROCART, în cadrul unui peisaj a cărui culori și lumină blândă denota o anumită complicitate deja cu ce urma să se întâmple.
Lecturile, poemele citite au fost luminate pe rând de un foc de tabără, de luminile telefoanelor, de becurile care în cele din urmă au pălit înaintea unei luni care începuse să se înalțe pe cer portocalie și mare așa cum de puține ori am văzut-o.
În ziua a doua, pe 25 mai, au avut loc lecturi în stradă pe pietonalul din fața Bibliotecii Județene „Dinicu Golescu”, între orele 11-13 și 16 -19;
Au fost și recitaluri oferite de elevii liceului de muzică „Dinu Lipatti”;
La ora 19.30, s-a desfășurat Gala FILSTREET. Decernarea premiilor literare FILSTREET (pe scena din fața primăriei Pitești); Concert susținut de Filarmonica Pitești;
JURIUL FILSTREET 2024 a fost format din criticii literari: Ion Bogdan Lefter – președinte, Irina Petraș, Alexandru Cistelecan, Gabriela Gheorghișor, Dan Gulea și poetul Călin Vlasie.
Premiile decernate poartă numele unor personalități argeșene născute în județul Argeș și/sau care într-o anumită perioadă a vieții au trăit în Pitești.
Câștigătorii acestei ediții au fost:
1. Premiul național „ION BARBU” pentru poezie, opera omnia – Elena ȘTEFOI;
2. Premiul Național „URMUZ” pentru proză/dramaturgie, opera omnia – Matei VIȘNIEC;
3. Premiul literar pentru debut decernat unui scriitor aflat la prima carte, poezie/proză, volum apărut în anul editorial precedent ediției festivalului;
a. poezie – Vasile GRIBINCEA, pentru volumul Coerenţa labirintică. Volum Alternativ/ Continuu (Editura Cartier);
b. proză – OANA PALER pentru romanul Stadii, Editura Rocart
c. eseu, critică și istorie literară:
– ANDREEA POP pentru volumul Geografiile lui Alexandru Vlad, Casa Cărții de Știință;
– SORIN IAGĂRU-DINA pentru volumul Oglinda când ți-ar arăta… Discursul critic a șase scriitori români postbelici, (Editura Muzeul Literaturii Române)
4.Premiul internațional „Radu Gabriel Pârvu” pentru promovarea și traducerea literaturii românești în străinătate
– CHRISTIAN W. SCHENK, pentru promovarea și traducerea poeziei românești în Germania
5.Premiul special de literatură FILSTREET decernat de Primăria Pitești – NORA IUGA
6.Premiul special de literatură FILSTREET decernat de Editura ROCART – FLORIN IARU
În ultima zi a avut loc dezbaterea „Impactul A.I. asupra literaturii”, dezbatere foarte interesantă care a inclus-o și pe excepționala dramaturgă romano-americană Saviana STĂNESCU, a cărei piesă de teatru „Zebra 2.0.” urma să se joace la teatrul Alexandru Davila, Pitești.
A fost Filstreet 2024, un festival care din start a pornit cu ideea de-a construi, de-a oferi nu doar piteștenilor, ci tuturor iubitorilor de literatură, de cultură în general. A fost despre frumusețe, curaj, inteligență, bucurie, respect și, așa cum spunea Florin Iaru (câștigătorul premiului special de literatură FILSTREET, premiu decernat de editura ROCART), a fost mai ales despre prietenie, despre dragostea de carte, oportunitatea de-a fi împreună, de-a învăța unii de la alții.

Interviu de Ziua Copilului cu
Ioana Cojocaru-București

Ideea acestui interviu mi-a venit în urma faptului că Ioana Cojocaru, elevă în clasa a VII-a în București, a obținut timp de trei ediții consecutiv premiul oferit de revista Literadura la concursurile de creație pentru copii organizate de Parohia „Sf. Mina” din Buzău. Făcând parte din juriu, și, având în vedere că toate lucrările au fost notate fără să cunoaștem persoana care le-a scris, nu mică mi-a fost uimirea să constat că scrisul ei mă atrăgea de fiecare dată, deși era mereu altfel, atât ca tematică cât și ca registru ales.

Mihaela Roxana BOBOC

1. M. R. Boboc: Ioana, ești la vârsta la care totul pare posibil. De ce ai ales scrisul ca formă de exprimare? Ce te-a mânat în această direcție?
Ioana Cojocaru: Nu știu sigur cum să încep… Cred că scrisul a fost întotdeauna în mine, dar îl practic mai mult acum, de când am devenit mai mare.
Totul a început de la întrebarea pe care mi-o adresam retoric, în fiecare seară, când mama citea cu ton scăzut povești care mă lăsau mască. Eram curioasă să descopăr acea lume care părea atât de aproape, dar, totuși, închisă și ferecată cu un lacăt al destinului celest. Adormeam cugetând la „Cum este să scrii?”, spunându-mi că, peste câteva ore, când dimineața își va face apariția asemeni speranței ce nu moare niciodată, voi întreba un membru de-al familiei despre acest aspect. Cu toate acestea, când mă trezeam, uitam complet de ceea ce îmi propusesem, astfel, a rămas, pentru o perioadă lungă de timp, un mare semn de întrebare care se adâncea în gândurile mele.
Copilăria mea a fost, mai mulți ani, un ocean de basme în care mă scufundam. Eu și sora mea ne uitam la povești, ascultam audio-book-uri și priveam scenete de teatru cu păpuși, pe laptopul tatei. Dimineața bunicul ne citea, seara era rândul mamei. Întrebarea „Ce este un scriitor și cum poate el să aștearnă pe hârtie atâtea cuvinte?” mă rodea.
În timpul zilei scoteam din bibliotecă cărți din care îmi mai citise cineva și, cu ajutorul unei agende luate de la tata și un pix, începeam să copiez micile hieroglife. Nu știam ce însemna fiecare și nu puteam forma cuvinte, căci nu învățasem să citesc, dar o făceam cu multă plăcere și, când mă plictiseam, mă imaginam într-un om important, ce avea de completat zeci de documente. Atunci, scriam în limba copilăriei, cu liniuțe mai scurte sau mai lungi, de parcă valurile mării sidefii, pline de albastrul sufletului ascuns, s-ar fi răzvrătit pe o bucată de pământ, împodobită de lână moale, de visuri ale firelor de nea.
Mama și bunicul obișnuiau să îmi citească sau să îmi vorbească despre Dumnezeu. La început, m-am înfricoșat de ceea ce auzeam. În primul rând, când mă băgam în pat, noaptea, aveam impresia că cel-rău stătea în spatele meu, iar când am aflat de Adam și Eva, am fost speriată. În al doilea rând, mi-era groază de „moarte”, la acea fragedă vârstă, iar când am văzut că protopărinții au căzut din Rai în moarte, am pretins că și eu trăiam într-un fel de astfel de loc, dar nu chiar așa… Apoi am aflat că un om poate să fie atât de rău încât să-și ucidă propriul frate, în „Abel și Cain”. Într-un fel, deși rămâneam frapată, mă atrăgeau toate aceste întâmplări, cărora nu le înțelegeam, încă, mesajele profunde. Astfel, deoarece aveam coșmaruri, mama a fost nevoită să ascundă „Biblia pentru copii”, din care îmi citea sora mea, alături de multitudinea de imagini. În zadar… tot o găseam.
Trecând zilele, mi-am dat seama că începusem să iubesc cuvintele Domnului. Am învățat să scriu, cu litere de tipar. Da, în sfârșit știam să scriu, iar sora mea mai mare, nu mai putea fi profesoara cea rea când ne jucam de-a „Școala”. Am scris o primă carte, nu era spectaculoasă, după multe frământări, am denumit-o „Nașterea Domnului Iisus Hristos și cum a apărut Moș Crăciun”. Ei bine, la final, mi-am dat seama că cel mai mult scrisesem despre venirea Mântuitorului în lume, iar pe Moșul darnic și bun îl lăsasem de o parte, dar conta că, în sfârșit, puteam să-mi răspund la întrebareaꓽ „Cum este să scrii?”.
Îmi amintesc acele prime coli, cu aspect de chirilicele preistorice mâncate, cu greșeli de punctuație, cu sclipiri de neîngrijire, câteva capse și un desen al copilăriei, cel mai greu pe care l-ar putea realiza o persoană adultă, alături de acel surâs al stângăciei imaginate.
Venirea virusului „covid 19”, a provocat o pandemie a singurătății și a despărțirii, stinsă în durerile fiecăruia, acelea din adâncul sufletului. Atunci, prin toată acea învălmășeală a urii, m-am strecurat cu prima creație care m-a făcut să ilustrez cărările scrisului, cu adevărat. Îmi doream să mă adresez cuiva, dar nu aveam cui, așa că foaia și stiloul au rămas ultimele refugii. De cele mai multe ori mă exprim mult mai bine în scris decât oral.
Școala a fost și este unul dintre cele mai importante locuri, din punctul meu de vedere. Iubeam să le citesc colegilor și doamnei învățătoare ceea ce așterneam pe coli. Mă hrăneam cu fericirea, extazul și liniștea profundă pe care mi-o acordau când le citeam micile mele lucrări, care, pe atunci, erau colosale. Bucuria aceea pe care o întâlneam pe chipurile lor m-a făcut să merg mai departe.
Mi-o mai amintesc pe Doamna, cu ochii blajini, ce-mi spunea unde am greșit, plină de o iubire imensă. Acum, mi-am revizuit vechile povești și mi-am dat seama cât de simple, de neînsemnate și de împânzite de rateuri erau, dar dânsei îi plăceau cu adevărat, deși ar fi putut nici să nu le bage în seamă, căci erau lucrări prea copilărești. După un timp, am primit titlul de „scriitoarea clasei”.
2. M. R. Boboc: Lucrările tale dovedesc o maturitate neașteptată pentru vârsta ta fragedă, dar mai ales un bagaj de lecturi consistent în spate. Ce te inspiră? Care sunt autorii și stilurile preferate?
Ioana Cojocaru: De obicei, mă inspir din natură de la care omenirea ar trebui să învețe foarte multe. Orice respirație a țesăturii unei frunze, ochii plini de speranță ai unui porumbel, stelele, soarele, luna, iarba cu rouă fac parte din noi toți: din mine, din tine, din ea, din el. Îmi place să stau de vorbă cu arborii, în liniștea și în înțelepciunea lor pură. Când am momente mai grele, mă uit pe fereastră, simt văzduhul, iau sentimentele și, printre șuvițele de beznă, mă îndrept spre albastrul sufletului. De nu pot să dorm, descriu natura. Acolo este Dumnezeu, acolo este candela ce nu se stinge nici după cele mai aprige războaie. Crenguța aceea mică și firavă, nota muzicii vrăbiuței zgribulite, sunt legătura dintre scriitor și Hristos, iar fără de Iisus nu poți fi, în adevăratul sens al conceptului, un pictor de visuri și de inimi. Cerneala verdelui lacrimii, din tulpina unei flori, face ca micile litere să nu se mai termine.
Mă inspir din viața mea, construiesc ideile în raport cu persoanele din jur și de percepții.
Sunt tristă când văd în ce s-a transformat lumea. Ar fi nevoie de cineva să vină și să îi îmbrace pe toți în culoarea iubirii. Câtă ură și uitare! Câți oameni nevoiași, către care nimeni de la putere nu se întoarce! Câtă înstrăinare de copilărie și ce nepăsare! Scriitorului adevărat strigă după ajutor, căci își vrea coala albă, pe care să aștearnă mizeriile, să fie bine văzute. Își întinde mâna spre Dumnezeu, așteaptă și vrea să schimbe ceva. Nu pot să creezi doar în lacrimi. După lacrimi vin zâmbete, dar mai e mult până la acel „mâine”. Lipsa de dragoste duce la moarte, nu credeți? Ne-am lăsat în urmă jucăriile, sufletele copilărești. Când eram cu capetele în nori era mai bine.
Lecturez volume istorice-ficționale, clasice, de poezie (uneori), de auto-biografie, bibliografice și, din când în când, de aventură sau cu temă religioasă. Autorii care m-au atras cel mai mult sunt: Simona Popescu, Magda Isanos, Regina Maria a României, Frances Hodgson Burnett, Hector Malot, Antoine de Saint-Exupery, Edmondo de Amicis, Aliki Kafetzopoluh și Lucy Maud Montgomery. Aceștia m-au uimit cu multitudinea de expresii, de simțiri, de transpuneri ale vieților în povești, de descoperiri, de exemple ale vieții, de studii ale gândirii și ale sufletului.
Am observat este că, cei ce aștern cuvintele ascunse ale minții, în ziua de astăzi, uită să mai transmită emoții, ștergând privirea inimii. Lipsa lor este ușor de perceput. Este vorba despre acel contact al cititorului cu cartea, care se rarefiază. Nu se prea mai scrie cu sufletul.
3. M. R. Boboc: Cum vezi continuarea acestei pasiuni? Ce urmărești pentru viitor?
Ioana Cojocaru: În viitor mi-aș dori să ajung o scriitoare, iar, în același timp, o profesoară dedicată din toată inima, care să transmită mai departe scrisul. Aș vrea să schimb înțelesul „fără dragoste”; să înlocuiesc învățământul, ce a fost dat uitării de prea mulți; să le dau copiilor Povestea și să valseze cu ea pentru totdeauna; să scot ura și dezinteresul; să public cărți adevărate și să rămân aceeași persoană cu capul în nori, care să viseze, care nu uită și care gândește cu inima în zeci de moduri, ce scrie prea mult și cu sufletul și va deveni o eroină.

Distribuie: