Fărădelegea lui Călin – Buna…
Dacă nici de luni nu te iei de treabă….
Deși e duminică, nefiresc de ocupată pentru o așa zi de creștinătate împinsă până la declarații de libertate totală de mișcare, legală, planurile de muncă se fac tocmai astăzi. Altfel, ideea revenirii la zilnica obișnuită corvoadă, plăcută totuși – venind după serii fără sfârșit de obligații, întinse doar astă noapte până pe la miez -, încununată săptămânal cu câte două ostentative articolașe rutinare despre ce va să mai zică legea și ce va binevoi să mai diriguiască la nivel de acțiune cetățenească, ar sucomba sub posibila instalare a lehamitei, a oboselii, a momirii corpului leneș spre inerție. Dar, lenea trece și cuvintele rămân.
Omisiune în urmă, adăugare în scripte mai acu. Am ajuns la punctul 10 al procedurilor de aplicare a celor peste 2600 de articole din Codul Civil. Parcă făcusem referire la celeritate. Atât de clamată de text, atât de tergiversată de instanțe, pe baza unor pretenții formulate chiar în Al. 1, unde li se cer părților „… să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului…”. Extraordinar de „bine zis”, sub orice critică la aplicare. Și n-aș proceda precum judecătorii, n-aș face cale întoarsă spre probarea pretențiilor din cerere, ci aș înfige-n dosar o grabnică ștampilă cu „Respins!” și-aș obliga inițiatorul și sfetnicul să întocmească un nou dosar cu toate obligațiile îndeplinite, procedurale și ordinare, iar pe judecător l-aș obliga atunci să dea o rezoluție pe loc. Fiindcă are atâta experiență cât să găsească cel puțin o similitudine cu alte hotărâri pe spețe asemănătoare. Neîntârzierea vizând și acest aspect, finalizarea procesului repede. Al. 2, tot pentru simplul motiv că deja mi-am format o părere despre șabloanele redactării legii, nu avea ce căuta aici. Notorietate probei ca mijloc principal și de nelipsit din desfășurarea proceselor este incontestabilă. Automat, judecătorul o folosește pentru deslușirea faptelor, stărilor de fapt clamate. Titulatura Art. 10 referindu-se la părțile procesuale și nu la instrumentul prin care părțile – adică aparatul instanței și mijloacele proprii – își caută și obțin sau nu dreptatea. De aceea mi se părea normal ca zona de sancțiune să fie separată, tocmai pentru că ne înfățișarea impusă de judecător se transformă în amendă judiciară și nu era momentul și locul potrivit pentru ea.
Iacătă. Art. 11 putea primi și părțile alături de terți. Dacă și ei primesc „dojana” amenzii că n-ar sprijini „… realizarea justiției.”, împreună cu cuplul împricinat-învinuit ar fi stat frumușel aici. Bineînțeles, cu adăugirea că în joc ar putea fi activate și daunele-interese. Pentru cine?
Ba excedând cadrul, ba lipsindu-l de informații precise (anterioarele Art. 10 și 11). Cuvinte…. Iarăși din bogatul patrimoniu lingvistic de expresii. Inutile. Ca subiect drepturile procesuale, ca „amendare” (spre diferențiere ghilimelele) a deficiențelor o erată la „… potrivit scopului în vederea căruia…”: „prin care” (continuarea din Art. 12, curent: „… au fost recunoscute de lege…”). Căci bine fac cuvintele simple, puține și la obiect. Potrivite (neîndoios; ca să-mi adaptez slova după A. Simeanu). Cum era ultra știut, aplicarea drepturilor unora nu trebuie să lezeze pe ale altora. Al. 2 și 3 sunt calate tot pe sancțiuni. Exercitarea abuzivă de drepturi, dar și reaua-credință, producând daune materiale și morale, impută de asemenea amendă judiciară.
