Cenaclul Alexandru Sihleanu – 15 Iunie 2024

NATURA ȘI APROAPELE TĂU SUNT DOUĂ COORDONATE ALE RESPECTULUI DE SINE

Sâmbătă, 15 iunie, ziua Sf. Proroc Amos; † Sf. Mc. Isihie; Fericiții Augustin și Ieronim, ședința Cenaclului literar-artistic Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam celor plecați dintre noi: Gheorghe Șaramet, Grigore Radu Stănescu, Costache Florea, Ștefan Șerbănescu, Mihai Voicu, Mircea. V. Homescu, Matincă Costea, Smarandache (Manea) Agheană. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
Dna Frusina Agheană a făcut să se audă Imnul Râmnicului Sărat, chitară și voce Smarandache (Manea) Agheană, versuri Matincă Costea și Trăiască România (melodie de Nicu Alifantis), chitară și voce Smarandache (Manea) Agheană.
Dna Ecaterina Chifu a lecturat din volumul Epigrame, Ed. Editgraph, 2020, autor Smarandache Agheană: „(Catrene) A ajuns omul să vadă/ Crăciunul fără zăpadă,/ Paștele fără Înviere,/ Acesta e sfârșitul, vere!// Când ne-ntâlnim la cenaclu,/ De nimic mie nu-mi pasă,/ Cânt și dulce, cânt și acru,/ Durerea mea o las acasă.// De nu vă place cum cânt,/ Atunci totul e în van,/ Refuz să vă cânt manele/ Ascultați-l pe Salam…!// Când o fi să nu mai fiu,/ Ața vieții de s-o rupe,/ M-or duce pe năsălie,/ Să-i cânt lui Sfântul Ilie.// Când răul se va-ntâmpla,/ Din lume când voi fi plecat,/ Să scrieți pe crucea mea:/ „Mă întorc imediat”.// Îmi zise vecina-n van:/ – Ai glumele în program?/ – Ei, vecino, tu nu știi,/ Or pleca, de n-oi mai fi.// Tu te plângi de sărăcie,/ Că n-ai bani, dar ești ateu,/ Suferă de multă sărăcie,/ Omul fără Dumnezeu.” Dna Ecaterina Chifu a lecturat, omagiu Luceafărului poeziei românești, Mihai Eminescu poezia La steaua.
Mihail Constantinescu: Evocare Manea Agheană: „Ultimul lui gând, ultimul lui drum a fost spre Centrul Cultural Florica Cristoforeanu, să-și vadă frații din Cenaclul Alexandru Sihleanu, să dea mâna cu noi, să ne îmbrățișeze. Mărturisesc cu mâna pe inimă că adesea mă cuprinde dorul de Maestrul de la Dedulești, de a-l vedea, de a-l auzi. În inimă și-n suflet curg lacrimi, mă zbat neputincios și-mi reproșez ca toți cei care l-au cunoscut și l-au ascultat și l-au apreciat că n-am reușit să punem stavilă Fatalității comandându-i Halt! Parcă-l aud pe eroul lui Dinu Săraru din romanul Clipa: „Domnilor ați ratat clipa”.
Evocare Costea Matincă: „Era în toamna anului 1983, când suplineam într-un sat de câmp în care o duceam destul de greu cu familia, într-un sat de câmp.
-Nu veniți la Căminul Cultural? M-a întrebat gazda mea învățătorul Mircea Ivănescu, directorul amintitei instituții. Vine de la Râmnic, de la Casa de Cultură o formație.
Nici n-am stat pe gânduri Am plecat să-i văd și eu pe artiștii râmniceni. Prezenta Matincă Costea. Părinții mei au vrut să ne dea nume de flori. Mie mi-au zis Ochiul Boului, soră-mi Margareta. Mi-ar fi plăcut să fiu un parfum, ca să le aud pe femei: „M-am dat cu Matincă Costea”. Unui prieten i-am trimis o înștiințare: Stilul tău este valabil/ Mi-ai plăcut indiscutabil,/ Vreau să ne-ntâlnim deseară,/ Te aștept la o gargară.
Evocare Manea și Matincă: „Manea și Matincă erau totuși sufletele ședințelor Cenaclului Alexandru Sihleanu. Matincă cu rubrica Divertisment, Manea răsfățatul nostru, iar noi răsfățații lui. Abia începuse și nu mai prididea cu solicitările:
-Manea, zi-o pe aia cu scrisorile!
-Ba, pe aia cu tramvaiul!
-Mai bine romanța cu cobzarul!
Sala Cenaclului Alexandru Sihleanu devenise neîncăpătoare.
-Vin să-l ascult pe Manea, zicea dna Chifu. Conducătorul cenaclului era în al nouălea cer. Cenaclul nostru avea ceea ce niciun alt cenaclu nu poseda: un cantautor și un comic.”
A continuat lectorul de serviciu dl Mihail Constantinescu, cu un grupaj de proze scurte. Vă ofer lectura:
„(Poveste din Costieni – Voi cânta Dumnezeului meu) O întrebare generală de o dumnezeiască și sfântă bucurie, ca un răspuns de care sunt pe deplin convins, îmi stăruie în minte, în inimă și în sufletul meu de creștin ortodox.
Există ceva mai frumos și mai sfânt decât Dumnezeu, decât credința noastră creștin-ortodoxă?
Dumnezeu cel Mare, cel Bun, cel Atotputernic, sfânta noastră credință creștin-ortodoxă, cu frumoasele noastre biserici, cu sfintele icoane, cu melodiile, muzica atât de înălțătoare, cu rugăciunile, cu preoții noștri, atât de frumos îmbrăcați, iată ce este mai frumos! Sfintele noastre sărbători, cu sfinții noștri pe care îi venerăm!
Când mă gândesc la toate aceste splendori, chiar și plecarea mea din lume mi se pare o sărbătoare.
Cel mai fericit în viața mea m-am simțit când câțiva enoriași mi s-au adresat spunându-mi „Părinte”.
„Preoția este o vocație”, îmi spunea mai târziu părintele Taman Dumitru, un preot simpatic, înalt, frumos, un tenor desăvârșit. Slujea atât de frumos și vorbea tot așa la predică, încât veneau oameni și din alte localități să-i asculte.
Eram copil de altar, împreună cu alți băieți. Ieșeam cu lumânările și spuneam Tatăl nostru, Crezul. Părintele avea o fizionomie de Moș Crăciun, avea un zâmbet plăcut, era foarte apreciat de enoriași, iar când ieșea cu Sfintele Daruri, îi pomenea pe toți din memorie. Era foarte popular. Vorbea cu toată lumea. Era foarte devotat chemării căreia îi urmase. Toți îl priveam cu admirație și respect. Îl iubeam ca pe un adevărat părinte. Era foarte citit. Un adevărat erudit.
-Ce faci, măi profesore, mă întreba preacucernicul, după ce devenisem profesor și predam în oraș, la școala unde odată fusesem elev și care era așezată, nici nu se putea altfel, decât în fața bisericii.
Ce începuse preotul, ar fi trebuit să continue școala. Dar erau vremurile acelea, când diavolul întunecase mințile puternicilor zilei și îi ispitea să facă propagandă ateistă.
-Nu ți-e teamă să mergi la biserică, când școala la care lucrezi e așa de aproape? mă întreba taică-meu.
Odată mi se spusese și mie de către șefi: „Ce cauți la biserică? O să te dăm afară din serviciu. Să vedem cum ai să te rogi la toți dumnezeii. Oare îți vor da de lucru?”
Tata era consilier parohial, de aceea își dăduse băieții să-i ajute preotului în altar. Iar pe cel mic ar fi vrut să-l dea la seminar. Dar eu, elev la școala elementară, mă temeam din cauza vremurilor. Reușisem la liceu, dar îmi doream să ajung dascăl de școală. Ceea ce s-a și întâmplat.
Mai aveam puțin și împlineam 28 de ani când m-am hotărât să-mi urmez chemarea.
-Nu-i cam târziu? Mă întrebase părintele Cristișor, când am mers la episcopie pentru binecuvântare. Un pomișor îl îndrepți altfel. Îi pui un arac și crește, dar ditamai arborele?
Preoții din oraș îmi dăduseră cu dragă inimă manualele de care aveam nevoie. Cu trei săptămâni înainte de examen eram deja cazat la Institutul Teologic Sibiu. Zi de zi repetam de zor după manualele de seminar.
Într-o duminică, la Catedrala Andrei Șaguna de peste drum, ni se dăduse un stihar mie și altor tineri. Aveam misiunea să împărțim Sfânta Anaforă.
-Dă-mi și mie, Părinte, mă rugase cineva.
Niciodată nu m-am simțit mai fericit ca atunci, făcându-mă să cred că visul mi se îndeplinise. Dar visul, frumosul vis, se spulberase ca toate iluziile. Dumnezeu a vrut să fiu altfel.
Se spune că pe copii i-ar aduce berzele. Însă cum era să-l aducă barza pe băiețelul acesta? Era iarnă și ningea. Fulgii dansau voioși pe la geam, când se auzi o ciocănitură. Era un moș. Bătrân, bătrân, tare bătrân. Purta în spat un sac.
-Moș Crăciun!! Moș Crăciun! Se bucurară fata și băiatul.
„Ce mi-am zis?” îl auziră părinții copiilor pe moș. „Hai să trec și pe la cei doi gospodari”. Sacul aproape se golise de jucării și totuși nu era gol.
-Mișcă ceva înăuntru, descoperiră curioși fata și băiatul. Moș Crăciun, spune ce ai în sac! De ce se mișcă sacul?
Încet, încet moșul desfăcu sacul din care se ivi… ce credeți? Un băiețel. Un băiețel mic, mic, tare mic.
-Ce mic e! nu se abținu fata.
-Taci, că mi-l deochi, îi întoarse vorba maică-sa.
-Dar e cât o lingură!
-Un picuț mai mare.
-E un plângăreț!
-Parcă voi ați fost altfel?
-Cum rămâne? îi întreabă moșul pe gospodari.
-Cum să rămână? Să-i urăm bun venit în familia noastră! Și așa s-a dovedit că nu numai barza aduce pe copii.
Să ne bucurăm de viață! chiar dacă ne-au nins ghiocei în păr, deși cu sănătatea stăm mai mult sau mai puțin bine, chiar dacă zilnic ne îndopăm cu medicamente, pentru că anii trec și a început numărătoarea inversă, noi trebuie să ne facem că nu observăm.
Viața este cel mai frumos, cel mai scump dar unic și inegalabil pe care Dumnezeu în marea și nemărginita Sa bunătate ni l-a făcut și continuă să ni-l facă.
Să învățăm că omul cât trăiește învață, să învățăm cum să trăim, cum să ne simțim bine, să căutăm să descoperim zi de zi, ceas de ceas cât de frumoasă e viața, oricât ar fi ea de simplă, oricât ar fi ea de săracă. Oricât de multe lipsuri am avea, oricâte greutăți am întâmpina, să învățăm să trăim simplu, frumos, omenește, creștinește, să trăim pentru binele și bucuriile fiecăruia dintre noi, pentru cei cu care ne întâlnim, să ne veselim cât mai suntem în viață.
Starea sănătății noastre depinde, în primul rând, de fiecare dintre noi. Să privim înainte cu credință în Dumnezeu, cu dragoste, cu speranță pentru că totul este atât de frumos, atât de plăcut.
Cât de sfinte pot fi simplele bucurii ale vieții! Să ne bucurăm de fiecare răsărit, de fiecare amiază, de fiecare apus. Viața înseamnă iubire. Iubire inocentă, curată, față de fiecare floare, față de fiecare plantă, fiecare arbust, fiecare arbore, fiecare vietate, ca să trăim cu toată ființa noastră acest miracol care se numește viață.
Este toamnă, anotimpul marilor împliniri, al marilor recolte, al nebănuitelor frumuseți și enigme care ne întâmpină la orice pas. Priviți plantele care străbat prin straturile de ciment, de asfalt și luați seama cât de puternică este voința lor de a străbate, de a ieși la lumină, la florile toamnei, la fantastica feerie, la marea sărbătoare, la marele spectacol al naturii!
Să învățăm de la ea, de la natură, cum să trăim, să învățăm ce înseamnă voința de a trăi chiar dacă viața pare atât de obișnuită. Nu e adevărat! Fiecare clipă, fiecare secundă, fiecare minut, oră, zi, săptămână, lună, au un farmec: farmecul vieții.”
„Poveștile dlui Mihail Constantinescu, lectorul de astăzi, cele mai multe sunt realiste, plăcute, cuvintele sunt la îndemâna autorului. Finalul cuprinde sfaturi utile pentru prețuirea vieții, ca o poezie în proză. Felicitări și îl așteptăm la o nouă lectură!”
„Dl prof. Mihail Constantinescu scrie mult și frumos respectând regulile literaturii. Folosește și figuri de stil pentru o lectură plăcută. Felicitări!” (Mihai Doina)
„Dl Constantinescu scrie pagini de literatură realistă, care evocă aspectele existenței noastre românești. Mi-a plăcut mult evocarea vârstei de aur a copilăriei, cu tot farmecul ei și amintirile de neuitat. Portretul realizat preotului din sat este impresionant. Are atâta dăruire, atâta vocație pentru meseria sa încât îl putem numi un om între oameni. Pledoaria pentru prețuirea vieții este o poezie în proză. Se vede că autorul a trecut printr-o experiență dureroasă pe care a știut să o depășească și acum vine cu sfaturi utile să ne prețuim existența. Îl felicit și îi urez succes în scrierile viitoare!” (Ecaterina Chifu)
„M-a impresionat plăcut faptul că este un evocator al oamenilor și timpurilor trecute. Scrierile dânsului sunt reprezentări ad-hoc ale evenimentelor trăite și ale oamenilor pe care i-a întâlnit, ceea ce creează o nuanță de realism. Atinge foarte multe aspecte ale vieții la momentul respectiv, este o adevărată ilustrată a timpului său.” (Daniel Aurelian Rădulescu)
„Am ascultat astăzi „micimi” de roman, așa cum declară lectorul de astăzi, dl prof. Mihail Constantinescu. După cum ne mărturisește dumnealui, fragmentele lecturate fac parte dintr-un viitor roman, numit Poveste din Costieni. Pe lângă aceste mici lecturi, pe care ni le-a prezentat astăzi, eu am citit multe în revista Glas râmnicean. Tot ce scrie dl Constantinescu reflectă aspecte dure și mai puțin dure din viața dumnealui. Scrierea sa este homodiegetică și o putem încadra în curentul literar realism. Toate aceste fragmente lecturate astăzi sunt cuprinse în partea a doua a romanului, numită Voi cânta Dumnezeului meu. Aproape toate scrierile autorului reflectă o viață zbuciumată trăită sub egida credinței noastre ortodoxe. Primul fragment cuprinde întrebarea „Există ceva mai frumos și mai sfânt decât Dumnezeu, decât credința noastră creștin-ortodoxă?” la care tot autorul dă un răspuns că nu există. Momentele pe care autorul le evocă în aceste mici fragmente: „Preoția este o vocație”, „Se spune că pe copii i-ar aduce berzele”, sunt sublime, răscolindu-i autorului momente deosebite din viața sa. Felicitări! Îi doresc să publice cât mai curând această scriere de proză scurtă reușită.” (Aneta Țâru Dumitreșteanu)
„Îl consider pe dl prof. Constantinescu un dascăl care a instruit multe generații de elevi. Ascultând tot ce a lecturat astăzi, vreau să spun că ne-a lipsit un elev, care să asculte ceea ce ne-a relatat dumnealui. Îl felicit pentru ceea ce a prezentat și îi doresc spor la scris în continuare!” (Dumitru Bardaș)
„Am ascultat cu interes materialul prezentat și am constatat că sunt articole scrise de-a lungul timpului, articole care evidențiază momente din viața dumnealui și locul unde se desfășoară. Dumnealui este un scriitor care abordează mai multe genuri literare. Îi mulțumesc! Îi doresc sănătate și putere de muncă!” (Costică Drîstaru)
„Felicitări dlui lector Mihail Constantinescu pentru materialul prezentat astăzi. Amintirile dumnealui sunt reale, legate de credința și visul lui neîmplinit, dar apropiindu-se de credință prin participarea ca dascăl la biserică. Felicitări și așteptăm o carte. Îi mulțumesc și pentru gândul pios adus celor care au plecat dintre noi.” (Frusina Agheană)
Finalul ședinței a aparținut muzicii. Dna Frusina Agheană a făcut să se audă Atât de fragedă, chitară și voce Smarandache (Manea) Agheană. Dna Aneta Țâru Dumitreșteanu a cântat Mai am un singur dor. Le mulțumim pentru atmosfera creată.
Sâmbătă, 22 iunie, începând cu ora 11:00, la Muzeul Municipal Octavian Moșescu, va avea loc lansarea cărții TEINO KOR, autor dl Genovel-Florentin Frățilă. Vă așteptăm, cu drag!

Distribuie: