Spații culturale nr. 94 (11)

Stan BREBENEL

O ULTIMĂ CARTE…

Am intrat în posesia ultimei cărți publicate de scriitorul Dinu Săraru, cât timp acesta era în viață. Cartea a apărut la Editura Hoffman, în anul 2023, având titlul Am onoarea, domnule colonel! Este o carte de întindere mică în care autorul reface o parte din istoricul familiei sale, mai ales străbuni. În centrul acestor amintiri se află colonelul Mihăescu, o figură emblematică a orașului Râmnicu Vâlcea și o rudă de-a maestrului. Cartea se deschide cu o declarație de dragoste necondiționată pentru „Cetatea de scaun a Olteniei de sub munte”, Râmnicu Vâlcea, loc unde au trăit personajele acestui volum: Râmnicul meu e un amestec mereu fericit și miraculos între un trecut azi îndepărtat, în care se cuprinde copilăria mea și descoperirea lumii, și istoria brutal nouă a orașului acelei copilării la care am fost, entuziast. Și martor și căuzaș, ca și când aș fi participat la facerea lumii. În continuare este redată, pe scurt, o parte din viața năsăudencei Lodovica Pop care, la sfârșitul lunii martie a anului 1895, ajunge în Vâlcea, la Mănăstirea Bistrița, fugind de represaliile stăpânirii. Era soția răzvrătitului Liviu Pop care îi îndemnase pe ardeleni să se ridice împotriva asupririi cezaro-crăiești. Ca urmare a acțiunilor sale a fost condamnat la temniță pe viață, unde a și murit. Soția sa, Lodovica, l-a ajutat să tipărească mesajele de împotrivire. Ea era însoțită, în fuga sa, de o fată, a lor, de doar 6 ani pe nume Maria. Firul memoriilor sare la 1904, din lipsa informațiilor, când Maria se căsătorește cu Simion Morărescu, un tâmplar de lux, de fel din Tilișca aflată în Mărginimea Sibiului. Reușise să ridice o fabrică de mobilă Biedermeier care l-a îmbogățit și care l-a propulsat în rândul burgheziei. Însă viața frumoasă nu a ținut mult: … chefurile se țineau lanț, mesele de poker nu se mai strângeau zile și nopți întregi… După cinci ani s-a ales praful și pulberea de toată averea sa. Divorțul nu a fost greu de dat în urma căruia fata cea mare a fost încredințată tatălui, iar cea mică mamei. Toate cheltuielile pentru cele două copile, cu educația lor, le-a suportat Lodovica, care ajunsese o bogată râmniceancă. Fata cea mare, când a venit sorocul, frumoasă ca bunica, a fost pețită și a primit un inel de logodnă cu diamant de la boiernașul Bodnărescu. Logodna nu a durat mult pentru că viitoarea mireasă a întâlnit un învățător ca și ea, Costică Săraru, din capătul celălalt al Olteniei de sub munte, cu care s-a căsătorit Tânăra soție se chema Antoaneta, mama viitorului mare scriitor. Antoaneta a fost înfiată de pe vremea când era copilă de colonelul Constantin Mihăescu, un personaj foarte apreciat în orașul din Zăvoi, pe care cei din Râmnic îl salutau cu pălăria ridicată; Am onoarea, domnule colonel! Acesta era, de facto, bunicul pe linie maternă. Viața colonelului, pe cât de împlinită pe plan profesional, pe atât de multă suferință a avut în plan familial. Soția, o țărancă înstărită din satul Mihăești, ca și el, i-a adus pe lume patru băieți pe care i-a crescut până la școală, după care a căzut în patima alcoolului și a murit prin stop cardiac. În aceste circumstanțe ajunge fiica Lodovicăi să aibă grijă de fiii colonelului. A fost primită cu fata ei, Cornelia Antoaneta. Nu după mult timp, Maria Pop, i-a devenit soție colonelului. Cei patru copii nu i-au adus bucuria așteptată. Cel mare, nesuportând regimul cazon de acasă, a plecat la București unde a urmat o facultate și nu s-a mai întors la Râmnic timp de 40 de ani. Al doilea fiu a fost trimis la Liceul Militar din Câmpulung Moldovenesc. Viața dezordonată și alcoolismul i-au adus un proces penal înainte de a primi diploma de ofițer. Deznodământul : sinucidere. Al treilea fiu a terminat și el în mod strălucut Liceul Militar, obținând gradul de sublocotenent. Mai avea o pasiune; pictura, având mult har. A plecat pe frontul din Est și a murit în luptele de la Cotul Donului. Cel de-al patrulea fiu a fost și cel mai răsfățat. A absolvit Școala Militară cu gradul de sublocotenent. La balul de absolvire, ca urmare a consumului de alcool, a înjurat un superior. Panicat de cele făcute, s-a sinucis cu o carabină aflată în casa părintească. Prin anul 1956 colonelul Mihăescu s-a întors din lagăr, de la Canal, bolnav și îmbătrânit. Amintirile nepotului se pierd în negura vremurilor. Nu a mai avut ocazia să-l întâlnească. Nu știu când a murit, cum a fost înmormântat, a trecut o viață de om, și-mi dau seama acum că n-am fost nici la mormântul lui din cimitirul orașului, unde se înmormânta lumea bună, își încheie scriitorul Dinu Săraru amintirile aflate și trăite despre strămoșii săi pe linie maternă. Acum pot spune că îl cunosc cu mult mai bine pe cel cu care am fost în relații foarte bune în ultimii 15 ani, la un moment dat îmi spunea că eu și familia mea nu suntem doar prietenii Domniei Sale, ci că facem parte din familia sa. Cartea am primit-o pe data de 5 martie 2024, la înmormântarea sa din curtea casei părintești din Slătioara. Omagii eterne, Maestre!

Camelia Manuela SAVA

Eden

Oamenii
se nasc iubesc mor
Adam și Eva
încalcă poruncile
doar pe poartă ies cu mască
având în minte tiparul recentelor ordonanțe

Serafimii răspund la 112
încearcă să stingă flăcările
salvând grădina

Dumnezeu visează că suntem perfecți
El este Cel ce este
Își face mereu datoria

Mihai VINTILĂ

100 de ani de fotbal la Turnu Măgurele

Doi împătimiți de fotbal, Marius Dragodan și Noro Jerca, au considerat că cei 100 de ani, în care jocul de fotbal a delectat generațiile de copii și a înfierbântat sufletele altor generații de maturi din Turnu Măgurele, nu ar trebui uitați. Cum, de câțiva ani, una dintre echipele de tradiție ale locului, Cetatea, a renăscut grație unor inimoși suporteri și implicării autorităților locale, momentul nici că era mai propice pentru apariția volumului intitulat 100 de ani de fotbal la Turnu Măgurele.
Alcătuit din materiale scurte, el se vrea o trecere în revistă a acestui fenomen sportiv. Primele încercări organizate datează din anul 1927, iar ultima, din anul 2021, prin reorganizarea clubului CSM Cetatea Turnu Măgurele. Se remarcă faptul că, deși este un oraș relativ mic la proporțiile orașelor din România, Turnu Măgurele a avut de-a lungul timpului, uneori, nu doar o echipă, ci chiar două sau trei. În acest fel, s-a creat o competiție locală care uneori a fost de ajutor fotbalului, iar alteori i-a pus piedici.
Scrisă sub forma unor amintiri, cartea se citește ușor, fiind ieșită din pasiunea celui care iubește fenomenul și, în aceeași măsură, pe protagoniștii lui. Zeci de nume de fotbaliști, antrenori și chiar spectatori sunt trecute în revistă. Majoritatea portretelor sunt scrise de Marius Dragodan, inițial pe grupul unei rețele de socializare, unde a adunat iubitorii de fotbal din oraș, iar apoi aranjate în format de carte. Din ceea ce se citește, se poate observa atmosfera creată cu ocazia meciurilor de acasă, dar și, uneori, a unor meciuri din deplasare, rămase acum în legenda locală, când mii de turneni au însoțit echipa pentru a fi alături la diversele încercări în care fotbaliștii luptau pentru promovare.
Așa cum poate vă așteptați, istoria fotbalului turnean se concentrează pe anii 1970-1980 când au fost și cele mai constante realizări. Echipele prezentate în volum sunt de obicei implicate în ligi inferioare, iar prezențele din a doua ligă sunt văzute ca piscurile fenomenului fotbalistic local. A existat și o mare ratare, în 2020, a unei prezențe în prima ligă, prin pierderea unui baraj de promovare, în urma căruia celebra echipă Rapid nu a putut să câștige. Poveștile despre meciurile rămase în memoria locului sunt spuse cu patos, savuros și cu nostalgie. Cel care le consemnează cel mai des este Marius Dragodan. Noro Jerca vine doar cu câteva materiale și cu o muncă invizibilă de stilizare.
Ideea de a lăsa ceva în urmă, de a arăta că în Turnu Măgurele există o istorie este cea care-i călăuzește pe cei doi autori. Poate ar fi fost interesant ca volumul să cuprindă și o anexă cu statisticile echipelor, pentru a se contura o imagine mai clară a realizărilor și, de ce nu, a momentelor de neputință.
O caracteristică a fenomenului fotbalistic în această parte de țară o constituie inconstanța. El a depins mereu de potentații locali, de șefii de partid în timpul comunismului sau de oamenii de afaceri ai locului. Uneori, echipele au avut bani și jucători, dar, de cele mai multe ori, ele s-au zbătut în a găsi finanțare și, cumva, o liniște la nivelul loturilor. Este foarte greu să construiești ceva stabil, pe termen lung, fără bani și mai ales atunci când cei mai buni jucători pleacă la formații care le pot oferi condiții financiare și de joc mult mai bune. Sunt, desigur, și excepții, iar ele sunt amintite în carte.
Fenomenul fotbalistic este urmărit cumva pe sărite, nu într-o formă riguroasă temporar, pentru a da mai mult farmec și a nu omorî cititorul cu cifrele seci. Autorii au vrut să spună povestea fotbalului local și cred că, în bună măsură, chiar au reușit. Este o carte decentă până la lacrimi și, pentru cei care nu sunt din oraș, interesantă prin dinamismul ei.
Mă aștept ca Marius Dragodan și Noro Jerca să continue pe acest drum al amintirilor fotbalistice pentru că scriu cu pasiune.
Apărută la editura Vatra Veche, cartea aceasta, 100 de ani de fotbal la Turnu Măgurele, vine să completeze istoria locală, căreia cel puțin unul din autori i-a dedicat mai multe cărți și mă refer aici la domnul Noro Jerca.
Mai trebuie menționat și faptul că volumul beneficiază de un generos cuvânt înainte semnat de profesorul universitar Gheorghe Sarău, un bun cunoscător al locului.

*Marius Dragodan, Noro Jerca, 100 de ani de fotbal la Turnu Măgurele, Târgu-Mureș, editura Vatra Veche, 2024, 188 pagini.

Titi DAMIAN

Paulina GEORGESCU: „Aeroportul”

În lumea scriitoricească, întâmplarea își are menirea și rolul ei. Și în cazul de față, un prieten mi-a atras atenția asupra miniromanelor semnate de Paulina Georgescu, „Dragoste târzie” și „Imigrantul”, pe care, văzându-le atât de „subțirele”, le-am privit cu oarecare suspiciune, dar, întrucât curiozitatea învinge, la momentul ivit, le-am citit. Pe măsură ce le savuram, descopeream o scriitoare de profundă originalitate atât în tematică, în tehnica de abordare a subiectului, dar și în stil, un stil inconfundabil, pe care nu-l mai întâlnisem până atunci la niciun prozator. M-am aplecat cu toată seriozitatea asupra stilului.
Există scriitori de tip laborios, care șlefuiesc, îmbracă fraza în detalii cu imagini artistice, cu ornamente poetice inventate sau împrumutate, adevărate incantații care dau savoare textului, creează încântare privirii și deopotrivă inimii. Există și scriitori de tip spontan care par să spună totul dintr-o suflare, încercând să pătrundă cât mai adânc și cât mai repede în mintea cititorului, ca să-și confrunte și să-și confirme opiniile, în propoziții sau fraze cât mai scurte, cu podoabe stilistice cât mai rare, dar foarte sugestive și penetrante.
În opinia mea, scriitoarea Paulina GEORGESCU se încadrează perfect în această a doua categorie, poate chiar mai mult, căci Domnia Sa a dus construcția textului la perfecțiune, folosind cu zgârcenie, aș putea zice, subordonarea în frază. Mizează mult pe coordonare copulativă cu propoziții scurte, conducând discursul cu o logică impecabilă, cu impact asupra conștiinței și deopotrivă a simțămintelor. Asta pentru că problematica abordată o cere. Înseși titlurile celorlalte scrieri ale Domniei Sale vorbesc de la sine, fie că sunt miniromane, proze scurte ori nuvele, toate abordând tema identității conștiinței: Jocul inimii – Jocul minții, Mergi înainte, De vorbă cu copilăria, Incursiune printre amintiri, Victoria, Diplomatul Drumuri întrerupte, Două vieți, un destin.
Și miniromanul AEROPORTUL este scris tot în aceeași manieră, având o problematică ruptă din realitatea imediată, și anume tema nouă, modernă, curajoasă chiar, puțin abordată, identitatea online și consecințele devastatoare pe care le poate avea asupra individului credul falsitatea unor comunicări prin furturi de identitate. În privința aceasta, mai bine să cităm pe autoare din Cuvânt înainte: „Multe familii se despart din cauza virtualului. Pătrund pe platformă, crezând că este un joc. Și apoi jocul devine obsesie. Se întinde ca o caracatiță. Odată intrați în acest malaxor, nu se mai pot retrage. Investesc timp, sentimente, emoții, se bucură la fiecare „inimă”, la fiecare „ador”, la fiecare „floare” trimisă. Se numără like-uri.” Mi-a atras aici, în final o propoziție demnă de un maestru al conciziei: „Se contabilizează inimi.” Aceasta este finalitatea, o finalitate falsă, care lasă adânci cicatrice sufletești, uneori de nevindecat.
De aici începe povestea. Nu am intenția s-o spun, căci și-ar pierde din farmec. Nu poate fi povestită decât în pierdere, căci și aici stilul este inimitabil. Deja în Cuvânt înainte, scriitoarea a reușit să deschidă apetitul cititorilor: „Iubirea, neiubirea, nevoia și regretul așteaptă toate într-un aeroport… Aici unde fericirea este atemporală, iar iubirea este veșnică. Aici, in locul unde se întâlnesc… de unde pleacă… Aici, o aerogară… unde se intersectează povești, vieți, destine…”. Aeroportul, sub pana doamnei Paulina Georgescu devine el însuși un personaj tăcut, martor al întâmplărilor pe care Gelu, bărbatul și „eroul” nostru, așteaptă cu emoție s-o întâlnească pe Maria, Mira, Miranda, femeia „cunoscută” pe facebook. Este povestea triunghiului Gelu, Hanna, Maria. Pe Hanna, care i-a căzut pradă ambițiilor și orgoliilor de cuceritor ale lui Gelu, o cunoaștem din detaliile oferite cu generozitate de scriitoare. Pe cine așteaptă cu flori în brațe și cu emoție înfrigurată? Pe Maria, pe Mira ori pe Miranda? Asta-i întrebarea pusă de către cititorul curios. Oare va veni? Suspansul e suspans…
Ei, bine, de acum încolo, romanul capătă o turnură neașteptată, devine un roman psihologic în toată regula, în care, prin știința intersecției realului cu virtualul, scriitoarea pătrunde cu virtuozitate atât în conștiința personajelor, dar mai ales a cititorilor. Cu stilu-i inconfundabil, autoarea punctează cu numeroase sentințe: „Incertitudinea aceasta îl sfâșie.”; „Putregaiul de odinioară îi invadează din nou creierii.”; „Iluziile se vând la metru sau la gramaj.”; „Nu are rost să te agăți de ceva rupt.”; „Fiecare femeie este o filă de carte.”; „Întotdeauna și-a căutat fericirea pe un alt mal. Poate pe malul durerii cuiva.”; „Cercul își închide circumferința în tăcere.”; „Cuvintele încep să danseze așa dintr-odată, mai iuți decât caii sălbatici.”; „Pe Meta așa încep relațiile. Mai întâi zboară inimile. Inima ei era netedă.”; „O luminiță verde, rotundă pusă la o poză împrumutată.”; „Cine era, de fapt, el? Un om simplu în care sinele lui a dominat.”; „Subconștientul lui Freud a lucrat în defavoarea conștiinței.”; „Viața nu-i făcută numai din elogii, ci și din statornicii, din suflete, din emoții, trăiri.”; „Ciudat este și virtualul. Te legi c-un fir de inima celorlalți.”; „Tăcerea începe și ea să lovească cu pietre.”
Și o definiție extraordinară a virtualului: „Virtualul este o lume cu un perete de sticlă, unde vezi totul, dar nu poți atinge cu mâna.”. Totuși, scriitoare echilibrată, Paulina Georgescu, narator omniprezent și omniscient, găsește și numeroase virtuți ale Virtualului: „Virtualul are și partea lui pozitivă. Cu niște condiții. Se pot crea și aici legături. Legături sufletești poate mult mai sudate…cu aceleași concepții, idei… Sau legături din care să înveți ceva… Să înveți să te aperi recunoscând o capcană… Să te bucuri pentru bucuria acelui suflet de dincolo de ecran. Să plângi pentru durerea lui… Să plângi odată cu el, să te bucuri odată cu el. Și să-i aștepți fiecare postare ca pe ceva nou, unic… Să-l întrebi ce se întâmplă. Să știe că-ți pasă de dispariția lui temporară. Sau poate va fi o dispariție definitivă… Și te cutremuri. Te doare. Suferi. Te revolți. Dar îl vei păstra în amintire veșnic… Te vei ruga pentru el…”.
Scriitoarei Paulina Georgescu îi reușesc și portretele, mai ales cele morale. Iată-l pe Gelu, victima propriilor intenții parșive, învins: „Așteptând, nu mai ține seama cât timp a trecut… Ridică mâneca cămășii pentru a-și privi atent ceasul… În sufletul lui se produce o adevărată maree, generând valuri înspăimântătoare. Și îi este teamă…. Teamă de valuri… și-i lipsește colacul… Da un colac de salvare i-ar fi fost necesar…, poate Mira l-ar fi ajutat în această încrâncenare de forțe lăuntrice… Caută spre orizont o bucățică de uscat. Vrea să iasă din apele acestea tulburi… care îl trag… Își întind brațele spre el…parcă toate au împrumutat chipul unor femei… Oare câte Ane a zidit? A îngropat multe în zidul amăgirilor: Maria, Viorica, Cristina, Florența, Sabrina, Victoria, Hanna… Toate îl trag în adâncuri…”. Căutând femeia, fuge de femei, iar femeile de el. Asta-i drama lui, conchide sec în finalul lecturii cititorul.
Nu întâmplător am recurs în final la aceste două citate, pentru ca cititorul să observe un element de stil care nu trebuie să-i scape și anume folosirea cu știință, aș zice și cu artă, a unui semn de punctuație absolut necesar într-o analiză psihologică: punctele de suspensie. În practica obișnuită, semne de punctuație se folosesc pentru a marca întreruperea discursului cuiva. Aici este utilizat în sens stilistic, pauza fiind făcută doar pentru „respirația” cititorului, să-i dea răgaz să reflecteze dar și să filtreze momentul emoționant prin sufletul și prin conștiința sa. Semn de mare artă a scriitoarei, marcând un evantai de sentimente: durere, necaz, compătimire, regrete, tristețe, bucurie, ură, amărăciune, speranță, dezamăgire, duioșie, ipocrizie, neputință, dispreț etc.
În miniromanul psihologic AEROPORTUL autoarea posedă și știința de a doza narațiunea care curge fluent, gradat pentru a atinge în final punctul maxim, cu dialogul care are menirea să dinamizeze trăirile interioare, realizate prin tehnica modernă a inversărilor de timp, cu descrierea, menită să mai taie din elanul evenimentelor sufletești ale participanților la drama ciocnirii dintre virtual și real: „De afară pătrunde prin sticla ferestrei puhoiul de raze aurii, învăluind-o într-o ultimă și magnifică strălucire. Este cea de pe urmă zbatere a soarelui înainte de a se retrage dincolo de orizont, lăsând totul pradă întunericului. Albul munților acoperiți cu zăpadă în contrast cu roșul sângeriu creau o imagine mirifică și totodată dădeau impresia că dragostea era pe acolo, pe undeva, plutea ascunsă în aer”.
Un miniroman psihologic de dragoste având ca suport motivul literar al raportului realitate virtuală – realitate concretă, de o comprimare extremă, AEROPORTUL are toate șansele să impună la nivel național pe buzoianca Paulina Georgescu, o prozatoare de talent, cu un stil unic în proza contemporană românească.

Ottilia ARDELEANU

Sânul sacru al mării

Aurel Lăzăroiu are un nume predispus creștinătății și creștinismului și spun asta tocmai pentru că ne aflăm în preajma sărbătorii Învierii.
Ridică-te și umblă, i s-a spus lui Lazăr din Bretania, cel a patra zi Înviat din morți.
Și el s-a ridicat, iată, și în zilele noastre, prin cuvânt. Dar, nu orice cuvânt, ci acela care este scris cu albastrul mării. Cu pană de pescăruș. Pe nisipul fin. Ca un pergament pe care literele se cufundă în ceara eternității.
Marea este femeia de sare pe care orice poet o adoră pentru formele sale unduioase, zvelte, înalte, cu aerosoli și lumini de far.
Marea este refugiul oricăror sentimente. De iubire, melancolie, durere, regret, speranță. Este clocotul interior căruia doar valul îi răspunde cu puterea sa de invidiat. Este poezia în sine pe care autorul o scoate din inimă ca și când de acolo ar scoate însăși Marea Neagră. Drumul spre mare îl găsesc doar cei/ care știu să asculte glasul de sirenă, afirmă autorul.
Poetul își caută sinele în clepsidra prezentului prin care nisipul se scurge cu fiecare fir de trăire, în cântecul scoicii, la ureche, deslușind povești marinărești și sentimente, stări, gânduri: Am ascultat tristețea dintr-o scoică/ aruncată pe țărm, spune Aurel Lăzăroiu, ori se caută în mersul aleatoriu al crabilor, cum și în viață, pe cărări nebănuite.
Poemele, traduse și în limba engleză, au o muzicalitate intrinsecă, furnizată pe alocuri de ritmul și rima impregnate de firul poetic: am pășit, timid, prin viață/ căutând un loc de mas/ și-am ajuns să învăț drumul/ spre ce-a fost și ce-a rămas.
Marea este un principiu. Îl adopți sau nu. Inspiri și expiri. Citești în ape. Scrii pe valuri. Te abandonezi ei.
Poetul face abuz de dor în acest volum. Nici nu mai știu dacă marea îi este iubită ori iubita este o mare în care înoată perseverent, cu dorința acostării în inima acesteia. Am vrut să-ți cumpăr o mare, declară acesta iubitei! Mi se pare cea mai curată, mai generoasă și mai fierbinte declarație de dragoste!
Se simte și o notă nostalgică, inserată pe alocuri, dând profunzime acestei iubiri de cerneală, a mării. Sunt momente în care metafora curge din buricele degetelor, armonios și delicat, iată: Am strâns pumnul și m-au durut toate așteptările.
Marea presupune și singurătate, iar aceasta se simte în versul lazarian. O rămânere în interioritatea ființei pentru clarificare, îndepărtare de neant, strângere în jurul sinelui, depășirea greului, saltul capcanelor: Mi-am asumat libertatea/ de a fi singur./ Uitasem cum e…//…Acolo, la marginea ființei mele,/ am înțeles de ce ziua e verde/ și noaptea-i albastră.
Marea este un templu al iubirii/ în care pescărușii/ dau lecții de zbor, mai spune autorul.
Marea este o telegramă, o scrisoare adresată celei dragi. Intermediază sentimente pe care poetul le scrie fără să le proclame.
Este gândire, desen, scaldă, scoică, far. Este pâlpâire, ermetism, repetare, visare, cutreierare, farmec. Este cuprinsul necuprinsului. Are imensitate și infinit. Este adiere eminesciană: Fără maluri…/ fără vânt…/ fără pescăruși plângând…
Poetul intră adesea în starea de visare, ca o stare de agregare. Se face când umbră cu parfum de amintire, când trandafir japonez, ocrotit de legile nescrise ale iubirii, când nor nepătruns, cu centrul în Ursa Mare și câte alte ipostaze imaginate.
Pentru Aurel Lăzăroiu, marea este o legendă, o taină, o necunoscută, cu toate că aici se înfiripă iubiri, aici se consumă trăiri, aici se abandonează tristeți, aici se culeg amintiri, aici se ascultă inimi. Cam aici se situează Aurel Lăzăroiu și poezia sa. Pe marea mărilor interioare.
Câteva metafore plutesc simbolic, cu aripi deschise, pe valuri: sânul sacru al mării, scoica nemuririi, taxă de fericire, portativul valurilor, gânduri nisip etc.
„Mulți oameni atacă marea, eu fac dragoste cu ea”, spunea marele explorator al vieții subacvatice din oceane, Jacques-Yves Cousteau, ofițer francez de marină. Eu cred că acest dicton i se potrivește de minune autorului acestui volum! Un volum al mării, cu substanță maritimă, cu aer salin, cu cer senin, cu orizontul deschis spre chemări, plecări, veniri.
M-am apropiat prea mult de fericire, spune, în poemul final, Aurel Lăzăroiu. Ghicește, cititorule, unde se află aceasta!

Distribuie: