Spații culturale nr. 94 (10)

Diana TRANDAFIR

STRĂINUL

fuge precum iepurii când dau
de dezgheț,
precum oștenii vioi care vor să încalece
când sună trompeta
De lut îi sunt mâinile
i le vezi când se oprește și îți bate
în poartă,
tremură pentru că cel mai mult îl neliniștesc oamenii
a văzut el cum se zbuciumă
cum amușinează în toate părțile
ca bezmeticii

sunt cârtițe oarbe

și, deși ale lor sunt toate vorbele,
nu le sunt mereu la-ndemână
Și salutul lui furișat se sfărâmă-ntre coaste,
nu i se urcă pe buze,
acolo i s-ar lumina inima

străinul a intrat, ți se așază la masă
pe neașteptate în ochi îi apar curcubeie
Îți atinge umărul, încearcă să ți se adreseze frățește, însă
nevindecat și el, în loc să te lumineze,
mai mult te întoarce pe dos

prin vorbe e scrijelită istoria vieților
altfel suntem asemeni
unor păsări fără trup, care zboară
Slugile își servesc bine stăpânii
pentru că stăpânii le hrănesc
și le-mbracă bine pe slugi

CĂMĂȘI DE REZERVĂ

abia mai faci față

ziua îți aduce o ultimă jertfă
fiecare cu întunericul său
Un pic de hazard
poate și bucuriile îngerului

ce să mai zicem de umbre
sunt ca niște cămăși de rezervă
pe care le schimbi cu gândul
că poți fi cu o secundă
mai aproape
mai tânăr sau poate mai fericit

dimineața
nu mai poți refuza mâna-ntinsă
zorii purpurii fac grimase de zâmbet
însă tu fără tine nu mai știi semnul

doar sunetele ce se scurg din cuvinte
ar mai lustrui curgerea

ANATOMIA CLIPEI

în salonul de la etajul înalt
noaptea își zdrăngăne solzii ca pe niște monede
Dar unde sunt ochii?
s-au topit, apoi au apărut insectele ce invadează pereții

așa apare uneori golul între minte și trup
Nu reușesc să disting inima,
de jur împrejurul ei mereu rămâne un înveliș moale,
ca după o amețeală plăcută

solilocviile dau din mâinile lor aerate
într-un mod aproape grotesc
Poate că unii așteaptă să-mi înghit limba
intuind că oboseala lumii mă sperie
Privirile rostogolite spre mine
sunt doar bile de plumb
îmbrăcate în cearcăne blânde, transparente
subtile

MAI DEPARTE

în mâinile mele se frământă o nouă poveste
Nuferii se agață de umerii fluturilor
aripile se zbat
umbra are cearcăne moi

o bucată de timp a căzut pe asfalt
Nu calc pe ea
o ocolesc cu grijă
să nu-mi strivesc pașii
Catifelat
întunericul veghează în lumina
subțire

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

Morten A. Stroksnes – „Cartea mării”

Olaus Magnus. Olaus Magnus a trăit între 1490-1557, a fost cleric, scriitor și cartograf suedez, cunoscut îndeosebi pentru monumentala sa lucrare „Carta Marina”, dar și pentru „Historia de Gentibus Septentrionalibus” („Istoria popoarelor nordice”). „Carta Marina” oferă, printre altele, una dintre cele mai mari și detaliate hărți vechi ale regiunii nordice; aduce în prim plan elemente detaliate, legate de faună, floră, plusând cu aspecte despre obiceiurile și mitologia popoarelor nordice. Dar „Carta Marina” adăpostește în paginile ei nu doar o hartă terestră, ci și o hartă maritimă, la rândul ei detaliată. Olaus Magnus a acordat o atenție deosebită reprezentării mării, incluzând informații despre curenții marini, rute maritime, pericolele navigării și creaturi marine, deopotrivă reale și imaginare. Cu o deschidere fantastică către lumi imaginate, Magnus a prezentat numeroase creaturi marine fantastice, inspirate din folclorul nordic și din relatările marinarilor. În mod evident, văzute din perspectiva omului contemporan, asemenea creaturi, deși imaginare, reflectă fascinația și temerile oamenilor față de oceanul necunoscut. Ținând cont de valoarea ei istorică și culturală, „Carta Marina” este o adevărată comoară, o sursă importantă pentru înțelegerea modului în care oamenii din secolul al XVI-lea percepeau marea și chiar lumea nordică în întregul ei.
Însă nu despre Olaus Magnus e acest material, ci despre un „avatar” al său, mă refer la Morten Stroksnes, scriitor ce propune lumii întregi un volum surprinzător – „Cartea mării” –, publicat la noi la Editura Polirom, beneficiind de o traducere direct din limba norvegiană. Unite sub forma unui arc peste timp, „Carta marina” și „Cartea mării” sunt mărturiile de neprețuit a două moduri complementare de a concepe lumea, de a-i înțelege rosturile și de a-i surprinde frumusețea. Așadar, Morten Stroksnes. Născut în 1965 la Kirkenes, Morten A. Stroksnes este un scriitor norvegian, cunoscut pentru cărțile sale ce prezintă un melanj de ficțiune și non-ficțiune, care explorează, după cum deja am lăsat să se înțeleagă, teme legate de natură, călătorii, toate dispuse în fața cititorului sub forma unor valori și principii cu caracter filozofic. A studiat literatura la Universitatea din Bergen, urmând apoi să lucreze ca jurnalist și critic literar – într-un final, îl regăsim în această postură mult mai apropiată de ficțiune, combinând totuși în scrisul său formule diferite. Astfel, „Bianco” (1996) e un volum despre propria expediție în Antarctica, urmărind peisaje înghețate și înfățișând etape importante legate de istoria explorării
polare. În 2015 îi urmează „Havboka”, iată, tradusă în română drept „Cartea Mării”, un spațiu în matricea căruia se îmbină narațiunea personală, istoria naturală, mitologia, dar și o serie de aspecte care țin exclusiv de știință. „Mørkets øy” (2017) e o carte despre insula norvegiană Røst, cunoscută pentru coloniile sale de păsări marine. Nu sunt convins că lista aparițiilor editoriale se termină aici dar, în 2020, vede lumina tiparului „Stedsans”, un discurs-întemeietor despre relația dintre oameni și locuri, explorând modul în care peisajele ne modelează identitatea.
Dintre toate lucrările, cu adevărat cea galonată rămâne „Cartea mării”, putând fi socotită, grație nu în ultimul rând vânzărilor, un bestseller internațional, tradus în peste 30 de limbi, primind numeroase premii, inclusiv Premiul Brage (Norvegia) și Premiul Criticii (Danemarca). Ultimul – Kritikerprisen – așa-numitul Premiu al Criticii echivalează cu un premiu literar prestigios, acordat anual de către Danske Litteraturkritikeres Laug. În Danemarca, o asemenea distincție atestă excelența literară, contribuind implicit la promovarea literaturii atât în țară, cât și în străinătate. De-a lungul anilor, Premiul Criticii a fost acordat unor scriitori danezi importanți, precum: Klaus Rifbjerg (1960, 1967), Peter Høeg (1993), Jens Smærup Sørensen (2006), Pia Juul (2011), Kim Leine (2013). Stroksnes a fost lăudat pentru stilul său elegant, erudit și poetic, precum și pentru capacitatea sa de a îmbina observația atentă a naturii cu reflecția filozofică profundă. Poate merită amintit și faptul că Stroksnes este un pasionat de natură și un apărător al mediului înconjurător. În plus, un fotograf talentat, o parte din cărțile sale fiind ilustrate cu propriile fotografii.
Revenind la tomul pe care îmi permit a-l indica pentru o lectură potrivită în spațiul „literaturii adâncurilor”, „Cartea mării” apare drept o explorare captivantă și multistratificată a relației omului cu el însuși și cu semenii săi, urmărind de-a lungul acestei mirabile aventuri suita viselor, bucuriilor, supărărilor, momentelor de deznădejde etc. Povestea centrală se desfășoară sub semnul prieteniei: Stroksnes și Hugo (artist și pescar excentric) pornesc în căutarea rechinului boreal, o creatură enigmatică și ancestrală care trăiește în adâncurile reci ale mării norvegiene. Această expediție se transformă într-un periplu inițiatic, plin de peripeții și provocări, dar și de momente de contemplare și introspecție. Nu ai cum să nu stabilești numeroase puncte de tangență cu „Bătrânul și marea”, chiar dacă diamantul lui Hemingway e infinit mai bine „orchestrat”. Totuși, și volumul în discuție își are punctele sale forte, deloc puține. Putând fi privită metaforic drept o odă adusă oceanului, Stroksnes ne poartă într-o călătorie fascinantă prin istoria și misterele infinitului albastru. Explorează diversitatea vieții marine, de la planctonul microscopic la balenele gigantice, dezvăluind interconexiunile complexe și fragilitatea acestui ecosistem vital; un eu narativ implicat ne împărtășește, de asemenea, din cunoștințele sale despre
curenții oceanici, despre geologia fundului mării și despre impactul schimbărilor climatice asupra mediului marin. Ce admir în chip deosebit? Nu neapărat „formula scriitoricească” pe care o pune la lucru, ci atașamentul pe care nedisimulat îl arată față de lumea maritimă. Pentru mine, marele plus este acela că autorul evocă figuri legendare precum căpitanul Ahab din „Moby Dick” ori exploratorul Thor Heyerdahl, dar și pescari / marinari anonimi care și-au dedicat viața mării. Explorează totodată modul în care oceanul a modelat istoria și cultura umană, de la rutele comerciale maritime la războaiele navale și la dezvoltarea științei oceanografice. Astfel, întregul discurs este o meditație profundă asupra condiției umane și a locului nostru în univers. Stroksnes explorează teme precum relația dintre om și natură, efemeritatea vieții, căutarea sensului și puterea transformatoare a prieteniei. Nu în ultimul rând, cumva „în trend”, ne invită să reflectăm asupra responsabilității de a proteja planeta pe care (încă) o putem numi „acasă”. Oceanul scriiturii e plin de imagini vii și metafore inedite: Stroksnes reușește să transmită atât vastitatea și măreția oceanului, cât și intimitatea și fragilitatea vieții marine. Umorul său subtil și ironia blândă adaugă un plus de savoare narațiunii. De ce nu, consider că o asemenea carte presupune și un mesaj dual, de alarmă și speranță: Stroksnes ne îndeamnă să acționăm pentru a proteja un ecosistem vital înainte de a fi prea târziu, în același timp reamintindu-ne de capacitatea umană de a se conecta cu natura și de a găsi sens chiar în mijlocul haosului.
The Guardian: „O carte remarcabilă… Stroksnes este un scriitor talentat, cu un ochi ager pentru detalii și o ureche fină pentru limbaj. El ne poartă într-o călătorie captivantă prin istoria și misterele oceanului, dar și prin propria sa viață interioară.”. Decupez: „Marea și vântul respiră prin casă, peste tot există crăpături, fisuri și găurele prin care aerul e supt și se face curent. Întreaga casă se umple de zgomot la fel cum corul sau orga umplu liniștea unei catedrale. Toate zgomotele se amestecă într-o efervescență bogată, polifonică. Plescăiturile ușoare, neregulate de sub debarcader învăluie vuietul adânc al golfului. Toată ființa casei se cutremură, scârțâind din încheieturi ca o corabie veche de lemn gata să se elibereze din strânsoarea frânghiei care o ține la mal”.

Emil NICULESCU

Mică istorie

Urbe de câmp cu târg și cu stație de poști –
Menzil – cu mizilicuri luate la bot de cai
Pe unde, cândva, dropii umblau, firesc, cum cloști,
Și-un Odobescu tânăr, e-n cinegetic rai.

Funcționă, cu brio, aicea un primare
Brav precum fu spartanu-i tiz, zic Leonida,
Protocronist de geniu-n chestii de integrare
Europeană. Cine-i plătește pălămida

Crescută-n voie peste cadavrul suicid,
Cel dat pieirii tocmai prin roțile de tren,
Când Ion Luca, însuși, făcu din intreprid
Un personaj de schiță și un simbol peren?

Căci, ca la Termopile, în gara din Mizil,
Nu perșii-au avut frână, trufașul berlinez
Și-a oprit alergarea și-a pufăit docil,
Din aburi ca un negru motan, neam siamez.

Cine-ar fi bănuit că, din geamăn burg – Breslau,
Care, ca și Mizilul, era-n drum spre Berlin,
Ne vor veni războinici purtând manta feldgrau
Și-n vechea reședință de plasă or sta puțin

Cât să-și refacă-n grabă moralul zdruncinat,
De Averescu, primul, -n Mărăști, cu fermă armă,
În chia tractirul care fusese-amenajat,
În urbea podgoreană și-n singura-i cazarmă.

Bătrânu-Argetoianu, frivol, a consemnat
Acest afront în pagini, sunt nouăzeci de ani;
Dăm fila, ca aceia ce s-au cam săturat
De viziuni stârnite de vinul de Tohani,

Și-l toastăm, mai bine, pe liricul Ranetti,
Care-a găsit s-astruce acestui loc, în poală,
Drama unui Romeo-altoită Julietei,
Cu mult mai dureroasă și mai universală.

Alexandru CAZACU

Mai frumoasă decât Louise O’Murphy

Ochiul meu te fotografiază
întinsă peste sofa
cu trupul tău alb ca un far
pentru brațele mele în movul
acestei serii târzii
când peste pielea noastră
lumina lasă discrete tatuaje
iar tu ești mai frumoasă decât
tânăra irlandeză Louise O’Murphy
imortalizată pe pânză
de Francoise Boucher
într-o cameră de la etajul casei săsești
aflate de la întretăierea
unor alei ale burgului
ce se se absoarbe în paharului
plin pe jumătate cu trecut
sub insomnia păsărilor din turnul unei bresle
și tăcerea de cositor topit ce ne înconjoară
ne rănește și ne vindecă

Pasărea măiastră

Erau zile când puteam să prindem pasărea măiastră
lăsând ușile si ferestrele deschise
iar o încredere nemăsurată în ceilalți ne făcea fericiți
Sufletele caselor se ridicau la cer
prin hornurile acoperișurilor
asemenea unui fum papal
Amintirile își schimbau între ele dezamăgiri
și un tigru trecea apatic pe axul bulevardului
printr-o lumină fină și albastră
iar soarele ieșea din zid
ca o imensă cărămidă portocalie
peste pielea albă trupurilor noastre
vinovați că ne-am închipuit
nu o lume mai bună
ci această lume mai bună

Orașul acesta din Sud

Orașul acesta din Sud
aproape neverosimil de albastru
unde ziua trecută stă sfârtecată
prin vitrinele magazinelor de amanet
dincolo de care marasmul promisiunilor
este un ars doloris
iar străzile se termină în cimitirul industrial
cu ruine de beton armat și tone de fiare ruginite
peste care roșul serii
se aruncă ca un sinucigaș într-o prăpastie

Orașul acesta din Sud
unde pereții clădirilor își întorc privirea
când pustiul fraternizează cu toate anotimpurile
iar lumina și memoria încep să strângă
dragostea noastră consumată după amiaza
la ore exacte ca un intermezzo al marilor singurătăți
prin camere single unde o fata morgana
trage perdeaua în dreptul ferestrei
înveșmântată-n fum de țigară
șoptind că suntem prea tineri și prea fataliști
să putem duce până la capăt revoluțiile

Așteptare

Eu te aștept într-un anotimp care înlătură
alte anotimpuri prin orașul dunărean
mic și lipsit de cochetărie
la ora crepusculului sângeros
unde fiecare are o viață pe măsura suferinței
iar gravuri cu reproducerile lui Egon Schiele
se înmulțesc în cafenelele
prin care ne-am trecut fericirea
Fiecare frază rostită este ca o despărțire
de propriu tău râs și plâns
Melodia „Torna a Sorrentino‟
se rostogolește pe singura pietonală
străjuită de castanii suferinzi
unde mănunchiul de frunze este ștergarul
în care zeii își lasă fața

O mie de ani Noiembrie

Datoria lucrurilor este sa ofere fericire
chiar și în absență spui tu zâmbind
ca și cum de azi înainte
va fi o mie de ani Noiembrie
Glasul ți se asemănă cu ecoul vocilor
unor actorilor la repetiții în sala teatrului
cu scaune roșii și stucatură aurie
Atât de vii par frunzele
căzute peste lespezile cimitirului din estul orașului
când totul este luminat de steaua
încolțită între o seară și alta unde
măreț este tot ce nu se întâmplă

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Emilian MARCU vs. fenomenul angoasei
sau ceea ce vedem de după perdelele esteticii urâtului*

Motto:
„Maladivă cu adevărat este, la om, doar conștiința vană și strivitoare a trecătorului, a perisabilității oricărei ispite de a fi și face; ea singură slăbește pe om (când nu devine ea însăși poezie sau cântec). În schimb, maladiile ființei, așadar ale ființei lui spirituale, au sau pot avea pozitivul uman, în dereglarea lor. Dezordinea omului este izvorul lui de creație”. (Constantin NOICA)
Scriitorul ieșean, Emilian Marcu, ne-a obișnuit (nu întâmplător, a fost premiat de Academia Română) cu romane de excepție – cum este și Ajungă-i nopții spaima ei!, prefață: Carmina Iorga -, care problematizează și transfigurează într-o scriitură polifonică, poematică prin excelență, omul complex, atemporal, simultan divin și demonic, interogativ, reflexiv, elegiac, în război cu Lumea și cu sine însuși, terorizat de un Eu care „subjugă” și, în același timp, „ucide”; Eu ce „lucrează ca o celulă organică: jefuiește și violentează. Vrea să se regenereze – ca printr-o sarcină. Vrea să dea naștere zeului său și să vadă la picioarele sale întreaga omenire”(Fr. N.). Un asemenea Eu tiranic, în contact direct cu imposibilul, reprezintă/ simbolizează contele Pesamosta, fost învățăcel într-o „mănăstire de la poalele munților”, un Don Juan erudit, aristocrat, atipic, melancolizat de „pleoapele femeilor”, dar și de tainele lumii, convins că locuiește într-un „bâlci apocaliptic”, în care „petrecerea nebunilor” coexistă cu cea „a condamnaților la moarte”, care se preumblă printr-o Veneție pandemizată/ ciumată (în limbajul lui Ionesco, „rinocerizată”), „în sunetul lent și discret al rochiilor cu tonuri aprinse pe piept și pe șolduri”, o Veneție policromatică, sublim-tragică, și absurdă în același timp, amenințată permanent de vreme și vremuri, de boală, moarte, iubire, disoluție interioară, frică, speranță, nostalgii cioraniene, speranțe cvasidivine.
Ajungă-i nopții spaima ei! Formează, împreună cu volumele Iadul de lux și Suburbii municipale, o trilogie romanescă, care estetic, poetic și poietic se află „oriunde și nicăieri, într-o sincronie și diacronie ce se susțin reciproc” și transfigurează într-un halou poetico-narativ original, eminesciano-sadoveniano-blagian, inconfundabil atât substanțial, cât și în planul imaginarului expresivo-metaforico-simbolic (singurul de acest fel din literatura română), disoluția simultană a cetății și a omului. Triunghiul tematic echilateral: boală, iubire – tot un fel de boală -, moarte revelă omul/ cetatea în adevărata lui/ ei identitate. Doar în asemenea momente limită, omul se revelă în adevărata lui autenticitate. Hortensia Papadat Bengescu, Rebreanu, Camil Petrescu, George Călinescu, Augustin Buzura, Blaga, Barbu etc. au transfigurat și ei, această luptă a omului/ cetății cu destinul/ soarta nestatornică. Nu întâmplător, autorul implică în titlu (arhi)simbolul, arhetipul „noapte”, principiu clasificator în toate modelele arhaice ale culturilor lumii – motiv pe care-l cunoaștem și din Vechiul Testament, din Imnurile către noapte, de Novalis sau Nopțile lui Macedonski etc. -, pe care-l asociază haosului, morții, confuziei, inconștientului, întunericului, infernului, pământului, misterului, dubitativului existențíal:
„Noaptea pe cer se puteau vedea cum pluteau parcă în derivă, semnale magice de la stelele cu coadă ce vroiau să transmită mesaje misterioase, pe care doar un ochi pregătit în astfel de mistere le putea desluși. Dintr-o clădire de o arhitectură ciudată de peste canal, clădire zidită într-un aparent stil baroc, greoaie și destul de aspră la privit, cu turnulețe roșii, austere, se auzeau răzbătând în întreg orașul, cântece cristice, ca un fel de bocet fără sfârșit, cântece cântate de femei îmbrăcate în rochii negre, lungi până în podele, rochii în care trupurile firave, străjuite de spaima morții se lăsau seduse acestui ritual satanic. Căutau iubirea pierdută de foarte mult timp, care acuma însemna zbor. Ele știau că lumea vizibilă este făcută pentru a ilustra frumusețile visului în care ele se îngropaseră deja”.
Deși viața este un vis, geniul morții rămâne omniprezent și ubicuu. Boala este prima amprentă, prima percepție a morții. Reprezintă semnul decrepitudinii, admirabil transfigurată de scriitorul ieșean. Cei ce au citit Suburbii municipale știu deja câte ceva despre fațetele bolii, în care maleficul coexistă cu beneficul, tragicul cu sublimul, întunericul cu lumina. Bolnavii sunt niște în-semnați, prin faptul că deviază de la starea obișnuită. Se știe, există ceva misterios în boală – artele, geniul, nebunia pornesc întotdeauna de la ea. În scriitura labirintică a lui Emilian Marcu, toate/ toți sunt bolnave/ bolnavi, inclusiv zeii. Viața este bolnavă parcă dintotdeauna, timpul și timpurile sunt metafizic bolnave, lumina este bolnavă, aerul este bolnav, oamenii sunt bolnavi, lumea Veneției este îmbolnăvită în primul rând sufletește, metafizic și apoi fizic. Ontologia misterului bolii fizice, sufletești etc. este autentic transfigurată, tocmai pentru că epicul, liricul și dramaticul (dramatism de situație limită) sunt interferate natural, cu un har sincretic inimitabil, pe o muzică elegiac-bachiană:
„Orașul, bolnav, devenea tot mai mult o lume fără ecou, o lume sufocată de tăcere, deși sunetul clopotelor se auzea tot mai des, tot mai aproape și tot mai insistent. Nebunia mea este un vechi vis. Nu te vindeci niciodată
când ai visat lângă o apă adormită. Își aminti, tot ca prin vis ce-i spunea Învățătorul, acolo în sihăstrie unde ucenicise o vreme: Apa este materia disperării pentru că este mormântul focului”.
Paradoxal, dar tocmai în acest spațiu și timp bolnav, unde degenerarea înflorește sumbru/ macabru, pretutindeni, la omul portretizat în palimpsest de scriitorul ieșean, maladiile ființei constituie stimuli ontologici. În cazul contelui Pesamosta a cărui viață pustiită și misterioasă e un lung proces autoscopic, patologia poate fi potențată și din cauza sfidării acelei femei/fete, călugărițe, femeie a visurilor, a umbrei călugăriței…
Rămâne deschisă întrebarea: oare doar „dezordinea omului” să fie izvorul/ sursa lui de creație, cum pretindea filosoful Constantin Noica? Emilian Marcu crede – se pare – în destin, predestinare, soartă, mister. Nu întâmplător, transfigurează simultan, destinul transcendent – exterior, putere sacră/ demonică, miracol, magie, vrajă, fatalitate, tragic – și destinul imanent – interior, labirintic, ireversibil, aparent previzibil, în care coexistă pierderea, dorința, risipirea, forța de a învinge, speranța, resemnarea.
Sufletul ține și el tot de destin, de eternitate, de infinit, spre deosebire de conștiința diurnă/ nocturnă, care e limitată, relativă, dubitativă, provizorie ca reflectare. Dar să-l mai auzim glosând, poetizând într-un limbaj baroc-expresionist, pe Emilian Marcu, să-i urmărim metamorfozele sufletului contelui Pesamosta, sublim mai ales când pierde și gândește elegiac existentul, dar corelat la sufletul Veneției, la rându-i conexată la spiritul misterios al lumii:
„Urmărea cu nesaț, cu coada ochiului, scrisorile grele de înțelesuri și de taine, zăcând pe tăviță, strivite de greutatea unui trandafir proaspăt adus. Era de fapt un trandafir adus de vaporenii care îi livrau și parfumurile din Alexandria, orașul care poate oferi celor ce se iubesc, totul, în afară de fericire. Și el simțea că pe femeia/ fată chiar o iubește, dar că această iubire o trăia ca pe o fotografie care miroase a suflet; i se instală un pustiu nedefinit, un pustiu greu de depistat, aproape un tragism, pentru că nu-i spusese nici un cuvânt, nici un semn, nici o legătură. Totul era o adevărată risipă și o mare derivă. (…) Cântecul ce auzea în stradă și dangătul de clopot care reușea să se strecoare printre pauzele cântecului, îl făcuse să tresară. Auzind clopotul, de fapt auzea moartea care se plimba în voie pe străduțele înguste ale unui oraș cotropit de aceasta, până la refuz. Numai sunetul clopotului de la biserica din preajmă se mai auzea acum în acel început de zi. Nici un suspin, nici un bocet, nici o tânguire și mai ales nici un blestem nu se auzea.” (p. 57)
Este insinuată, într-o gradație sublim-tragică, opinia heideggeriană: rațiunea vieții este drumul către moarte. În viziunea romancierului existențialist, Emilian Marcu, moartea este transfigurată/ privită din perspectiva vieții. În ciuda finitudinii: o viața fără căutarea unui sens personal este una netrăită. În această parabolă a Erosului și a Thanatosului, geniul morții își anunță ubicuu-anticipat prezența prin intermediul limitei (confruntarea cu imposibilitatea învingerii destinului), distanței (drumul vieții chemându-ne întotdeauna spre necunoscut, precum somnul spre vis), golul (admirabil revelat în transfigurarea lui Emilian Marcu) urmează boala ce precede moartea. Căderea în abis, sub toate formele psihologice sau existențiale, este transfigurată autentic; atât golul istoric, cât și golul sufletesc ce se manifestă ca o surpare în tine și din tine, în moartea virtuală, adică în singurătatea singurătății unei Veneții amenințată cu disoluția. Bolnavul de dragoste și de ambiguitate, Pesamosta, cel care reținuse de la starețul mănăstirii dictonul: trăiește clipa, – și în spatele căruia se afla umbra Bulibașei Aurar, cel a cărui deviză funcțională era: „a ști, a îndrăzni, a vrea și mai ales a tăcea” – ne sugerează mântuirea prin rugăciune, un alt efect benefic al Mănăstirii rămasă/ sădită în inimă/ suflet:
„Ascultă rugăciunea mea, Doamne: Scapă-ne de ciumă, pentru că ne omoară pe toți această boală, se ruga contele Pesamosta profund și privea șirul de șobolani cum treceau într-o aliniere perfectă, asemenea unei oști bine instruite, dintr-un capăt în altul al străzilor ca într-o paradă militară, oprindu-se pentru o clipă în fața bisericii. Simțeau și ei libertatea. Scăpaseră de pe corăbii și acuma făceau legea în oraș, căutându-și victimele perfecte. ( … ) Doamne, sunt ros pe dinlăuntru de îndoieli și simt cum viața mea e tot mai puțină” (pp. 82 – 83).
În viziunea autorului acestui roman-parabolă, Ajungă-i nopții spaima ei!, toți oamenii sunt singuri, este reiterată ideea: ne naștem singuri și tot singuri murim. Învățăm mai degrabă să murim decât să trăim. Ne comunică altceva Odă – în metru antic? De fapt, nu putem trăi decât murind, adică făcând dovada Marelui Anonim că suntem oameni. Pe de altă parte, cum spunea Shakespeare, „murind, fac rău iubirii mele”. Este ceea ce conștientizează Pesamosta: dragostea e mai puternică decât moartea, era convingerea lui, și, desigur, a scriitorului ieșean. Dacă iubești cu adevărat nu ai mandat pentru moarte. Eros vs. Thanatos este un război etern, fără învingători și fără învinși. Nu întâmplător, E. Marcu conjugă „moartea virtuală” (singurătatea ca o ucenicie în regatul destinului) cu „moartea onirică”: defulările amânate (așteptarea, dorința, fericirea presupusă); absolutul ca reverie (pentru dizolvarea concretului și a derizoriului; liniștea (vibrația abisală); dragostea și iubirea; alternativa (ca tobogan al acțiunii). Toate, pentru a ne salva, eventual, de „libertatea șobolanilor”, așteptând fericirea promisă, o alternativă părăsită înainte de a fi începută sau poate „ochiul alb al nebuniei… ori miracolul de a nu trebui să vorbești despre tine însuți”:
„De după perdele, în zare, peste mare, vedea un soare ratat, printre nori și auzea ploaia cum spală dalele străzilor și pe con-damnații care se târau să prindă șobolanii chițcăind pe sub maluri. Îmi place angelicul din făptura ei, caracterul straniu și misterios, evaziv, deloc aventurist al existenței sale îi spuse el umbrei Bulibașei Aurar, de parcă ar fi vrut să-și justifice gândurile în fața acestuia. Mereu părea a spune: Nu vreau să știu nimic despre viața ei anterioară, deși era încordată ca o violla de gamba. Era de o fantastică delicatețe și de o inconfundabilă seducție. Nu e pasiune sinceră decât în ironie, îi spuse Bulibașa Aurar, parcă încălcându-și una dintre legile după care se ghida. Femeia aceasta nu este pentru tine altceva decât un peisaj, decât cea care-ți aduce aminte de timpul trecut. Și contele aproape că înclină să-i dea dreptate. Prea îl cunoștea bine de tot acesta. Dragostea e cea mai simplă și mai naivă dintre religii, reuși să-i spună el, în gând desigur.
Probabil, cititorul a constatat deja, scriitorul Emilian Marcu, poet și narator fascinant, pare să fie în Ajungă-i nopții spaima ei!, un gânditor al vieții, întotdeauna dincolo de orice schemă conceptuală reductivă, dincolo de orice pat procustian estetic în care un critic sau altul ar dori să-l implice. Primează în scriitură valoarea subiectivității. Subiectivitatea ca spațiu al interiorității și al libertății. Transfigurarea simultană a bolii, thanatosului și a erosului îl determină să reveleze tirania fenomenului angoasei dintr-o Veneție surprinsă poetico-tragic, într-o relație traumatică de pericol-neputință-resemnare-imbold de a întreprinde ceva. Mai precis, o angoasă configurată pe trei paliere de revelare: psihologic, fenomenologic și filosofic. În limbajul psihanalistului Freud din lucrarea Inhibiție, simptom, angoasă, fenomenul angoasei trădează o „reacție la situația de pericol”, având un „caracter de neplăcere” și fiind capabil să pună în mișcare, „procese de descărcare”, altfel spus, este ceea ce simte un individ cum este contele Pesamosta sau o cetate înconjurată de ape, cum este Veneția în confruntare cu situații limită: boală, iubire, moarte, invazia șobolanilor care provoacă firesc o filosofie catastrofală:
„În lumea rece a mormintelor pe care le pipăise cu palmele se cuibărise, pentru o vreme fără să țină cont de imaginea acelei femei/ fete pe care o purta cu sine, umbra lui ce se contopea cu umbra călugăriței. De undeva, din străfunduri, o muzică ireală se auzea în surdină. Să fi fost o melodie intonată chiar de tânăra călugăriță, despre ispita ce pusese stăpânire pe el, sau era totul numai iluzie? (…) Boala tăcută ca un adolescent inhibat, i se cuibărise în tot trupul ei destul de robust, în aparență. Poate că așa ar fi trebuit să simtă încă de la naștere, o boală a începutului, o lentoare a trecerii timpului. Acum totul i se părea o fatalitate. (…) O voce pe care n-o mai auzise până atunci îi strigă cu insistență, o insistență aproape bolnavă: N-ai înțeles și nici nu vrei să înțelegi veacul în care trăiești. Trebuie să faci totdeauna exact invers decât se așteaptă ceilalți să faci, să-i poți surprinde cu garda jos. În fond veacul acesta te forțează să porți o adevărată mască pe suflet și pe gânduri, să nu rămâi niciodată descoperit” (p.144).
Nu e greu de observat că posibilitatea libertății se anunță doar în angoasa dublă: angoasa lui a fi și cea existenței – percepută ca dimensiune transcendentală a omului îndreptată spre moarte – termenul de confruntare
ultimă. Contele Pesamosta se simte în Veneția asediată simultan de Thanatos, de Eros și de frică, un dezrădăcinat, un înstrăinat care, deși este, nu se simte acasă. Emilian Marcu are în acest sens, viziunea lui Heidegger: angoasa = o definiție revelatoare a neantului înțeles ca un „văl al ființei”, acele măști „ pe suflet și pe gânduri”, de care ne vorbește autorul. Romanul alegorizează ideea că omul nu poate scăpa de angoasă, pentru că nu se poate ridica deasupra conștiinței morții și a neantului. Cititorul va fi observat că atât cetatea Veneției (personaj colectiv),, cât și Pesamosta, femeia/ fată sau grupurile de femei din misteriosul salon, biserică, mănăstire, gondole etc. sunt structurate în mod constitutiv de către angoasă, orice tentativă de depășire a ei fiind aprioric sortită eșecului. De reținut faptul: cu cât un locuitor al Veneției este mai puțin spirit, cu atât este mai puțin angoasat, cu atât are mai puțin conștiința vinovăției:
„… Cred, își reaminti el, că, cerul lăuntric cu planetele sale acționează asupra destinului. Imediat ce se naște omul este destul de bătrân ca să moară. (…) Unde să fugă de moarte? Singura certitudine în existența umană, care nu întârzie niciodată, ci vine totdeauna la timp este moartea. Unde să fugă? Totul în jur i se părea păgân și zeiesc în același timp, ca un blestem sufocat de melancolie. (…) Ca prin farmec i se păru că icoanele încep să fumege, ațâțate de trupul călugăriței tinere risipită-n păcatul nedesăvârșit, dar și de parfumul lăsat de zborul acelui pescăruș” (p. 150).
Întrebându-se în acest roman inițiatic întru asceză, până unde „se desfășoară taina neînceputului” și gloria păcatului în această comedie intelectual-tragică a Lumii, jucată sub lumânările singurătății eminesciene, a unui imaginar suprarealist, magico-fantastic și a unei muzici ireale – imn serafic al morții -, fascinat de boala ambiguității existențiale și de donjuanismul femeii/ fată, de umbra călugăriței, autorul ieșean transfigurează în fond obsedanta spaimă a nopții intelectuale, caracterul de amenințare, frica redefinită ca o retragere, ca un război tactic cu stările, (re)sentimentele de amenințare, cu autoiluzionările dintr-o plauzibilă defulare a căror proximitate maximizează efectele trăirilor interioare. Pornind de la miza defulării, frica poate fi văzută ca un dialog interior, în care Dasein-ul își împarte atribuțiile între reacția de apărare și mecanismele de retragere. Citim un roman inițiatic. Iată în acest sens perorația femeii aflată în mijlocul grupului ce rostea cuvinte doar pentru cei inițiați, pregătiți să o asculte:
Mă refugiez în toate refugiile pure/ O, voi, care rătăciți în hora existenței succesive/ … / fie ca gândurile voastre să se îndrepte către lumină. Cuvântul e bolnav de ambiguitate, spuse una dintre ele, de prea multe suprapuneri și metafizici care s-au încolăcit pe trunchiul acelei lumini, scoțând la lumină doar sămânța mistică a focului, din trupul nostru păcătos, sau doar dedat plăcerilor? Noi și accentuă pe cât putu de evident, cuvântul, noi, trebuie să fim indiferente la tot. Să nu ținem cont la nici un fel de provocare și să dominăm pe cât posibil simțurile. A nu alege nici bucatele, nici bogăția, nici sărăcia, a nu avea regrete, a nu te căi, a nu te mândri cu nimic, este ceea ce dorim pentru a rămâne fidele propriile noastre dorinți întru cunoaștere. Sperând astfel să fim ocrotite de boală.
Dacă o asemenea filosofie le-ar putea eventual ocroti de boală, în subtext cuvintele de mai sus construiesc „temple de fidelitate și de credință” morții și iubirii. Emilian Marcu încearcă să ne trezească din somnambulismul existențial, centrându-și discursul voit ambiguu și metaforic pe individ – unitatea cea mai înaltă – pe „minoritatea singulară” (Orwell), pe ideea că adevărul este totdeauna în minoritate, pe fatalitatea existențială, pe propriile exigențe estetico-narative, pe imaginarul subiectiv ca spațiu al interiorității și al libertății și pe intuițiile de dincolo de bine și de rău.
Într-un spațiu insular, precum Veneția amenințată de iubire, moarte și nenumărate boli ale sufletului, omul este chemat să-și joace cartea proprie-i vieți, cu condiția să-și depășească angoasa posibilităților și să intre în contact direct cu revelația însăși. În spirit eminesciano-kierkegaardian, poetul Emilian Marcu nu acordă primat rațiunii neînsuflețite de iubire. Pare indignat de ubicuitatea rațiunii, în spiritul filosofului danez: În loc de dragoste totală, mariaj din rațiune. În loc de ascultare necondiționată, obediență din rațiune. În loc de Credință, cunoaștere prin rațiune. În loc de încredere, garanții. În loc de risc, probabilitate, calcul prudent. În loc de acțiune, simple întâmplări. În loc de singular, multiplu. În loc de personalitate, obiectivitate impersonală (Kierkeggard).
Nimic nu revelă mai corect autenticitatea, decât relația singular – multiplu, adică individul predestinat să se confrunte cu dragostea/ iubirea, moartea și boala, adică cu riscul, credința, încrederea, acțiunea, cu ascultarea necondiționată etc. Poetica atmosferei și ontologia misterului se impun parcă de la sine. Volumul Ajungă-i nopții spaima ei! transfigurează omul ca împărat al gândurilor sale. În gândire toți suntem sclavi și egali în sclavie, cu excepția cezarului transfigurat de Eminescu, în poemul Împărat și proletar. Autorul, spirit polemic, nu nihilist, are, ca supratemă a scriiturii, un modus vivendi văzut ca înțelepciune a iubirii, nu ca iubire de înțelepciune. Omul transfigurat de scriitorul ieșean trăiește în vederea vieții, nu în vederea morții, precum la Heidegger, el nu este aruncat în lume, încât drumul/ destinul său duc la Dumnezeu.
Pentru romancier, viața nu este o agonie neîntreruptă, iar omul, un învins predestinat din start de geniul morții, de boală – contele Pesamosta, femeia/ fată, Bulibașa Aurar și femeia lui etc. au necesara înțelepciune a Iubirii: „Ca o fulgerare îi trecu prin minte contelui P., cuvintele Sfântului Augustin, cel care spunea: Ce iubesc eu, deci, atunci când te iubesc? Nu este nici frumusețea unui corp, nici bogăția efemeră, nici candoarea lumii pe care o văd și care este atât de prietenă ochilor mei (…) Nu aceasta este ceea ce iubesc eu când îl iubesc pe Dumnezeu, (…) Deodată văzu cuvintele ieșind din gura ei ca niște litere luminoase pe care le putu și citi și auzi în aceeași clipă” (p. 309). Doar având harul înțelepciunii iubirii, este mesajul romancierului, ne putem salva de indiferență, dezumanizare, alienare, anxietate, angoasă, moarte interioară, exil.

*Emilian MARCU, „Ajungă-i nopții spaima ei!”, Editura TipoMoldova, Iași, 2023 (Colecția OPERA OMNIA – romanul de azi)