Propoziții pretențioase – Ardezia
Cu cât mă apropii mai mult de lucrurile cu adevărat sofisticate, material-spirituale, realizez cât de departe sunt de perfecțiune.
Mergând în ultimii ani pe firul literaturii, am devenit circumspect la orice facere personală. Ce aprobam odinioară cu inimă deschisă și cuget împăcat, azi, chiar azi, a trecut la nimicuri, indiferent de efortul evaluat cu aceeași considerație. Azi mi-a răsunat în urechi și ambii iriși mi-au fost invadați de timpane. Descrise de Eco și privite personal. Ambele luxuriante.
Cu întoarcere la Cornelică, la cele trei plus trei plus trei foițe „unse” drept solzi de tablă, lucrarea poate fi trecută la ciudate. De grija noastră permanentă pentru ne infiltrarea apei se alesese praful și pulberea. Singurele care ar mai fi rezolvat spațiile dintre tablele suprapuse fără niciun dram de falț, în timp, cu condiția ca materialul compost, purtat de vânt, dar mai ales de mașinile traficate de manipulanți de-o șchioapă într-un permanent du-te-vino dinspre neunde spre nicăieri. Ambele adverbe fiind potrivite capătului de vest, zonelor apusene, mijlocului și mai ales sud-estului orașului, oaze ne nesupunere, nemuncă, nepăsare, cu precădere anoste. Într-o singură zi, contabilizat, praful strâns de fiecare metru pătrat este suficient să îmbrace un om din cap până la picioare într-o crustă groasă de trei milimetri. Cu apretul potrivit, sigilează orice suprafețe. Ceea ce probabil și foile noastre au pățit de nu a pătruns încă apa nicăieri, nici măcar la negresele înfipte din loc în loc ca să nu zboare tabla. Tot azi, trecând pe lângă copertină, am constatat că jghebulețele nu mai sunt acolo. Ori le-am pus și le-am demontat tot atunci, ori altcineva s-a descotorosit de ele după.
La ceva vreme, ani vreo doi, același Cornelică s-a gândit că ar mai fi ceva de treabă. Porțile aveau nevoie de clanțe, zăvoare noi și o mică îndreptare, dar și de tăblii de calitate superioară. Cum și-n alte ocazii ne arătasem îndemânarea, potrivirea componentelor noi a fost mulțumitoare și în privința proprietarului, dar și-n a noastră.
De l-ați fi văzut în viață pe Marin cel bătrân, nu l-ați fi scos din muntean după pălărie. Și după chip. Curtea lui o ocolisem fără vrere, scăpând-o din contabilitatea tinichigeriei. Casei vechi, destructurată definitiv de fiu – a ridicat de nu mai mult de o lună și ceva alte ziduri -, i-am pus pe față și lateral jgheaburi și burlane. Casa o…. Un fel de cocioabă. Aplecată pe spate puțin, cu mult lemn la față, semn că de la cine o cumpărase închisese atârnații cu un geamlâc, plină de…. Fel de fel. Și ne-am mirat de dezordine, mai ales că în casă era și-o muiere. La cât de cucoană se afișa soția (izbitoare cumva asemănarea cu maică-sa lui Vasile Coțăilă: rujul pe bot de trei degete și mizeria în casă de trei laturi de palmă) – lumina soarelui o vedea rar -, nici nu știu cum de ne-a preparat ceva în jurul prânzului de-ale gurii și unde am înfulecat, pe un hol, pe lângă vreo zece saci cu grâne îngrămădiți unii în alții, nelăsând loc de „întors carul”. Le-o fi fost nația de obârșie arabilă, dar la oraș lași ruralismul deoparte. Cât privește „aromele” din acele odăi…. O amestecătură nefirească de miros de pământ, sac încins, mucegai, ouă prăjite, zer de oaie acrit…. Încât ceea ce ne străduisem să arate a perfecțiune se lovea inevitabil de celelalte puncte de reper și nu prea se potrivea peisajului mural. Degeaba ochiul atârnat de linia ciubucului, degeaba potrivite burlanele după mediana dintre perpendiculară și linia verticală a geamurilor, tot șui păreau, parcă și mai și decât cadrele geamurilor. Asta din față, căci din lateral diferențele distanțelor dintre burlane și perete de jos și sus erau evidente, fiindcă ne încăpățânasem la perpendicularitate perfectă.
