Spații culturale nr. 94 (8)

Gina ZAHARIA

E timpul să scriu despre tine

Nu, tu nu obosești! Doar te odihnești lângă fântâni.
Prin sufletul tău trec însetați cu gânduri senine
și cocori care promit că nu vor zgâria lumina de astăzi.
Se aud cerbii lovind păduri noi cu coarne de anul trecut
și salturi din ghicitori vechi;
cu ele vor îmbrăca stâncile de mâine.
Lângă tine, un rai al pământului primește ofrande pentru tăceri.

Îți amintești cerșetorul acela cu ochii căprui?
Avea o carte sub braț, așa îl știu, a recitit-o de mii de ori
și încă o mai duce printre dărâmăturile vieții!
Copii orfani joacă v-ați ascunselea,
se așază pe trunchiuri doborâte de întrebări cât să-și măsoare tălpile căutărilor,
iar ospiciul din câmp are poarta deschisă.
Acolo, cineva dansează step pe vise.

Curând vei ajunge în satul tău. E înconjurat de furnici,
au umplut urmele carelor în care truda nu urcă niciodată.
Mai știi, oare, ștergarul bunicii?
Era mereu plin cu duminici și fluturi.
Dar brațele mamei, le simți?
O lacrimă de dor umple pârâul din fața casei.
Niciun strigăt nu încape în văzduh, niciun strigăt,
toate mă strâng precum bocancii ostașilor cu răni în piept.
Toamna îmi trimite un cântec. E timpul să scriu despre tine.

***

anotimpurile și-au împărțit
la răscruce
daruri
răsăritul e martor-călător
va șlefui nostalgia
așa încât
o altă toamnă va dăinui în cea veche

tu ești în fiecare culoare
le-ai strâns și ai avut grijă de ele
bogăția își varsă talanții
pe suflet

soarele a înghesuit umbrele într-un coș

Vasile ȘERBAN

În pribegie

Într-un corp de om pribeag șade-un suflet blestemat
Ca o cioară pe o sfoară croncănind a viață-amară,
Cântec trist dintr-o vioară, pe un câmp scăldat în ploaie
Șade omul cătrănit pufăind un gând timid
despre lumea ce-a iubit.

A plecat de ani de zile spre tărâm cu apă vie,
Să nu se mai necăjească de durerea omenească
Și să pună-n sacul lui doar plăcere și tutun,
Iar în ceas de dimineață să se întoarcă iar acasă.

Pe un drum lucrat din piele și din gânduri de-alea grele
Nu putea a socoti de e noapte sau de-i zi,
Căci trudea nefericitul să-și creeze drum cu trupul,
Fără să priceapă bine că-l plângeau acas’ copiii.

S-au dus anii tinereții și s-a dus blândețea feței
Pe meleaguri depărtate într-o lume fără noapte,
S-au pierdut neîmplinite toate visele plăcute,
Căci în lumea de acasă ești un venetic prin casă.

Umbli-n viață necăjit ca să strângi un ban cinstit,
Iar acasă toți golanii stau la masă la chiolhanuri
Și rânjesc de sus din vile la plăpândul om din tine
Și la munca ta de-o viață pentru copii și nevastă.

Cum să nu fii necăjit când lăsași tot ce-ai iubit
Și te-ai dus în pribegie pe un vis și pe-o simbrie,
Iar acum când te-ai întors ești văzut de sus în jos,
Și din omul care-ai fost a rămas doar simplul os.

Când te-ai dus la cimitir să îți plângi ai tăi părinți
Te-a-ntrebat popa-ntr-o doară de-ai venit să-ți faci pomană,
Căci ți-e trupul învelit într-o pânză de argint,
Iar pe față porți o barbă de un cot și-i tare albă.

Bate clopotul în sat c-a murit un moș beteag
Și s-a dus la cele sfinte c-un toiag din lemn, din curte…
Un pribeag, un venetic, asta-i tot ce ai muncit,
Un covor de frunze moarte pe poteca vieții mată.

Într-un colț de cimitir, într-o groapă blestemată
Șade sufletul rânjind pe coșciugul tău muncit,
Iar pe-un pom de lângă poartă croncăne o cioară-n noapte
C-ai plecat iarăși departe doar c-un rând de haine-n moarte.

Se naște prin moarte

E o noapte timidă de vânt bântuită,
Un înger coboară pe scara lui sfântă,
Un suflet de om creat din lumină
Pășește timid într-o lume de umbre.

Se adapă încet din cana sfințită,
În ochi licăresc cristale din sticlă,
Prin brațele-i lungi se scurge nisipul,
Clepsidra – destin îi numără timpul.

Un țânc de copil își plânge venirea,
O mamă slăbită își strigă durerea,
Un tată voinic își râde uimirea,
O soartă de om primește ursirea.

Se bucură lumea de darul primit,
Se scutură cerul de stele grăbit,
Un sunet de goarnă vestește în noapte,
E timpul în care se naște prin moarte.

Provincial în moarte

Mă plimbă viața-n doliu, în zi aniversară
Printre un fond cumplit de gheață și nimic,
Indiferență pură în inima-mi nebună,
Sunt detașat de moarte în nouă aventură.

Trimis la separare într-un container mic
Printr-un izvor de sânge, intoxicat de frig,
Pășesc în lumea nouă întru-n halat mânjit
De un păcat mai vechi ce alții au săvârșit.

Un anonim actor pe o scenă imperfectă
Cu-n aer răvășit, în cap cu o bonetă
Sunt aruncat din moarte în scutece cochete
Printre ființe nule, mă simt de modă veche.

Sunt renegatul morții într-un exil frigid
Pe o insulă pustie cu gust de nesfârșit
Alături, omenirea, ocean nemărginit
Provincial în moarte, în viață un nimic.
 

Gheorghe ONEA

Rătăcire

Pierdusem drumul către mine
Și-am înnoptat în ochii tăi târziu
Era atât de cald, era atât de bine
Trăiam un vis ciudat fără să știu

Din când în când m-ademenea lumina
Cu glasul stins și trist ca un ecou
Să nu răspunzi mă îndemnai întruna
Și-am început, de-atunci, să văd din nou.

Jocul de-a viața

Ce aș putea să-ți scriu acum, a mia oară
Doar, poate, despre întâmplări închipuite
Când timpul, umbra dintre noi, măsoară
Tot în pierdute șoapte fără de cuvinte
E ca și cum ne-am reîntoarce în păcat
Ca într-un joc numai de noi știut
În care ne așteaptă visul nepătat
Să ne arunce în același început.

Răspuns

Dacă vrei să știi
Cât este de frumos
În pustiul din mine
Pe această insulă neștiută
Din sufletul meu
Unde, câteodată,
Într-un veșnic război
Învingătoare este viața
Desenează cu ochii,
Imaginează-ți cu umbra
O ancoră
Întoarsă înăuntru
Promit să o păzesc
Cu strășnicie
De toate valurile

Rătăcite prin visul
Pierdut și căutat mereu
Într-o altă viață.

Pașii nimănui

Aproape e tot mai departe
Departe e și mai
Aproape
De când tot adună
Și scade
Pașii noștri de scrum
Ascunde paharul acesta
Cu vise
În el, doar iluzii
s-au strâns
și urme
de pași fără glas.

Uneori noaptea

Am vrut să-ți aduc flori
Dar în acea noapte ciudată
Am pierdut drumul
Sau, poate, cineva
Care stătea ascuns în mine
De o viață,
l-a ascuns
odată cu tăcerile
furate în zori
uneori, tot mai cred
că erai tu
fără să știi, fără să vrei
tot așteptând
să îți trimit
cămașa mea de stele
să-ți încălzească somnul.

Ochiul înghețat al lumii

Drumul meu se întretaie
Cu mireasma tristă
A lunii
Drumul tău e o văpaie
Prin care trec neîncetat
Lăstunii
Poarta mea visează zboruri
Despre care nu mai știu
Poarta dinspre tine cântă
Dar e-un cântec din târziu.

(Din volumul „Tăceri vinovate”, Editgraph, 2023)

Nina Elena PLOPEANU

Solomonara
(Fragment din romanul cu același titlu)

Te-ai născut cu două luni înainte ca tatăl să-ți plece în marele război. Ți-au pus numele Maria după cel al mamei lui Iisus, dar te alintau Marioara, nume ce aduna în el cântecul păsărilor, clipocitul apelor și foșnetul frunzelor. Conflictul mondial începuse în 28 iulie 1914, după ce cu o lună în urmă moștenitorul tronului Austro-Ungariei Franz Ferdinand fusese asasinat la Sarajevo în Serbia. Bătrânul rege Carol I susținuse atunci intrarea României în război alături de Germania, țara sa de origine, dar oamenii politici din jurul său așteptau un moment favorabil României. Reuniți în Consiliul de coroană de la Sinaia, n-au adoptat poziția regelui, ci s-au pronunțat pentru neutralitate. Românii au intrat în război alături de Rusia, Anglia și Franța abia în august 1916 cu gândul de a redobândi Transilvania. Tatăl tău făcea parte din grupul de armată Nămăiești condus de generalul Traian Găiseanu. În zona muntelui Mateiaș, diviziile 22 și 12 infanterie au reușit să reziste eroic unui inamic superior echipat și mult mai bine pregătit al armatei a noua germane și au oprit înaintarea trupelor Puterilor Centrale spre Câmpia Română. Operațiunea făcea parte din planul de apărare a trecătorilor din Munții Carpați prin care generalul Averescu ceruse o rezistență puternică. Cu tot eroismul de care au dat dovadă soldații celor două divizii au primit ordin de retragere neînvinși.
La început nimeni nu ți-a luat în seamă căița de pe frunte. Dormeai înfășurată în cârpe, făcute din cămăși și alte haine vechi, în copăița din mijlocul patului. Din când în când, cineva, o soră sau un frate mai mare care te auzea plângând, intra de afară în casă, mișca de două – trei ori marginile leagănului și îți punea în gură cârpa înmuiată în apă cu zahăr. Mama își aducea aminte că trebuie să te alăpteze când începea să i se umezească bluza de la picăturile de lapte care i se scurgeau din sânii umflați. Ziua era prea scurtă pentru a-i hrăni, a-i îmbrăca și a-i spăla pe cei șase frați pe care îi aveai. Tu erai mezina familiei. Când ai coborât din leagăn, brațele fraților și surorilor mai mari te purtau pe ulițele satului printre bătrânii care îți mângâiau fruntea și îți împrumutau câte un strop din înțelepciunea

lor dobândită la școala vieții. Locul în care te născuseși se găsea la poalele munților într-un triunghi sacru format din trei temple, unde se spunea că începuse creștinarea Cel întâi chemat. Cele trei biserici rupestre erau cocoțate în vârful unor creste stâncoase. Pe aici ar fi trecut cu sute de ani în urmă Negru-Vodă și soția sa ascunzându-se de urgia tătarilor. Pe malul stâng al Râului Doamnei judeca Neagoe Basarab pricinile supușilor săi. Și tot aici dăinuiau încă ruinele castelului lui Voicu, tatăl voievodului numit de creștinătate, după moarte, lumina lumii. Căsuța în care deschiseseși ochii era văruită în albastru împrumutând astfel din limpezimea izvorului ce-i străbătea curtea.
La sfârșitul războiul, mergeai singură prin odaia înghesuită de la pat până la masă și înapoi. Ai făcut ochii mari și ai început să plângi când un bărbat necunoscut cu obrazul acoperit de fire de păr aspru te-a luat în brațe și a încercat să te sărute pe frunte. Ți-a trebuit ceva timp să te obișnuiești cu cel căruia frații mai mari îi spuneau tată și care, ca să te împace, ți-a dăruit o fotografie cu o femeie frumoasă cu plete bălai peste care strălucea o coroniță din mărgăritare. Cei din casă îi spuneau mama regină. Era Maria, soția regelui Ferdinand Întregitorul. Despre ea, tatăl tău îți povestea ție și celorlalți din casă despre cum îi încuraja să lupte sau despre cum îi vizita în spitale pe soldații răniți, care se vindecau de cum o vedeau și îi auzeau glasul îndemnându-i să nu se lase pradă deznădejdii, să se ridice din patul zacerii că țara are nevoie de ei.
—Este regina soldat. După ce inamicii au ocupat trei sferturi de țară, povestea tata, regele Ferdinand, soția sa Maria, guvernul și armata s-au stabilit la Iași. De aici, atât regele împreună cu principele Carol cât și regina s-au aflat tot timpul aproape de linia frontului.
După ce venise din război, tatăl tău a primit, ca și ceilalți veterani, o bucată de pământ pe care se căznea s-o lucreze cu palmele pentru că nu avea nici boi, nici plug. Când nu ara sau semăna, citea ziarul împrumutat de la preotul satului și se minuna singur de câte puteau să se întâmple pe lumea aceasta ce se făcuse mult mai mare și mai cuprinzătoare de când luptase pe front. Regele Ferdinand, în peregrinările sale aproape de linia frontului, le promisese pământ și drept de vot și se ținuse de cuvânt. Întregitorul a murit în 1927, la puțin timp după ce se stinsese Ionel Brătianu șeful liberalilor și politicianul în fața căruia își plecase fruntea. Moștenitorul de drept, principele Carol, primul fiu al lui Ferdinand și al Mariei, renunțase la tron în urmă cu doi ani și rămăsese în străinătate cu amanta sa Elena Lupescu. Timp de trei ani, România a avut un rege copil în vârstă de șase ani, Mihai. Când s-a întors Carol în 1930, și-a detronat fiul pe care l-a proclamat voievod de Alba Iulia. Mama lui Mihai, regina Elena, a fost nevoită să plece zece ani în exil ducând dorul fiului lăsat să-și facă datoria de os domnesc la școlile vremii.
Preotul cu barba până la genunchi și dascălul satului te-au învățat mai târziu să descifrezi slovele din abecedarele cu filele îngălbenite care trecuseră din mână în mână. Când ai împlinit șapte ani, o mână nevăzută te ducea în spatele izvorului din curte, te cobora treptele, doar de tine știute, către un sanctuar aflat în pântecul pământului. Acolo era școala de solomonie. Doar șapte învățăcei, așezați în jurul unei mese rotunde într-o sală luminată de făclii, deprindeau de la maestru limbile tuturor vietăților, toate descântecele și ritualurile prin care puteau, asemeni regelui Solomon, să deschidă cerul, să țină în frâu tunetele și fulgerele, să stăpânească balaurul ploii sau cum să călărească grindina și să săgeteze norii și cum să înghețe apele și să facă să cadă roua. Ai învățat toate acestea cu sârguința unui copil curios, dar altul a fost cel inițiat. Pentru tine și ceilalți cinci soarta hotărâse să vă dedice sihăstriei, dacă nu alegeați taina căsătoriei până la vârsta de douăzeci de ani. O străbunică te-a învățat să croiești și să coși muște și cruciulițe pe pânza de cânepă ce, apoi, se transforma în cămașă. Când ai fost prima dată în pădure, ți-a arătat o salamandră și te-a îndemnat să așezi mâna dreaptă pe pământ, să lași vietatea să treacă de trei ori peste ea și să spui „dă-mi mie modelul tău, iar eu ți-l dau pe al meu”. Ai devenit foarte pricepută la lucrul de mână. Fota și ia pe care le-ai îmbrăcat când ai ieșit la hora din sat ți le-ai lucrat singură. Ai arătat că erai bună de măritat deși aveai numai șaisprezece ani.
Ți-ai cunoscut ursitul la un bal. De cum l-ai văzut, ai știut că vei pleca după el. Era înalt ca bradul. Avea fața prelungă și smochinie, fruntea lată, ochii negrii și vioi, părul ca onixul negru. Cei care îl cunoșteau îl porecliseră tânărul Titulescu, după diplomatul român despre care se vorbea nu numai în Europa ci și în state de pe alte continente. Oamenii din cele mai îndepărtate colțuri ale țării îi cunoșteau numele și chipul din ziare. Ministru în mai multe guverne, Nicolae Titulescu, auzeai vorbindu-se prin sat, condusese Liga Națiunilor și luptase pentru pace. A încercat să apropie România de Moscova, dar a fost acuzat că este comunist și a fost înlăturat din guvern în 1936 de către regele Carol al II-lea. De fapt diplomatul român, care stătuse mai mult în străinătate decât în țară, căzuse în capcana URSS, ce nu binevoia să recunoască nici în ceasul al doisprezecelea unirea Basarabiei cu România.
Valurile râului lângă care te-ai născut te-au purtat câteva sate în aval. Ai ajuns la casa bătrânească din care nu vei mai pleca decât cu picioarele înainte când îți va sosi sorocul. Ai adus cu tine, în traista de lână, semințe din toate florile și buruienile de leac pe care le aveai pe lângă casa de sub munte. Acolo învățaseși de la cei mai bătrâni să amesteci tot felul de petale și frunze, să pregătești macerate și unguente. Le-ai plantat în grădinița din față și deseori le-ai udat cu lacrimi de dorul alor tăi. Din primăvară până în bătrânețea toamnei, pantele îți erau confidente și îți alinau durerile, ale tale și ale celor din jur. Aveai în traista pe care o păstrai cu sfințenie și un toiag, o carte de învățături, o toacă și o bardă. Când tuna și fulgera de se cutremura casa, era semn că Sfântul Ilie și supușii săi se întreceau printre nori. Carele lor își zdruncinau roțile până scăpărau scântei și era vai și amar de cel prins fără adăpost. Atunci, pe ascuns, să nu te vadă nimeni, scoteai barda și amenințai bidivii de foc care te priveau chiorâș, dar se astâmpărau și în scurtă vreme părăseau hipodromul.
După nouă luni ți s-a născut primul copil, după alte douăsprezece cel de-al doilea. Amândoi erau băieți. Ai născut acasă în patul în care dormeai ajutată de vecine și de cea căreia mai târziu i s-a spus moașa Marița. Nu făcuse niciun fel de școli, ci doar asistase, încă din copilărie, alături de femeile mai bătrâne, la multe nașteri. Odată cu venirea pruncilor nu aveai timp să te mai gândești la trecut. Spălatul cârpelor în care îi înfășai, îmbăiatul zilnic în covata din lemn, unsul cu ulei, pudratul pe la încheieturile picioarelor, când se opăreau, cu pământ curat râcâit cu vârful cuțitului de sub masă, îți ocupau ziua întreagă și o parte din noapte. Aveai grijă ca apa de la băița copiilor s-o arunci într-un loc curat, lângă tulpina unui pom pentru ca pielea să le rămână netedă și sănătoasă. Până la botez nu primeai pe nimeni străin în odaia pruncilor de teamă să nu-i spurce. Din când în când, îți aduceai aminte de cartea din traistă și o deschideai la întâmplare. Un omuleț cu ochii scăpărători, cu barba roșie și deasă, înveșmântat în alb, te privea cu îngăduință și te povățuia cum să scapi de griji și cum să-ți îmbogățești spiritul cu înțelepciunea lumii. Erai tânără și în putere chiar dacă aveai corpul mărunțel, iar mâinile nu-ți stăteau întreaga zi. Înainte de a adormi și de a te trezi trebuia să-ți îndeplinești obligațiile de soție. Omul îți era tânăr și îi plăcea să te strângă în brațe și să te simtă aproape chiar dacă trebuia să te împartă cu cei doi fii care se mai și îmbolnăveau câteodată . Noroc că știai să le alini suferințele. Sarabos, călugărul din cartea cunoașterii, îți era tot timpul aproape. Era suficient să privești spre locul unde era agățată traista că auzeai:
—Dacă au fierbințeală, înfășoară-le picioarele în cârpe cu oțet, dacă au pojar freacă-i cu țuică și îmbrăcă-i în cămășuțe roșii. Dacă au gâtul umflat și nu pot să înghită pune-le cataplasme cu varză sau cartofi. Dar, mai ales, roagă-te. Spune în gând de cât mai multe ori rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pre noi păcătoșii”. La îndemnul său, foloseai tot ceea ce găseai prin gospodărie și știai că are puteri tămăduitoare, dar mai ales te rugai. În fiecare dimineață, ori de câte ori băgai un dumicat în gură și seara adresai rugăminți fierbinți către mântuitor și către maica acestuia al cărui nume îl purtai. Dacă li se înroșeau ochii și se umpleau de urdori, le turnai lapte proaspăt din sâni, iar când îi dureau urechile le picurai ulei cald. Primele izmenuțe și cămășuțe ale celor mici le-ai cusut cu mâinile tale, din haine mai vechi sau, dacă erau de bune, din finet. La fel și primii scarpeți pentru încălțat. Îi lucrai din stofe sau postavuri groase și cu toate acestea se rupeau des. Copiii îți arătau gaura din talpă și te rugau cu glasuri peltice să le repari încălțările:
— Pune, mamă, pec aici! Râdeai și le peticeai încălțămintea sau le făceai alta nouă. Chiar și bărbatului tău îi schimbai gulerul de la cămașă. Nu mai vorbesc de fețele de pernă, de cearșafuri și de rochiile tale de stambă. De primăvara până toamna târziu, tu ca și celelalte femei de rând, umblai desculță. Talpa picioarelor ți se întărise și nu mai simțeai nici glodurile pământului, nici spinii sau mărăcinii, nici cioturile peste care călcai. Opincuțele și costumul popular de la cununie le păstrai în lada de zestre. Doar iarna te încălțai cu ciorapi de lână și șoșoni din pâslă luați de la negustorii evrei care colindau satele și orașele să vândă și să cumpere. Nici lenjerie intimă nu prea purtai, nici tu, nici celelalte femei de rând. Chiloții din mătase cu danteluță erau scumpi, nu se găseau pe toate drumurile și ziceai că nu sunt de nasul vostru. Când era cald , era mai comod așa. Nu transpirai și puteai să urinezi cam în orice loc dacă aveai nevoie, din picioare, fără să te mai apleci. Făceai economie de timp. Cu trecerea anilor, când mărfurile au devenit mai ieftine și accesibile purtai ciorapi tricotați fixați sub genunchi sau sus pe pulpe cu jartele din elastic și chiloți vătuiți cu picior din finet. Aveai un rând de haine bune pe care le-ai păstrat mulți ani. La vechea biserică din sat ochii îți rămâneau adesea atârnați de ușa masivă din lemn în care o bardă sau un iatagan lăsase o rană vizibilă care însă nu o doborâse. Cu ele mergeai doar în locașul sfânt sau, în zile de sărbătoare, în vizită la rude sau la nași. Cineva ți-a povestit că, prin alte vremuri, turcii au vrut să doboare acea ușă în spatele căreia se ascunseseră mulți din locuitorii satului. Mult mai târziu când depășiseși vârsta de patruzeci de ani, mergeai cu rata care venea de la Târgoviște, la târgul de la Lăicăi, pe lângă locul tău de naștere, de unde cumpărai pastramă de oaie, cașcaval și brânză de la ciobanii din zonă.
La un an după Ion, au venit gemenii pe care i-ai pierdut la scurt timp după ce s-au născut. Ai încercat tot ce știai. Degeaba ai făcut o scobitură într-un pom din spatele casei și i-ai scos pe partea cealaltă. Nimic nu i-a ajutat. Ai apucat să-i botezi și așa au putut deveni îngeri în împărăția cerului. Se nășteau mulți copii în perioada aceea, dar trăiau doar jumătate, poate și mai puțini, chiar și în familiile avute. Cu ochii în lacrimi priveai către cartea înțelepciunii și cereai în zadar sprijin de la Sarabos. El dădea din cap și îți spunea:
—Pământul își cere și el răsplată pentru prinosurile pe care le dăruiește oamenilor.
I-ai jelit și le-ai făcut cele de trebuință. Apoi, s-au născut fetele, una după alta, la mai puțin de un an. De când te măritaseși, lumea te știa doar cu burta la gură. Mai în glumă, mai în serios, oamenii au început să-ți spună iepuroaica, iar când te vedeau, te întâmpinau cu vorbele acestea „unu-n brațe, altu-n mațe, altul atârnă de corcoațe”. Îți spuneau Marioara atunci când aveau nevoie de tine. Ca femeie care a născut gemeni ți-ai sporit puterile tămăduitoare. Consătenii te chemau deseori să le îndrepți mâinile și picioarele scrântite. Le așezai mâna sau piciorul beteag pe pragul ușii și îi întrebai cu subînțeles de mai multe ori: „ce vrei doi copii gemeni sau mână zdravănă?” Ei îți răspundeau „mână zdravănă” sau „picior zdravăn”. După câteva astfel de tratamente și comprese cu mălai umed sau varză pisată, cu frunze de brusture sau hrean înmuiat în țuică de prune, așezate într-o cârpă curată, „ca să nu obrintească”, le spuneai, omul se vindeca. Putea să meargă sau să-și folosească mâna la treburi și, drept recunoștință, te recompensa cu câțiva bănuți sau cu ceea ce-i prisosea de-ale gurii prin gospodărie: fructe proaspete, prune sau fasole uscată. Niciodată nu cereai nimic pentru leacurile tale. Dar primeai ce ți se dădea asemeni lui Damian care luase cele trei ouă, în numele Sfintei treimi, de la femeia pe care o însănătoșise. Sarabos îți pomenea adesea despre doctorii fără de arginți, Cosma și Damian, sărbătoriți de biserica ortodoxă la 1 noiembrie, care nu cereau nimic în schimbul vindecărilor lor miraculoase.
— De fapt, au fost mai mulți doctori fără de arginți Cosma și Damian, îi spuneai tu, unii din Turcia, alții din Roma, prăznuiți la 1 iulie, iar cea de-a treia pereche de frați din Arabia, prăznuiți la 27 octombrie. Acestora din urmă li se spunea Anarghiroi și prin faptele lor au atras mulți oameni la credința creștină. Ei ar fi inventat opopira, un medicament bazat pe apă și miere cu autorul căruia vindecau diverse boli. Au devenit victimele persecuției anticreștine din timpul împăratului Dioclețian, când au fost crucificați, după ce au refuzat să renunțe la religia creștină.
— Mama doctorilor fără de arginți născuți în Asia Mică se numea Teodota și își crescuse fii în evlavia creștină, respectând poruncile lui Dumnezeu. Astfel, cei doi au primit harul vindecării oamenilor și animalelor prin puterea rugăciunii. Fii Teodotei sunt considerați și protectori ai sfințeniei căsniciilor creștine, precum și dătătorii de armonie în viața soților. Văzându-te puțin nedumerită, Zeul Moș a continuat. Am să-ți povestesc, acum, o întâmplare petrecută la biserica sfinților Cosma și Daniel din Thereman. Un om pe nume Malchus a trebuit să plece într-o călătorie pentru mai mult timp. Cum soția sa trebuia să rămână singură, Malchus s-a rugat la cei doi sfinți s-o aibă în grijă. Diavolul s-a întruchipat în cel mai bun prieten al lui Malchus și a venit la soția acestuia cu scopul de a o ucide. Dându-și seama de pericolul ce o păștea, femeia s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să o ajute. De nicăieri au apărut doi bărbați care l-au alungat pe vrăjmașul omului și au salvat-o pe femeie. „Cine sunteți? I-a întrebat aceasta, iar ei i-au răspuns: „Suntem Cosma și Daniel, slujitorii Domnului”.
În toamna anului 1939 a început celălalt mare război. Erai atentă la tot ce se vorbea în jurul tău, la cele spuse de preot sau de învățător. Așa ai aflat că, în urmă cu un an și jumătate, regele Carol al II-lea adoptase o nou constituție prin care preluase întreaga putere în stat. Erau la modă regimurile politice autoritare și dictatoriale precum cele din Germania, Italia sau alte state. Oamenii avuți din sat, cei care făceau politică, îl acuzau că a desființat partidele politice și că a adus la guvernare camarila regală în frunte cu Duduia. După ce a pierdut o treime din țară, fără ca românii să tragă un singur glonț, a fost obligat să plece împreună cu cea care îi era amantă de mai bine de cincisprezece ani. Trenul care i-a dus departe de țară a fost urmărit până la graniță de focurile de arme ale legionarilor. Rege a redevenit Mihai, fiul pe care îl detronase în 1930, un rege mult prea tânăr pentru asprimea vremurilor chiar dacă mama sa Elena s-a întors din exil și i-a stat de-a dreapta. Adevăratul conducător al statului era generalul Ion Antonescu. Acesta conducea guvernul în care pentru o perioadă i-a avut ca tovarăși de drum pe legionari. Iuliu Maniu, șeful țărăniștilor, și Dinu Brătianu, șeful liberalilor, refuzaseră să guverneze alături de cel căruia i se spunea Omul roșu, pe de-o parte datorită culorii părului, dar și pentru că se numărase printre cei care ordonaseră să se tragă în talpa țării la 1907.