CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 94 (6)

Gheorghe POSTELNICU

ANUL CULTURAL VASILE VOICULESCU: 140 DE ANI DE LA NAȘTERE

CONTRIBUȚII BIOGRAFICE: ANII DE DETENȚIE

În vara anului 1958, și-a dat seama că libertatea e pe sfârșite. O vecină l-a prevenit, după cum aflase de la sectorist, că arestarea era iminentă. S-a grăbit să termine ultimul sonet („1958, Sf. Ilie și Luni 21. B” – 21 iulie n.n), care e un bun-rămas de la Marele Will: „Te-am pângărit Shakespeare dar tuturor le spun / Oceanule de geniu ce-neci chiar și uitarea. / Cine-ar putea, cu-atâta mai mult un biet nebun / Și în ce chip pe lume să pângărească marea? // Mi-ai bântuit viața nemărginite Will / Nu am putut ajunge năprasnica-ți mărire / Mi-ngăduie atuncea, îngenuncheat umil, / Să te cobor pân’ la adânca mea smerire…// De-am tălmăcit cu umbra solia ta cerească / De lacrimile tale mi-s versurile ude / Te-am îngânat ca pruncul ce-nvață să vorbească / Și-n râvna-i scâlciază cuvintele ce-aude…// Dar tu ești soare veșnic și-o clipă-mi vei ierta / Să fiu o biată gâză jucând în raza ta”. Era al 90-lea, din câte își pusese în gând să scrie. A fost ridicat în noaptea de 4 spre 5 august, după o percheziție la miezul nopții, (de la ora 1 la 5 dimineața), sub privirile îngrozite ale nepotului Andrei. Arestatul a fost pus să semneze o declarație prin care recunoștea că nu s-a folosit „vreun procedeu ilegal în timpul percheziției”. S-au ridicat, printre altele, 5 volume din colecția „Cartea vremii”, semnate de L. Blaga, I. Gorun, E. Bucuța, D. Iancovici, E. Buonanti, manuscrise cuprinzând versuri, piese de teatru, articole decupate din publicații, scrisori personale. A fost considerat document incriminator „una carte în limba germană de autorul Ghedenburg” (Emanuel Swedenborg, n.n.), considerându-se că ar ascunde printre rânduri un cifru secret. În realitate, poetul începuse să-l traducă în limba română pe gânditorul suedez. Au părut suspecte și alte însemnări făcute pe diferite file. Interogatoriul a început la ora 8 și 15 minute, așadar la trei ore de la arestare, după o noapte de nesomn. I s-a adus la cunoștință în mod brutal că a făcut parte dintr-un grup ostil regimului democrat-popular. Voiculescu a recunoscut că a scris și a difuzat poezii cu caracter dușmănos, versuri „cu conținut mistic religios, de îndemn la o viață duhovnicească, de rupere de viață”, care prin interpretare pot avea caracter ostil. După 4 ore, Vasile Voiculescu își punea semnătura pe pagina dactilografiată de anchetator (locotenentul Gh. Mihăilescu). Biroul îi fusese sigilat, cărțile și celelalte obiecte fiind confiscate după pronunțarea sentinței. Pe timpul deplasării, arestatul purta ochelari de tablă. Percheziția s-a repetat după 12 ore, ridicându-se alte cărți și manuscrise. Capul de acuzare a fost misticismul. În timpul interogatoriului nu a vrut să admită că misticismul este același lucru cu legionarismul, dar, în fața amenințării cu violența, a declarat că va semna orice va scrie anchetatorul penal („Mi-e milă și mi-ar fi rușine pentru dumneata, om tânăr, să dai într-un bătrân. Scrie orice și eu iscălesc”). Al doilea interogatoriu a avut loc după 11 zile, cu un alt anchetator, locotenentul major Iosif Moldoveanu, sinucis în 1968, în timpul cercetărilor abuzurilor săvârșite de organele MAI în perioada la care ne referim. Deși îl avea în față pe tartorul anchetatorilor, bănuit că a participat la asasinarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, poetul s-a ținut tare și „nu și-a amintit” numele tinerilor care veneau la Antim. Se spune că lucrătorii aparatului operativ de securitate își începeau ziua de lucru cu lectura editorialului „Scânteii” și o continuau cu un scurt seminar, după care puteau trece neiertători la anihilarea dușmanului de clasă prin urmărire, arestare, anchetare.
Cât au durat cercetările, doctorul a fost închis la Jilava. I s-a interzis folosirea mănușilor, a cravatei și a eșarfei de bumbac, obiecte care nu i-au mai fost înapoiate. Aici s-a bucurat de atenția unui consătean mai tânăr, C. Minea (1908-2007), subofițer în retragere, organizatorul mișcării Legiunea Albastră pe Valea Pârscovului. Colecționarul Arșavin Acterian care l-a reîntâlnit aici în 1960, a fost stupefiat de chipul subțiat de boală și suferință, de fața tragică, de vocea stinsă prin care destăinuia „cinstea exemplară a unui om ce a tânjit după puritate”. Sinistra temniță bucureșteană era vestită prin felul nemilos în care gardienii se distrau cu loturile noi de deținuți, bucurându-se de prezența preoților cărora le retezau bărbile și părul, fiind apoi trecuți printre două șiruri de ciomăgari, loviți, scuipați și înjurați. Printre altele, poetul era constrâns să afirme că a scris…sonate. Un alt deținut, profesor de matematică din Târgoviște, observând că scriitorul nu prea mânca, a ieșit la raport și a atras atenția asupra importanței sale, drept pentru care a primit suplimentar…un ou în fiecare zi. După pronunțarea sentinței – 5 ani de temniță grea, 5 ani degradare civică, confiscarea totală a averii personale și achitarea a 300 de lei cheltuieli de judecată – în baza art. 209 din Codul Penal, pentru faptul de a fi elogiat în versurile sale („Transnistria” și „Suntem ai mântuirii fauri”) războiul criminal dus împotriva URSS, și pentru că după 23 august a scris o seamă de poezii pe teme mistice, care aveau un caracter dușmănos, ostil față de regimul democrat-popular din Republica Populară Română („Cerșetorul”, „Neagra labă” și „Noul arhitect”). Motivarea sentinței mai adaugă discuțiile pe marginea situației internaționale comunicate de posturile de radio imperialiste, ca și afirmația că în țară nu este libertate și că scrierile sale erau interzise. Suficient pentru o „binemeritată” reeducare în regim individual, ziua și noaptea timp de 8 luni, apoi supus muncii în comun, sub regimul tăcerii, în interiorul penitenciarului, iar în timpul nopții la „separațiune celulară”. Se pare că președintele completului de judecată ar fi intenționat să-l achite, însă hotărârea de condamnare luată de Securitate era fermă, iar magistratul putea fi poftit, la rândul său, pe banca acuzării. „Referentul literar” menționat în dosarul de urmărire ar fi fost poetul Radu Boureanu (1906-1996), autor, printre altele, al volumului de versuri intitulat „… Sângele popoarelor”. Poemele pentru care V. Voiculescu a fost incriminat de vigilentul cronicar ideologic, multiplicate de Barbu Slătineanu la mașina de scris, au fost tipărite pentru prima oară în ediția pe care Roxana Sorescu a finalizat-o în 1999 la Editura Anastasia. Iată una dintre ele: „Cunosc de mult o blândă țară veche: / Se-nvecina cu basmul și balada, / Avea mai gingaș sufletul ca mlada, / Iar inima mai pură ca zăpada, / Și milostivă fără de pereche…// Ca să-ți încerce multa-ți bunătate, / O, țara mea, mâncată de jivine, / Pe drumurile-ți albe-n triste sate, / Cu traista de cerșetor în spate, / Azi iar colindă Dumnezeu prin tine” („Cerșetorul”).
Apărătorul inculpatului Vasile Voiculescu, C. Vișinescu, coleg de școală cu Ion Voiculescu, a arătat tribunalului că acesta este un element valoros pe tărâmul literaturii române, fiindcă a scris o serie de lucrări care au fost apreciate peste hotare, fiind tradus împreună cu Eminescu și Bacovia în limba rusă – și a arătat o carte groasă – , „încât el nu este un dușman al clasei muncitoare” și roagă tribunalul să nu sancționeze omul, ținându-se seama și de faptul că „în trecut el nu s-a ocupat de politică, însă a căzut într-un misticism”. Cele două poezii incriminate, „Neagra labă” și „Cerșetorul,” nu au nicio legătură cu realitatea socială. „El nu putea să lupte contra clasei muncitoare, fiindcă el însuși este un fiu de țărani săraci și tot timpul a fost medic de stat”. Avocatul a pus la dosarul cauzei o serie de scrisori de mulțumire de la diferite persoane pe care le-a tratat ca medic și roagă tribunalul „să examineze opera sa, dovezile de la dosar, poezia sa și să constate că ceea ce a făcut Voiculescu nu poate fi încadrat, așa cum s-a prevăzut în concluziile de învinuire”. Mai cere să nu i se confiște biblioteca personală, în care se găsesc lucrări de mare valoare. Documentele obținute de A. Voiculescu de la SRI au fost publicate pentru prima oară de N. Florescu în „Articole, comunicări, documente V. Voiculescu”, vol. 4, Buzău, 1994, cu precizarea că dosarul este incomplet. Din acest motiv, trimiterile din Sentința la „probatoriu” sunt fără acoperire. Declarațiile inculpatului s-au consemnat conform practicii justiției staliniste, care obliga la răspunsuri tipice. Mai trebuie ținut seama și de condițiile de intimidare în care s-a desfășurat ancheta. Între două interogatorii existau perioade mari de timp, ceea ce demonstrează că nu se admitea decât un singur răspuns, cel impus de procurorul militar.
Conform procedurilor, condamnatul la temniță grea trebuia să stea mai întâi la regim sever, cu hrană puțină și fără drept de ieșire la aer. În picioare, cu privirea la vizetă. Ceea ce i s-a întâmplat și lui Voiculescu în primele 8 luni de detenție la subsolul fortului. În tot acest timp i s-a permis să folosească un inventar minim, constând în trei cămăși, o batistă, un pulover, un prosop, un rând de lenjerie de corp, o pereche de bocanci și o pereche de ochelari. Paltonul, pardesiul, sacoul, vesta, pălăria și șoșonii au rămas pentru totdeauna la magazia închisorii. Mânca de două ori pe zi ciorbă de gogonele sau de arpacaș. Lumina nu se stingea niciodată.
Prima mențiune referitoare la anii de detenție cauzată de „o gravă eroare judiciară” care i-ar fi răpit cel puțin cinci ani din viață, o face Mihaela Nica, din Pârscov, în revista „Năzuințe” (1979) a elevilor Liceului de filologie-istorie „Mihai Eminescu” din Buzău: „În 1958 este arestat și condamnat. În 1963 este eliberat” (în realitate detenția se desfășoară între 5 august 1958 și 30 aprilie 1962, n.n.). Monografia lui Ion Apetroaie (1975) face uitată perioada 1958-1963, afirmând că în acești ani scriitorul și-a impus „o austeritate aproape totală, un dispreț tolstoian de toate comoditățile civilizației”. Rafinatul istoric literar folosește greșit o referire a lui Ion Voiculescu la perioada imediat următoare morții Marioarei Mitescu din „V. Voiculescu. 85 de ani de la naștere. Scurtă evocare” (în „Steaua”, 1969 – nr. 2/pag. 13). Ca toată lumea, profesorul ieșean cunoștea adevărul. În 1975 acesta se rostea, dar nu se scria.
Transferat la Aiud, controlul medical obligatoriu a reținut că „deținutul are pielea palidă, la înălțimea de 1,65 metri, are o greutate de 57 de kilograme, suferă de tahicardie și de colită cronică”. E posibil ca medicul închisorii să fi pus și diagnosticul de senilitate, din solidaritate profesională, fapt pentru care a fost scutit de muncile zilnice din celulă, dar lucrurile s-au înrăutățit când colonelul Ștefan Koller a fost înlocuit cu Gh. Crăciun. Ca urmare a dispozițiilor șefului securității statului, temutul Pintilie, condițiile de detenție au fost înăsprite. Numărul deținuților morți a crescut în următorii trei ani de la 27 la 138. Bolile mortale erau: tuberculoza cu 35 de victime, hepatita cu 21, septicemia cu 9, pneumonia cu 8. Meniul zilnic cuprindea lichide care dilatau aparatul digestiv și mușchii, încât aspectul fizic al „bandiților” arăta înfiorător. Se adăugau mucegaiul, aerisirea insuficientă a dormitoarelor, umezeala, lipsa luminii naturale, aglomerația, absența vitaminelor. „La plecarea mea din închisoare, după zece ani” – mărturisește un deținut politic „nu mai puteam distinge nici mâncarea în farfurie. Ni se jupuia pielea. Coatele și mâinile ne erau întotdeauna inflamate și sângerânde. După un timp, auzul ne slăbea. Colitele și diareea erau ceva permanent. Dacă doream pentru ceva să fiu vreodată liber, era ca să pot merge la closet de câte ori vream și să stau acolo cât aveam chef”. Aceasta era închisoarea de la Aiud. Conducerea infiltrase în fiecare celulă cel puțin un informator, deținut de drept comun.
Se păstrează mai multe mărturii referitoare la perioada de 1345 de zile de detenție. În martie 1990, Gabriela Defour și Radu Voiculescu au consimțit să stea de vorbă pe această temă cu Alex. Oproescu, la București. Convorbirea a fost înregistrată pe bandă magnetică și ulterior transcrisă și publicată în „Contribuții buzoiene”. Locuința din strada Olimpului nr. 13 a familiei Defour mai păstra câteva obiecte care au aparținut poetului: un scaun florentin cumpărat de la anticarul și negustorul de cărți Arșavir Acterian, condamnat și el în 1959, în lotul Noica, și eliberat în 1964. În acest proces a fost citat ca martor al acuzării și doctorul, care a refuzat să dea vreo declarație defavorabilă inculpaților, motivând că și-a pierdut memoria și a uitat tot. Alte obiecte primite la nuntă de tânăra familie au mai fost: o oglindă brâncovenească, o ladă sculptată, un serviciu de masă de Sèvres, un vas persan, o străveche statuetă chinezească, un jilț și un ceas de birou și multe icoane pe lemn. Din amintirile celor doi fii răzbate omenia care nu l-a părăsit pe martir nici în clipele cele mai grele ale vieții sale. Cu toate că era foarte bolnav, credea că alții suferă mai mult ca el și că au nevoie de un pat mai bun, de mâncare suplimentară, de mai multă atenție. Era foarte nemulțumit că misticismul pentru care a fost condamnat fusese în mod deliberat anexat legionarismului, ceea ce îi provoca ostilitate din partea torționarilor. Un preot din Videle, coleg de celulă 10 luni, își amintește că nu a întâlnit „om mai cult ca doctorul Voiculescu, în toate domeniile, om de o cultură extraordinară…”. Adormea împăcat după ce părintele Iorgu Ionescu din comuna Cremenicul Mare (Teleorman) îi punea mâinile pe cap și făcea în fiecare seară de sâmbătă slujba cuvenită. Din cauza durerilor la coloană, poetul nu mai putea merge. La o săptămână, două, deținuții erau scoși din întunericul aproape total și li se îngăduia să vadă lumina într-o anexă din sticlă. Părintele îl purta în brațe până la solar și înapoi. Foarte mulțumit, scriitorul i-a promis că-l va ajuta să publice, „dacă dă Dumnezeu să mai scăpăm!”, poeziile sale dedicate familiei. Amintea mereu de sonete și se temea să nu fie distruse înainte de a ajunge într-o tipografie. Fostul deținut politic George Ungureanu („Prin labirintul vieții”, 2010) afirmă: „Comunismul și-a ales în securitate, anchetatori și paznici, tot ce a fost scursură, tot ce a fost mai murdar, lipsit de rațiune, fără moralitate, fără credință, tot ce a fost mai aproape de animalul feroce”. Torturile erau de lungă durată și urmăreau distrugerea treptată a individului: „În perioada de anchetă și în cea de ședere în lanțuri, în așteptarea glontelui, adică aproape trei ani, am cunoscut toate supliciile securității, toate metodele de distrugere fizică și psihică. Am întâlnit, pe calea detenției, oameni fără testicule, distruse prin bătaie, oameni orbi, oameni nebuni și epileptici ca urmare a torturilor, oameni paralizați purtați pe targă”. George Ungureanu s-a spălat și a schimbat lenjeria de corp după 821 de zile de anchetă și așteptare pentru a fi executat.
Eftemie Ene, născut în 1914, în Oleșești (Pîrscov), a fost băiat de prăvălie la Cristache Ionescu (1891-1960), văr primar cu scriitorul. A ispășit două condamnări (după sistemul juridic stalinist), pentru că a ajutat cu bani și alimente pe luptătorii anticomuniști din munții Buzăului. L-a întâlnit pe Voiculescu la Aiud, în infirmeria închisorii, și a fost bucuros să-l ajute, ca sanitar, timp de o lună: îi schimba lenjeria, îi ducea plosca, îl plimba printre paturile salonului. Își amintea că Voiculescu mânca foarte puțin și se plângea mereu, chiar și în zilele de vară, de frig. „Era slab mort, dar cu o voință de fier”. Eftemie Ene a recăpătat locuința confiscată de autoritățile locale și transformată în magazin sătesc și în cămin cultural, cât și cei 1800 de metri pătrați de grădină, abia în 2001, în baza Legii 10. Pentru colosala proprietate de două hectare a fost declarat chiabur, supus la cote obligatorii de produse pe care nu le avea, amenințat cu o nouă condamnare și silit să semneze prima cerere de intrare în gospodăria agricolă de producție, „model măreț de urmat” de ceilalți consăteni.
Detalii emoționante despre suferințele îndurate la Jilava și Aiud a oferit fostul deținut politic Leonte Radu din Sibiu, într-o lungă discuție cu subsemnatul (31 octombrie 1990). Între 60 și 80 de viețuitori împărțeau foamea și frigul unei celule de cel mult 16 metri pătrați. L. Radu își amintește noaptea în care au fost aruncați în cameră doctorul Voiculescu, doctorul Dabija și călugărul Sandu Tudor. El crede că poetul a fost supus unui interogatoriu amănunțit și pentru că fetele sale se aflau în străinătate, iar anchetatorii voiau să afle prin cine primea vești, ce conținut aveau, ce transmitea la rândul său. Având în vedere vârsta, au convenit să fie înlocuit de la muncile obligatorii: golirea hârdăului, aducerea vasului cu apă, măturatul și spălatul pe jos. Era obiceiul ca fiecare nou-venit să fie „muls” de informații referitoare la situația de afară, mai ales politică, relații privind procesul și numele anchetatorilor, după care „mulgerea” continua cu tot ce știa din profesie, „specialitate de era cazul, sau despre strung și tipuri de strunguri – sau despre brânză de era cioban – cai și boi, albine sau porci”. Deținuții voiau să afle „în zile cât mai puține” tot ce învățase fiecare într-o viață. Seara se țineau conferințe. Cel mai cerut subiect era religia. Urmau filozofia, cultura, istoria, tehnica și agricultura. Asemenea activități erau pedepsite cu asprime. Cei pățiți vorbeau în șoaptă și cât mai puțin. Cine putea înfrunta forța oarbă? Voiculescu plătise imprudența și se mărturisea numai în grupuri mici. Indianistul Sergiu Al.-George a predat „Vedele” prin alfabetul Morse. C. Noica lua bătaie ziua și seara își continua cursul de istoria filozofiei. „Te întindeau pe jos gol, cu burta pe podea, ți se punea o piele pe spate, până în dreptul feselor. Apoi, cu un bici sau cu o cravașă, primeai pe fiecare fesă câte două lovituri. Prima îți despica pielea și a doua, care cădea exact pe locul primei, te făcea să leșini”. De atunci, filozoful nu a mai putut să stea în șezut altfel decât pe o pernă gonflabilă pe care o purta mereu în geantă. Printre torturi se mai aflau lovirea repetată cu capul de pereți, călcatul în picioare, bătaia la tălpi și la palme cu o coadă de mătură sau cu o curea, până la leșin (așa numitul rotisor). Referindu-se la cei care îl torturaseră și îl umiliseră vreme de 18 ani, avocatul Alexandru Nazarie se întreba: „Ce au să facă ei în viață, când se va sfârși povestea asta?”, unul din răspunsuri ar fi: își consumă și în prezent pensiile colosale… Leonte Radu, deși mai tânăr cu 30 de ani, a câștigat încrederea doctorului, drept pentru care acesta i-a vorbit despre familie („Cea mai mare realizare”) și despre isprava vieții sale, sonetele, pe care nu apucase să le învețe pe de rost, spre dezamăgirea deținuților. Știa doar „Bătea la poarta cerului”, „pe care o credea cea mai bună poezie a lui”. Cu dragă inimă, au memorat-o mulți condamnați: „Bătea la poarta cerului o rază, / Bătea sfios și-ncet ca o străină…/ Târziu, un înger a deschis să vază / Și-a stat uimit de palida lumină. // Era o biată rază scăpărată / Dintr-un adânc de minte omenească, / Ce străbătuse calea-nfricoșată / De la pământ la granița cerească. // Părea atât de tristă și umilă, / Dar totuși credincioasă și curată, / Că îngerul a tresărit de milă / Și-a prins-o blând de mâna tremurată. // Apoi grăbit a luat-o-n cer cu dânsul / Și-a dus-o-n sfânta îngerilor horă; / I-a podidit pe toți, privind-o, plânsul / Și-au strâns-o-n brațe toți ca pe o soră! // Ea le-a zâmbit ștergându-le plânsoarea / Și s-a rugat apoi de ei fierbinte / S-o-nfățișeze bunului Părinte / Ca să primească binecuvântarea”. Îi erau dragi aceste versuri „pe tema destrămării, a pustietății sufletești provocate de eșec, a luptei al cărei rezultat inevitabil e înfrângerea”, pentru că niciodată nu s-a considerat „un ocrotit de îngeri, ci un pedepsit de Domnul” (R. Sorescu). Prăbușirea internă, drama lăuntrică, dureroasa indeterminare din răspunsul Tatălui își are corespondent în confruntarea Hyperion – Demiurgos: „— Copila mea, fii binecuvântată, / Ia-ți deci puteri și-ntoarce-te-napoi! / Și chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tină / Să-l părăsească oștile cerești, / Tu să rămâi, căci tu ești doar lumină / Și nu trăiești decât când strălucești!”. Era îndemnul unei noi regenerări spirituale.
Leonte Radu este categoric: „V. Voiculescu știa tot ce a citit și s-a scris în cultura lumii. Pe Shakespeare îl știa aproape pe de rost, pe Sainte Beuve și Déscartes, în amănunt. Cu ușurință se afla în pictură și în muzică, pe Bach îl declara sfânt. Dar unde domina, era filozofia creștină, patristica – simțea, gândea patristic. Și în domeniul necitit, de emitea păreri ortodoxe, erau pe linie”. În pușcărie, în mod sigur, nu a suferit de foame, pentru că mânca puțin, dar „a suferit de frig, căci pe el, peste oase și piele, zeghea vărgată nu-l încălzea și o pătură nu era voie să o țină pe spate să se încălzească”. Aproape un an, în 1960, Gh. Penciu a stat alături de Voiculescu la infirmeria închisorii din Aiud. Și-l amintește (în 1992) „slab, descărnat, tremurând din cauza febrei, strângând cu disperare zeghea pe care o avea îmbrăcată direct pe piele” (Sabina Măduța, „Scăpat din infern” din vol. „V. Voiculescu scriitorul martir și Rugul aprins”, 2001). Ceilalți suferinzi l-au recunoscut și l-au îngrijit. Când s-a simțit mai bine, „infirmeria a devenit o adevărată oază de cultură”. La cei 76 de ani, recita, povestea, dovedind o memorie fără cusur. Poetul a suportat greu regimul de detenție, deoarece frigul, foamea, lipsa de igienă urmăreau exterminarea deținuților politici. Cine a ținut în viață generația subterană, academia penitenciarelor comuniste? Există un singur răspuns: conferințele clandestine și credința în Dumnezeu, menite să potolească dezolarea și să dea un sens durerii. Părintele Valeriu Anania părăsea Aiudul cu peste 12000 de versuri „lucrate pe creier și depozitate în memorie”. Studentul de 22 de ani Ion Ioan Diaconu a fost arestat în ultima zi a anului 1959 și a făcut trei ani de temniță, deoarece a recitat în public „Hora Unirei” și a cântat „Deșteaptă-te, române!” Într-o cămăruță cu 33 de suflete, aflată în fortul Jilava, l-a cunoscut pe poet: retras, meditativ, absorbit în propriile gânduri într-o suferință divină. N. Steinhardt (în „Jurnalul fericirii”) a fost impresionat de chipul doctorului Voiculescu, „foarte îmbătrânit, numai oase, blând, manierat, pașnic, nobil, vioi la minte”, dar frânt de suferință și tristețe. Vasile Boroneanț l-a întâlnit pe poet în micul spital al închisorii din Aiud, în iarna anului 1961. Într-un pat se afla „un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt. Din atitudinea și figura lui, iradiau liniște și blândețe”. După ce l-a cunoscut mai bine, a constatat că era un visător căruia îi plăcea să povestească întâmplări din viața liberă. Purtarea sa impresiona pe toți bolnavii din salon. „Se hrănea parcă din duh”, fiindcă împărțea puțina hrană cu ceilalți. „Era summumul de sublimare a ființei umane”, conchide fostul deținut.
Într-o zi au fost scoși la baie, dar s-a dovedit a fi o farsă sinistră, deoarece apa caldă s-a întrerupt brusc, prin dușuri țâșnind apa rece în hohotele gardienilor. Voiculescu a răcit puternic. După apeluri repetate ale colegilor de celulă, medicul Ciocan l-a consultat și ar fi exclamat: „Dracul l-a pus să intre în pușcărie, dracul să-l vindece!”. El prescria medicamente numai cu aprobarea ofițerilor politici din penitenciar. Voiculescu a fost în cele din urmă internat, dar tuberculoza îi afectase nu numai plămânii, ci și coloana vertebrală. A stat la infirmerie cu arheologul Vasile Boroneanț, care și-a amintit cu emoție despre scriitorul martir.
Aristide Dobre din Breaza (Prahova) a călătorit cu lanțuri la picioare alături de Voiculescu, în februarie 1959, două zile și jumătate, într-un vagon ticsit cu deținuți. La Aiud au fost repartizați în aceeași celulă. Patru luni, cât au stat alături, a avut prilejul să se împărtășească din bunătatea și cultura poetului. În temniță se rugau cu toții să scape cu viață. Voiculescu o făcea în modul cel mai tainic: „Mai mult bănuiam că se roagă, când îl vedeam într-o anumită atitudine”. În casa de pe strada Olimpului se păstrează și astăzi Icoana Mântuitorului, despre care se spune că o chema în memoria vizuală ca să-i facă suferința mai ușoară. Rostea „Rugăciunea inimii” cu imaginea lui Isus din icoană. Aristide Dobre își amintește că prin aprilie 1959, poetul s-a simțit foarte rău. Avea febră mare, nu mai mânca, aproape nu mai putea vorbi. Au trecut câteva zile până când l-au luat pe targă și l-au internat. „Bandiții” trebuia să moară ca „năpârcile”…Barbu Slătineanu, în comă diabetică și retenție vezicală de urină, și-a dat sufletul în timpul anchetei (31 octombrie 1959), după ce dăruise statului cea mai valoroasă colecție de artă din București (1952). Mircea Vulcănescu i-a rugat pe urmași să nu-i răzbune moartea. Condamnat la detenție pe viață pentru activitate publicistică dușmănoasă, Pan M. Vizirescu a stat ascuns 23 de ani, ajutat de familie și prieteni. Din cauza frigului, Voiculescu s-a îmbolnăvit de o formă foarte gravă de tuberculoză vertebrală (morbul lui Pott), asociată cu infecție urinară. Nu se mai putea ține pe picioare și avea dureri insuportabile. Comisarii politici îi prelucraseră bine pe cei care refuzaseră să-și pună conștiința în slujba lor. Cartea rusă trebuia să ia locul celei occidentale, periculoase pentru popor. Pentru câteva volume aduse de la Paris de Marieta Sadova, s-au făcut arestări și procese, fiind închiși oameni nevinovați: Dinu Pillat și Păstorel Teodoreanu. De altfel, lectura cărții lui Cioran „Tentația de a exista” („La tentation d’exister”) în casa colonelului Slătineanu, a pus securitatea pe jar. Acțiunea a continuat cu și mai multă brutalitate și cu urmări dezastruoase pentru cultura română.
Prin Decretul numărul 291 din 28 aprilie 1962, Consiliul de Stat a hotărât eliberarea unor deținuți politici. Au fost vizați mai cu seamă cei cu probleme grave de sănătate: distrofie, tuberculoză și pneumonie. Oameni care nu mai prezentau niciun pericol social pentru puterea comunistă. Afirmația că temnițele ajunseseră „spitale populare cu bolnavi și muribunzi” (M. Oprea) este îndreptățită. În noaptea de 26 spre 27 aprilie 1962, „bandiții” de pe lista Aiud au fost scoși în curtea închisorii. Au ascultat pentru ultima oară invectivele și amenințările comandantului Crăciun. Voiculescu purta un pardesiu brun, niște pantaloni peticiți grosolan cu bucăți de pătură, o pălărie cenușie. A declarat că va locui la fiul său, Ion, pe strada Olimpului, în București.
În procesul-verbal de interogatoriu din 3 aprilie 1958 (început la ora 17 și 10 minute și încheiat la ora 22), Vasile Voiculescu a dezvăluit natura relațiilor sale cu Barbu Slătineanu, fiul profesorului universitar Alexandru Slătineanu. Colonelul în retragere, împreună cu soția, l-au vizitat pe Voiculescu pentru prima oară în martie 1954, când era bolnav. După ce s-a făcut bine, poetul a mers în strada Obedenaru, nr. 2, unde Barbu avea celebra colecție de artă, citind și cu acest prilej sonete și versuri religioase și ascultând, la rândul său, citate lungi din studiile istorice ale colonelului. În 1956 i-a dat lui Barbu Slătineanu un caiet numerotat de la pagina 66 la 91, cuprinzând poeme care au fost multiplicate în trei exemplare la mașina de scris. Unul a rămas gazdei, unul a fost oprit de poet, iar al treilea a fost dăruit prietenului Mironescu. În „Ordonanța de atașare la dosar a probelor materiale” privitoare la alți învinuiți dintr-un document de anchetă penală, se menționează că la percheziția lui Mironescu Alexandru „au mai fost ridicate peste 200 de poezii cu caracter dușmănos, aparținând învinuitului Voiculescu Vasile”, citite „în cadrul întrunirilor în scopul educării membrilor săi în spirit dușmănos”. Pe coperta mapei, Mironescu scrisese „Poezii duhovnicești ale Dr. V. Voiculescu”. Nu știm dacă se mai păstrează vreunul din exemplare.
În procesul-verbal încheiat pe 10 septembrie 1958 se consemna că s-a pus sechestru asigurator „pe averea mobilă și imobilă ce aparține inculpatului Voiculescu Vasile”, menționându-se 12 bunuri, printre care imobilul și curtea de 180 de metri pătrați evaluate la 61650 de lei, o bibliotecă mare compusă din 5 corpuri „lustruite maron, cu circa 2000 (două mii) volume cărți legate și nelegate”, o servietă din piele neagră cu fermoar, două tablouri, „unul reprezentând un drum între dealuri” (tabloul „Valea Pârscovului”, al lui N. Constantinescu, n.n.). Alt proces-verbal, încheiat 5 zile mai târziu și care „opisa” lucrurile, dovedesc situația materială extrem de modestă în care trăia medicul pensionar. Documentul inventariază ca rupte sau uzate, obiecte precum 2 halate, o pătură, un pled, o pernă mare și două mici, un prosop și o cămașă de noapte, un covor, două scoarțe, un pardesiu, puțină lenjerie de corp, o căciulă, sandale, galoși, șoșoni, bocanci, toate rupte sau uzate, un aparat pentru luat tensiunea, stricat, un aspirator fără motor, în sfârșit, o vioară cu toc bună, un ceas de buzunar în stare de funcționare. O procură din 24 octombrie 1958 îl împuternicea pe fiul Ion Voiculescu „să primească de la organele M.A.I. și să păstreze toate lucrurile ce au fost inventariate la domiciliu cât și cele ridicate cu ocazia perchezițiilor”. Pe 5 august se ridicaseră acte de identitate, legitimații, o mapă cu mai multe manuscrise în versuri, două plicuri cu piese de teatru în manuscris, un plic „conținând manuscris în proză și versuri”, notițe, extrase din ziare și scrisori, peste 200 de file „ce cuprind versuri cu caracter dușmănos regimului democrat din R.P.R., scrise de învinuit cu scopul ca prin intermediul lor să contribuie la educarea ostilă a membrilor grupului din care făcea și el parte”, cum se scria în alt document eliberat de Direcția de Anchetă Penală. Pe 30.09.1958 s-a instituit sechestru asigurator și pe un teren din Predeal, deținut de Voiculescu.
Un proces-verbal din 4 aprilie 1960 consemna faptul că doi ofițeri ai Serviciului C al M.A.I. au procedat la distrugerea prin ardere a unor materiale aparținând lui Voiculescu, deoarece aveau „un caracter dubios, contrarevoluționar”. Era vorba de cele 5 volume din „Cartea vremii”. În 1966, la trei ani după moartea scriitorului, Muzeul Literaturii Române primea, ca urmare a unei adrese a M.A.I., „un număr de materiale” care au aparținut poetului: decupări din ziare, cărți poștale, scrisori fără plicuri, mai multe buletine de analize medicale și bilete de ieșire din spital, dar și conferința dactilografiată „Constituția Stalinistă” a lui D. Stăniloaie, prezentată în cadrul dizertațiilor Rugului aprins.


Viorel SAVIN

Implozia lui Melec
Purtătorul de nucă și de nyvas în Cretinozauria

Cântul II
(O aripă de vis îl salvează)
1 – Umăru-i despică apele somnului

înaintează lin
tot mai lin
sunetele
în urmă-i se ascund
străbate universul
cețos / singur
pătrunde imaginea

încremenirea
este amintirea mișcării luminii
somnul – cotidian exercițiu
pentru însușirea morții
cum se cuvine

o aripă de vis fâlfâie
în van tortura nu se sfârșește…

soarele curs din belșug
vâscos mieriu pe alee îi umple
plămânii
ce greutate
ce spaimă plăcută
în respirație!…

asfaltul umed încins
flori de tei fermentând / aburind
nyvasul aninat de umărul stâng
recitând:

„stau

în spinarea străzii bine înfipte
în goana diurnă
unii mai cad
în livezi
în păduri –
prieteni încă adolescenți…

stau
în spinarea străzii la pândă
de atâta timp
capetele ei de catran
strâng globul pământ –
orizontul
cade circular pe lângă umerii mei

pe asfalt
sunt singur în cer
nicio pădure
nicio livadă
nici iarbă din goană
unde să cad – e din nou
începutul și cuvânt”?

„victoria celui slab este visul”


2 – Motorul toarce felin

străbate lanuri mașina / lanuri de lumină difuză
își ondulează capota spre Ganimede
cum fesele unei femei
sub bumbac

„mirosul acesta / ce sete?”
„deodorant
pentru limuzine domnu` profesor!”

o zgârietură-i lucește lui gest
își tot schimbă
culoarea pe tâmpla-i / scuipă gros în parbrizul
unui mercedes gri: „am ajuns”.
„vii să mă iei pe la nouă”.

portarul
împodobit cu fireturi deschide
ușa batantă dansând și zâmbind
ca într-o reclamă
pentru pastă de dinți.

cineva
din balconul
pentru sărbători și răscoale
strigă
arătându-l cu un pistol încărcat:
„îl iubesc pe omul acela!…”


Balada lui Neeman

Cel răpit de ortacii lui Pavel Mânămoartă, cântată în taverna Vitania chiar în seara în care s-a produs evenimentul

Verde foaie creață
La pârnaie-n față
Pavel Mânămoartă
Șade și așteaptă
Blindata să vie
Să-l bage-n cutie
La județ să-l ducă
Să-l pună pe ducă
Cu glonț aurit
Sau laț săpunit
Pen` ce-a săvârșit
Și n-a ispășit

Verde foaie-n pom
Soarta parcă-i om
Să nu-i crezi cuvânt.
Ce îți spune-i vânt
Ce îți dă e apă
Printre dește-ți scapă.
Ce-ți arată-i scrum
Ce-ți promite-i fum:

Pavel ar scăpa
Ea de-ar rămânea
Așa pururi
Dar ea se schimba!

Măre procurorul
Și judecătorul
Și cu don` ministru
Au scris în registru
Că-i mai mare graba
Să termine treaba
Cu cel Neeman
Ce-a ucis cu plan
Doi rakeți de soi:
În frunte le-a pus
Câte-un ochi în plus
Cu un glonț de Mauss.

Verde, verde și-o smicea
Voia și el a pleca
Plan mare în cap avea.

Pe Căpitan supăra
La carceră mi ți-l băga
Mânămoartă suduia
Încrederea-n Căpitan pierdea.

Foaie verde pe tipsie
Neeman cu iehovie-n

Blindata cu patru roți
Au ieșit pe cele porți
Și gonind spre judecată
Se gândeau că viața-i dreaptă
Fără valuri și ocolișuri
Fără gropi, fără suișuri

Dar viața-i înșelătoare
Spinu-așteaptă lângă floare.

Și iar verde foaie lată
Ortacii lui Mânămoartă
Cred că el e în blindată.

În albastru se îmbracă
Cu grade se-mpodobesc
Blindata pe pod opresc
Polițiștii ciuruiesc
Sus în munte o tulesc
Unde tâlharii domnesc.

Foaie verde foaie-n pom
Vai de capul lui de om
Neeman nevinovat
Cu lanțuri grele legat
Pentru că-și iubește soața
Și-a scos la mezat viața.

Foaie verde foi de nuc
Ortacii la moarte-l duc.
Foaie verde de mohor
Don` ministru, dă-le lor
În loc șeful care-l vor.
Că Iehova, Neeman
e-un câștig mai barosan
decât Pavel Mânămoartă
la pârnaie după poartă.

(Din vol. „Implozia lui Melec. Romanele din B.”, III, Ed. Eikon, București, 2023)

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share