Cenaclul Alexandru SihleanuCultură

Cenaclul Alexandru Sihleanu – 1 Iunie 2024

ÎNTRE PLĂCERE ȘI OBLIGAȚIE SĂ CĂUTĂM, PE CÂT POSIBIL, PLĂCUTUL UTIL

Sâmbătă, 01 iunie, ziua Sf. Iustin Martirul și Filosoful, și cei împreună cu el, ședința Cenaclului literar-artistic Alexandru Sihleanu de la Centrul Cultural Florica Cristoforeanu din Râmnicu Sărat a debutat, cu momentul in memoriam celor plecați dintre noi: Gheorghe Șaramet, Grigore Radu Stănescu, Costache Florea, Ștefan Șerbănescu, Mihai Voicu, Mircea. V. Homescu, Matincă Costea, Smarandache (Manea) Agheană. Dumnezeu să-i odihnească în pace!
„Ne era nespus de drag acest sol, Smarandache (Manea) Agheană, acest mesager al fascinantului univers din satele și de pe dealurile atât de frumoase ale văii râului Râmnicu Sărat, aceste splendide diamante: Poșta, Topliceni, Răducești, Draghești, Băbeni, Dedulești, Buda, Dumitrești, Chiojdeni, Jitia, Vintileasca. Adusese cu el fermecătoarele, inegalabilele armonii, nebănuitele frumuseți, tulburătoarele șoapte ale ierburilor, frunzelor, izvoarelor, apelor purtate de străvechiul și mărețul râu spre câmpie, spre Râmnicelu, Puiești, Mihălceni, Măicănești până la Nămoloasa. Ascultam fermecați glasul inegalabil al acestui vestitor, glas care ne înfrumuseța viața la cenaclul nostru, ne mângâia sufletele, ne delecta urechile, ne mișca inimile. De ce veneau oameni mulți la cenaclu? De ce veneau atâția? Fiindcă doreau să-l asculte pe el, fiindcă era un fascinant spectacol mai ales când era și Costea Matincă cu divertismentul lui, dacă mai venea și Dan Manciulea și Eduard Macovei era sărbătoare mare și frumoasă. Ne mai făcea onoarea și plăcerea să vină și Constantin Marafet, și părintele Turcu Laurențiu. Era și mai frumos cu omul spectacol, Matincă Costea. Ținuta lui aproape perfectă, degajată, dezinteresată punea stăpânire pe toți. Avea un ton cât se poate de natural, cât se poate de firesc. Umorul lui făcea casă bună cu cântecele lui Manea Agheană. Când veneam sâmbăta știam că o să-i vedem și o să-i ascultăm pe Matincă Costea și pe Manea Agheană. Când își spunea monologurile, mai întâi făcea o scurtă prezentare a autorilor. Când nu erau monologurile lui, aveai impresia că personajele evocate de el le și vedeai evoluând, își modela vocea clară, destinsă după aspectul prezentat și aveai impresia că ți se desfășoară înaintea ochilor un adevărat spectacol. Era o prestație de zile mari. Chipul său,vocea sa unică, inegalabilă, mimica, avea o față foarte mobilă, îți rămânea întipărită în memorie, te însoțea peste tot. Sărise peste optzeci de ani și mă cuprindea revolta când unii, mult mai mici îi spuneau pe nume. Dar el nu se supăra niciodată, nici când era lector de serviciu, accepta cu ușurință să citească, spre deosebire de alții care codindu-se dădeau din colț în colț, gândind: „Poate oi scăpa.” Alții știau, chipurile, definițiile genurilor și speciilor literar, dar ce citeau erau lipsite de orice valoare literară. Mizau pe faptul că doar ei abordau diferite genuri și specii, considerându-se unici. În realitate, noroc cu cafeaua lui Vasile Ghinea, altfel te înhăța Moș Ene sau Morfeu în brațele lor. Dacă le arătai realitatea… să te ții! Important, cred că, era să citească cineva. Ce? Nu conta. Păcat! Viața are și un sfârșit, au plecat la ceruri. Astăzi, în ședințele de cenaclu se simte, la modul acut, lipsa celor doi: Matincă și Agheană. Dumnezeu să-i odihnească în pace!” (Mihail Constantinescu)
A continuat lectorul de serviciu dna Corina Preda-Perianu (din București) cu un grupaj de proză scurtă, material lecturat de Vasile Ghinea. Vă ofer lectura:
„(Primăvara) S-au înălbit de gingășie firavele crenguțe… Din nou e primăvară. Din nou – speranță în suflete bolnave de tristețe. Dumnezeu presară frumusețe, prospețime… Peste o lume murdară, murdară… Mizerie pe trotuare, pe ziduri, printre blocuri, dincolo de garduri, mizerie în mintea și sufletul multora dintre trecătorii chiriași ai acestei lumi. Ar trebui să zăbovim o clipă, sau mai multe clipe chiar, să privim florile de zarzăr, albinele neobosite ce le vizitează, să privim cerul, păsările, iarba crudă, florile de toporași, zambilele, să ne îmbătăm cu parfumul lor, să ne luăm cu împrumut o porție de frumusețe, de puritate… Și s-o păstrăm în suflet tot anul, până la noua primăvară.
S-a agățat un norișor între crengile unui prun înflorit. Nu-i ajungea prunului podoaba de petale albe… Între timp, a înflorit gutuiul. Florile sale, ca niște cupe mici, printre frunze verzi-prăzulii, ultimul pom fructifer care înflorește, ultimul care rodește, toamna târziu. Nu mă mai satur, în fiecare primăvară, să mă minunez de creația, sublima creație a lui Dumnezeu! Câtă frumusețe în diversitatea lumii vegetale! Nici nu se ofilesc, pe rând, unele flori – poruncite spre rod –, că altele au și îmbobocit și-și deschid petalele diafane, albe sau colorate în toate nuanțele curcubeului. Și parfumul lor încântător… Deja am văzut castanii înfloriți, liliacul, și acum se pregătește salcâmul. Iar glicina cea generoasă în inflorescență împodobește pergole, intrări în case vechi, tot ce întâlnește-n cale… Și timpul trece. Cu fiecare floare care înflorește, care se scutură, cu fiecare primăvară. Ar trebui, de fiecare dată când mă întristez că s-a mai scuturat un pom de floare, că s-au desprins petalele gingașelor lalele sau narcise, să mă închipui la Vărbilău. Acolo, timpul parcă-mi stă în loc. Găsesc înfloriți și pomi, și lalele colorate, și narcise-nmiresmate… Apoi, să urc spre munte, unde a urcat și primăvara cu alaiul ei de flori, lăsând în urmă dealurile copilăriei, cu petale scuturate în iarba presărată cu flori galbene de păpădie. Iar de la munte, primăvara urcă, pe-nchipuite trepte, în Grădina Cerului. Acolo unde îngerii psalmodiază despre veșnicie din harpe de nori și raze de soare. Și unde primăvara este veșnică.
(Răbdarea) Părintele Cleopa a spus: „Răbdare, răbdare, răbdare!“ Ce-nseamnă „răbdare“? Să lași timpul să curgă, să faci risipă de timp, pentru a nu risipi energia, cuvintele… să nu te pripești, pentru a nu strica ordinea lucrurilor, pentru a nu tulbura liniștea, armonia, pentru a te înțelepți, pentru a vedea de undeva, de sus, panorama a ceea ce o să urmeze,pentru a nu greși, pentru a avea timp de iertare. Răbdare în a îndura și a nu răspunde, a nu riposta…cuvintelor grele ce se înfig adânc în inimă și care îți cutremură tot trupul, toată ființa… Răbdare în a nu răspunde provocărilor de tot felul… de a nu lăsa mânia să te cuprindă… Răbdare.
(Cuvântul-cheie) Spun un cuvânt – și acel cuvânt îmi deschide, ca o cheie magică, ușa amintirilor. Și pătrund adânc, adânc în tunelul timpului, în copilărie. O cheiță săltăreață și gingașă ar fi „lăcustă“. Lăcusta cea cafenie, ca un accent așezat pe un cuvânt într-o carte, îmi amintește de ruda sa mai măruntă: cosașul. Iar cosașul mi-amintește de sunetul pe care-l face tăișul coasei ascuțit de o piatră ovală, îngustă, mânuită cu pricepere de tatăl meu, de bunicul meu… Mi-amintește de iarba înaltă, plină de flori multicolore, cosită de aceștia. Și de mirosul proaspăt de clorofilă. De fluturi deranjați o scurtă clipă din zborul lor, de zeci de gâze, de bondari, de fragii și căpșunele mici, răsărind printre propriile flori, pârguite, coapte, parfumate…Mi-amintesc de soarele ce scaldă în lumină totul: fânul, cărarea, pomii, dealul, cerul atât de albastru și de înalt… Mi-amintesc de pârleazul cu scândura sa veche, tocită de ploaie, de soare, de tălpile noastre de copii, de vreme… Pârleazul ce face trecerea spre o altă grădină, spre o altă livadă, spre o altă pajiște presărată cu tufe de măceși și de aluni. De-acolo, de sus, se vedea lumea. Lumea cea mică, cea colorată, cu acoperișuri de țiglă ori de tablă strălucitoare, unde sunetele se estompau, doar un șuier anunța sosirea trenului verde-albăstrui în gară. De sus, era mic și el și de loc amenințător, ca o jucărie. Nu așa cum era când îl așteptam în gară, pufăind, țipând asurzitor, când mamele ne trăgeau speriate de mână, pe noi, copiii, nu care cumva să ne apropiem prea tare, pe peron, de roțile dihaniei de-oțel. De-acolo, de sus, făcând rotocoale pe cerul azuriu, doar un uliu, cu strigătul său strident, doar foșnetul mestecenilor, doar țârâitul greierilor, zumzetul bondarilor și saltul cosașilor verzi-prăzulii mai tulbură într-un mod deosebit de plăcut liniștea verii.
(Păpușa) 1969. Aveam aproape șase ani. Mama m-a dus la fotograf. În Vărbilău, o doamnă fotograf închiriase un spațiu la stradă, o fostă prăvălie într-o casă veche. În vitrină erau tot felul de poze. Mama m-a îmbrăcat frumos, cu o bluză albă, care avea cusuți nasturi înjurul brâului. De acești nasturi, era prinsă, cu butoniere, o fustă albastră, care avea cute late, bine călcate. Mama mi-o făcuse. În urechi aveam cercei aurii, cam mari. În urmă cu doi ani, buni ca din partea mamei îmi făcuse găurile. Dăduse prin foc un ac de cusut, mi-a șters loburile urechii cu spirt medicinal și m-a înțepat, asigurându-mă că nu mă va durea. Am plâns și am țipat și înainte, și după. Mama mă ținea și mă îmbărbăta. După aceea, mi-a trecut prin găuri câte un fir de ață roșie. Și le-a înnodat, lăsându-mi-le pentru câteva zile, până s-au vindecat rănile… Nici până astăzi nu am înțeles de ce trebuia să fie neapărat roșie acea ață. Nu știu de ce, după acel supliciu, mi-a frecat loburile urechilor cu sare… Apoi mi-au cumpărat niște cercei ieftini, aurii. Nu am avut niciodată cercei din aur, nici acum nu am. Mama îmi pieptănase părul cu o buclă pe creștet și două codițe prinse în panglici albe. Aveam breton, întotdeauna mă tundeau cu breton, și acum am…
M-am așezat pe scaun. „Ține degetul așa, pe obraz!“ Nu înțelegeam de ce… Mi l-a mai pus o dată. „Nu e bine, așa să-l ții!“ Și s-a îndreptat spre trepiedul ei cu aparatul de fotografiat. Mama mă sorbea din ochi. Mie mi se părea ciudat să stau așa, cu un deget pe obraz, nemișcată. Mai făcusem poze până atunci, dar niciodată la acel cabinet, la acea doamnă, care mi se părea cam aspră. După acea fotografie, mi-a pus în brațe o păpușă mare, cu păr buclat, din mătase, și cu ochi care se închideau și se deschideau. Mai văzusem asemenea păpuși, dar nu ținusem niciodată în brațe una. Și, până la 17 ani, când mi-am cumpărat singură, nici n-am avut decât păpuși mai mici, cu păr din cauciuc. Eram bucuroasă. Înțelesesem că nu va fi a mea, era doar pentru poza…, dar eram bucuroasă că pot să o țin… Până când doamna fotograf s-a îndreptat spre aparat, i-am pus păpușii repede degetul pe ochi. Voiam să mă asigur că e adevărat. Nu era, era tare, din sticlă. Avea ochi mari, albaștri, cu gene lungi… se închideau și se deschideau, în funcție de cum mișcam păpușa. Avea pantofiori și șosetuțe albe, scurte, așa cum aveam și eu. Fotografia era gata, m-am dat jos de pe scaun. Urma ca, după câteva zile, mama să se ducă să ia fotografiile. Așteptam cu nerăbdare acea zi! În mod special, pentru poza cu păpușa… Dar mama a venit doar cu fotografiile (multiplicate) în care țineam degetul pe obraz. Mi-a spus că cea cu păpușa nu a ieșit. Am fost nespus de dezamăgită! Și acum regret… După mai bine de 50 de ani.
(Bătrâna de la Râmeți) Am cunoscut-o acum vreo opt ani, acolo unde pereții verticali ai stâncilor se înalță maiestuos la cer – de fapt, la ceruri, adică în împărăția îngerilor… Unde puteam să ating stânca aceea, să-i simt textura de piatră nobilă și căldura, când soarele o colora cu generozitate, nu departe de împrejmuirea mânăstirii cocoțate pe înălțimi, ca mai toate mânăstirile, izolată de sat, departe de zgomotul acestei lumi grăbite, banale… Ea trăia în acel rai, ceva mai sus de zidul mânăstirii, de grajdurile și chiliile ei. Acolo era de când se născuse, în casa aceea cu acoperiș de paie, cu zidurile din piatră, cu grajdul construit din bârne de lemn și cu acoperiș tot din paie, înnegrite de ploaie, zăpadă, de timp… Am întâlnit-o stând pe iarbă, alături de cele două mioare care pășteau liniștite. Nu prea voias ăvorbească, iar eu eram dornică să comunic cu ea… De fapt,voiam să-i fotografiez casa și acareturile. Erau neobișnuite, cu acoperișurile acelea asemenea căciulilor de oaie trase adânc peste urechi… Acoperișuri foarte înalte, câteva căpițe de fân așezate în straturi ca să țină adăpost de soare, de vânt, de frig, de ploaie, de ger năprasnic, de ninsoare…
Încet-încet, i-am câștigat bunăvoința… Și mi-a povestit… Simțeam o dorință acută de a face ceva pentru ea, de a o ajuta… La mânăstire, rămânea atâta mâncare… Am rugat măicuțele să-mi dea ce le rămâne – pentru ea. Mi-au spus că ele îi mai duc, dar că bătrâna nu vrea întotdeauna să primească. Dacă mâncarea nu e de post și urmează o zi în care se ține post, o refuză. I-am dus într-o seară câte ceva, nu se vedea prin curte, nici în poiana unde o întâlnisem prima dată cu oile. I-am lăsat punga cu mâncare agățată de o creangă, la izvorul de unde-și lua apă. Înainte s-o cunosc, am descoperit acest izvor pe o potecuță ce ducea spre nu știu unde… Erau maluri și văi, tufișuri de aluni, păducei și măceși, pruni, fânețe, lăstăriș, așa cum erau și pe dealurile bunicilor mei. Doar că aici terenul era ceva mai accidentat. Izvorul era captat într-o țeavă din care picura anemic apa într-o butelie de plastic. Măicuțele mi-au spus că bătrâna, vecina lor, lasă așa să se strângă apa și o ia după câteva ore, apoi pune o altă butelie. Și acest lucru m-a tulburat… Avea nevoie și de apă. Ce greu o obținea! Nu era dornică să fie ajutată cu ceva. Părea că ar fi fost bucuroasă să fie lăsată în pace, să trăiască în pustnicia ei, cu oițele, cu câinii și pisicile sale. Îi mai duceam resturi, oase pentru câini și pisici. Se părea că le e în permanență foame. De câini, mi-era foarte teamă. Unii erau legați, alții nu. Își păzeau cu strășnicie stăpâna și ograda. Lătrau și se zbăteau să rupă lanțurile când încercam să mă apropii de casa ei. Cu toate acestea, am fost bucuroasă că mi-a vorbit, că mi-a povestit viața, așa tristă și simplă cum a fost. O viață de țărani de la munte, cu mulți copii, cu o turmă de oi, cu vaci, și multă muncă. Avea un nepot de frate, în vale, însat. Acesta i-a vândut, la un moment dat, turma de oi, pentru că a crezut că o să moară… Era foarte bolnavă, răcise tare de tot. Dar, încet-încet, s-a făcut bine. Și pentru că nu putea trăi fără oi, nepotul a fost nevoit să-i cumpere două mieluțe.
Am rămas cu impresia că singura ei bucurie au fost oile de care a avut grijă din copilărie, le iubea ca pe niște copii. Copii de care n-a avut parte, pentru că – nu știu din ce întâmplare – a rămas nemăritată. Nici școală nu avea, părinții i-au trimis la învățătură doar pe băieți, ea și surorile ei au rămas să muncească în gospodărie. Așa era mentalitatea pe atunci, banii erau puțini, fetele se măritau și se duceau, fiecare, la casele soților.
Mi-amintesc cu drag de această bătrână, de poiana însorită în care ședea pe iarbă alături de cele două oițe, cărora le pusese și nume, de grajdul străvechi pe unde mai trebăluia, grajd care adăpostise pe vremuri și vacă, și vițel, unde deasupra ușii erau înșirați pe o sfoară ardei usturați, puși la uscat. M-a impresionat ordinea în care erau așezați, de la roșu închis, trecând prin roșu deschis și portocaliu, până la galben. Să fi fost oare o întâmplare? Sau așa a vrut bătrâna să-i pună? Rămân cu această întrebare fără răspuns…
Am, deasemenea, în minte imaginea pisicuțelor de la fereastra cu zăbrele, de fapt un fel de plasă din sârmă groasă împletită de stăpâna lor.
Și mai rămân cu amintirea unui chip brăzdat de timp și de suferințe. Chip pe care am reușit să-l fotografiez și căruia, mai târziu, i-am făcut un portret”.
Dna Corina Preda-Perianu, lectorul de astăzi al Cenaclului Alexandru Sihleanu, are un adevărat suflet de artist, sensibil la frumos, dar din lectura de astăzi reiese și o sensibilitate la tristețea umană. Are capacitatea de a dirija cuvintele în a-și exprima simțămintele într-un mod particular, încât cititorul în urma lecturii simte într-adevăr o liniște sufletească și o invitație la o nouă lectură. Felicitări!
„Prima proză intitulată Primăvara mi-amintește de scriitoarea Ștefania Velisar Teodoreanu. Același stil bogat, expresiv, alambicat, variat, expresivitate pe care o dau epitetele, comparațiile, enumerările. Sunt utilizate diminutive, cuvinte compuse și din punct de vedere morfologic abundă substantivele și adjectivele, verbele la timpul prezent, construcția frazelor este periodică, constă în reunirea unor coordonate legate prin conjuncții sau juxtapunere. Despre Răbdarea, preluând recomandarea unui mare teolog, Ilie Cleopa, „Răbdare, răbdare, răbdare!” autoarea aplică principiul la faptele vieții cotidiene. Cuvântul-cheie ne duce la Eminescu, cuvântul care exprimă adevărul comparat cu o lăcustă, cosașul. O imagistică deosebită, care încântă ochiul, frapează, te cucerește. Urmează două narațiuni: Păpușa și Bătrâna de la Râmeți. Le consider bine venite pentru semnificația zilei de azi, întâi iunie. Sunt două relatări redactate la persoana întâi, cu trimitere la copilărie, mai mult, evocări ale devenirii povestitoarei. Se degajă din amândouă prozele emoții intense, care se transmit cititorului. Apreciez prozele audiate pentru deosebita realizare artistică. Felicitări!” (Mihail Constantinescu)
„Ne-au fost prezentate în cadrul ședinței de cenaclu cinci fragmente de proză. Primele trei au, din punctul meu de vedere, „înfățișarea” unor tablete literare. Din lectura acestora constatăm talentul autoarei și capacitatea de a născoci și utiliza numeroase figuri de stil. În două dintre aceste cinci fragmente în proză (Primăvara și Păpușa) se face trimitere la o localitate. Probabil, din câte înțeleg, comuna natală: Vărbilău. În toate fragmentele citite se face trimitere la perioada copilăriei. Este foarte interesantă descrierea bătrânei care locuia lângă Mănăstirea Râmeți. Felicitări și este binevenită o nouă lectură!” (Cristi Rusin)
„Stimată doamnă Corina Preda-Perianu, membru corespondent al Cenaclului Alexandru Sihleanu din Râmnicu Sărat, îmi pare bine că v-am cunoscut o parte din scrierile dumneavoastră. Însă… vă învinovățesc de ubicuitate, deoarece astăzi reușiți să fiți și la București și la Râmnicu Sărat. Primăvara dumneavoastră este primăvara pe care o trăim, dar aici se vede talentul dumneavoastră reușind să descrieți primăvara altfel decât restul. După cât de frumos o descrieți, cred că sunteți o persoană sensibilă, suplă și încântată de frumosul din jur. Păpușa cred că este una din păpușile fabricate la „Arădeanca” care și vorbea când o înclinai. Sunt încântat cum descrieți ritualul la care erau supuse fetițele cărora li se făceau găuri în urechi. Când fetița ajunge la fotograf trebuie să respecte niște indicații. Cred că fotografia fetiței cu degetul ținut pe obrăjor, nu i-a plăcut mamei. Ați reușit să mă încântați cu scrierile dumneavoastră, cu toate că nu ați fost prezentă”. (Dan Zanfirescu)
„Prozele scurte audiate astăzi în cadrul ședinței Cenaclului Alexandru Sihleanu, încă din titluri desprindem profesia de bază a autoarei, aceea de artist plastic. Probabil că autoarea are și niște picturi cu aceste titluri. În primul text Primăvara, autoarea reușește cu deosebit talent și spirit de observație (care abundă în opera unui pictor) să ne redea un tablou al unui moment de primăvară, acela când înfloresc gutuii în toată splendoarea lor. Consider că textul Păpușa l-a creat autoarea într-un moment de nostalgie, amintindu-și de copilărie, sentiment pe care îl poate transmite și cititorilor. În Bătrâna de la Râmeți, Corina Preda-Perianu reușește un portret literar în care ne prezintă o bătrână care trăiește într-un mediu de pustnicie în apropierea unei mănăstiri de maici, de la care uneori, așa cum spune autoarea, nu primește totdeauna ajutorul dat de acestea. În descrierea textului Primăvara, autoarea folosește din abundență repetiția și epitetul, figuri de stil reprezentative acestui stil de text literar: „Florile sale, verzi-prăzulii ca niște cupe mici, printre frunze verzi-prăzulii”; „Părintele Cleopa a spus: „Răbdare, răbdare, răbdare!“; „tăișul coasei ascuțit de o piatră ovală, îngustă, mânuită cu pricepere de tatăl meu, de bunicul meu…” Felicitări pentru creația a doamnei și îi sugerez, rugând-o în același timp, să facă un efort pentru a veni la Râmnicu Sărat și dacă nu cer prea mult, o rog să ne aducă un tablou, donându-l Cenaclului literar Alexandru Sihleanu din Râmnicu Sărat. Textele audiate astăzi sunt scrise la persoana întâi și le putem încadra în scrierile literare de natură homodiegetică.” (Aneta Țâru Dumitreșteanu)
„Personal sunt onorat să intru în legătură cu autorul, prin intermediul scrierilor transmise cenaclului râmnicean de un colaborator din capitală, ceea ce se întâmplă foarte rar. Scrierile sunt rezultatul observărilor a ceea ce se petrece în jurul nostru, cât și în interiorul nostru. Autoarea realizează prin materialul literar transmis un ansamblu filosofic. Mă gândesc la faptul că face trecerea de la o păpușă ca o primăvară, la bătrâna de la Râmeți creând emoții cititorului. Îi mulțumesc pentru ceea ce a transmis cenacliștilor râmniceni și o mai așteptăm cu prezența, chiar și la distanță în cadrul Cenaclului Alexandru Sihleanu.” (Adrian Câmpeanu)
Sâmbătă, 08 iunie, începând cu ora 11:00, lectorul de serviciu al ședinței Cenaclului „Alexandru Sihleanu” va fi dna Floarea Frățilă. Vă așteptăm, cu drag!

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share