Propoziții pretențioase – Apriată
A crezut că-i face un bine. Fatalmente „i-a produs” răul cel mai mare. A alunecat scara, s-a prăvălit cu ea de la vreo cinci metri și a murit. Mitică.
Aprozii…. Care? Până să ajungă să-l mai strige ăștia de pe pământ, l-au chemat cei de pe lumea cealaltă. După ce nici Nicușor nu supraviețuise schizofreniei….
Mai că ne gândisem că tocmai copertina la care lucrasem era vinovată de decesul lui Mitică, cea de deasupra intrării oficiale. O ciudățenie de acces în casă, amplasat la nici doi metri de gardul din strada Vladimirescu. Cocoțat și pe câteva trepte… Ce le-ar fi fost renovatorilor să mute ușa pe lateral? Loc era cu duiumul, scara interioară, ce ducea la etaj, oricum o desființaseră, țonțoroiul nu se jucă în antreul generos, un hol ce decomanda bucătăria și încă două camere de pe sud-est, imens, înalt până la tavanul camerelor de la etaj, lung cât aproape două camere și lat cât una și holul ce ducea către bucătărie. Eu așa aș fi procedat. Transformam primul dintre holuri, cel de dedesubtul balconului de la etaj, în florar, cu geamuri în loc de ușa de intrare, sau îl deschideam și măream lungimea cu acel metru și un pic, iar la mijloc duceam scările toate în interior, vreo șase trepte, executam o arcadă în zid, ca la unele căsoaie mai de doamne ajută și când veneau boierii de la București, Cornelică, soția și fiica lor Corina coborau din mașină ca din caleștile marchizilor și intrau direct în palat. Eu așa aș fi vrut să aranjez. Păi gândiți și voi. Poarta mare și cea mică pe aleea principală, ușa de intrare la doi metri și ceva și îngrămădită intre gard și scări. Da bagi un pat, un șifonier, ți-o intra un puhoi de omenire înăuntru. Ce le faci? Deschid portița tot spre clădire, din doi metri rămâne unul, o ocolesc și stau la rând ca să urce cei din față treptele, ba se face coadă și pe trotuar…. E doar un scenariu aproape neverosimil, căci n-am văzut nicio îngrămădeală dincolo de gard niciodată, dar posibil și creator de astfel de gânduri oricui judecă chiar cu o logică șchioapă unde ar fi mai nimerită intrarea în imobil.
Copertina, deci, fusese porția noastră de contribuție la aspectul final. Nici nu-mi aduc aminte să fi avut vreodată umbrelă deasupra intrarea principală, pe timpul comunismului de uz în primul rând familiei Rădulescu. Pentru ei scara, fiindcă aveau camerele la etaj. Apăreau amândoi soții, el pe timp de frig c-un balozaider gri-negru, așteptând găleata de tablă ce cobora din mâna ei, agățată cu un cârlig la un capăt de frânghie de stâlpul ce susținea acoperișul balconului, el mergând spre magazie și cotețele de găini, ea retrăgându-se în casă, cu coafura permanentă, cu ochelarii de deceniu 6-7 secol 20 și cu o mustață nefirească pentru o femeie, vizibilă, ce ne făcea pe noi, pe copiii vecini, să ne întrebăm de ce…. Nu făcusem mare lucru. La solicitare și înfățișarea la fața locului ni s-a cerut o soluție estetică și tot boierească. Solzi și cupru. Care până la urmă a rămas doar un montaj de câteva foițe de cupru, modelate de cineva de prin Ploiești cu matriță ce imita solzii mici. Montaj riscant doar fiindcă le-am prins de copertină la holșuruburi de rigips, fără șaibe cu cauciuc, tocmai ca să nu iasă în evidență, iar jos, tot din tablă de aramă, am ticluit câte un jghebuleț care să adune și să arunce apa după trepte. Plata? Peste închipuirile noastre. De trei ori cât ar fi meritat o astfel de muncă.
