CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 94 (5)

Stan BREBENEL

Trei preteni

Într-o localitate de deal, cu oameni harnici și muncitori, așa s-au întâmplat lucrurile, că trei săteni s-au împrietenit de copii. Au fost colegi de școală generală, la profesională, ba și la armată au cerut să fie repartizați la aceeași unitate. După liberare s-au angajat la aceiași întreprindere. Făceau naveta cu autobuzul deoarece orașul nu era departe de satul lor. S-au căsătorit cam în același timp, dar acest lucru nu le-a stricat prietenia. Dimpotrivă. Și nevestele, pe măsura trecerii timpului, se înțelegeau bine. Când nu erau la serviciu lucrau fiecare în propria gospodărie. Când treaba cerea mai multe brațe de muncă săreau să-l ajute pe cel care avea nevoie. Că după ce isprăveau treaba se cinsteau gospodărește. După un timp cinstea le ocupau tot mai mult timp. De gura femeilor au hotărât ei să se lase de băutură. Și rezistau. Într-o vară se aflau la coasa fânului de pe deal, acolo unde aveau proprietățile. Și tot trăgeau ei de coasă, dar parcă nu aveau spor. Fiecare se gândea că le-ar prinde bine o dușcă pentru a se revigora, însă nimeni nu îndrăznea să de frâu liber gândului. După ce au mai tras o brazdă, trăgându-și răsuflarea sub un ulm, unul dintre ei exclamă cu năduf:
– Ghine-ar hi!
– Dac-ar hi! zice și al doilea, oftând din toți rărunchii.
– Eu mă duc s-aduc! spune foarte hotărât cel de-al treilea. Și nu mai așteaptă răspunsul pretenilor că a și plecat.


Ottilia ARDELEANU

poem pentru suflet

mă întreb ce-ar face sufletul dacă
i-aș da drumul așa ca unei păsări
să umble prin lume
fără să-i pese că are trup de femeie
neînvățat să se despartă de mine
să fie liber să se ferească de rău
îl trimit către tine i-e teamă să-l vezi gol
obișnuit să poarte o haină decentă
n-ar ști ce să facă dacă-l respingi
probabil ar sta pe lângă ferestrele ochilor tăi
fără să îndrăznească să intre

sufletul acesta este peste măsura
trupului tău chiar dacă se va putea strânge
cât o inimă va fi
trist
că l-am alungat pentru tine va voi
să se-ntoarcă fără să fi aflat
cum e să locuiești
în trup de bărbat


chip

am câteodată acest chip
înăuntru se petrece poezie
scriu și îmi dau seama de eroziunea ei
încep să curg la vale
în mare algele mă primesc oratoric
căluții crabii meduzele
celelalte fac din cuvinte nisip
pentru formele mele de femeie prin care
au trecut ani
mai ales griji
dragostea a păstrat în staniol bucăți dulci
pentru când inima o ia în legea ei
scriu doar valuri turcoaz
soarele se petrece dimineața ca nasturele de la sacou
îmi închei gândurile
încă e rece când trebuie să las în urmă patul gol
trec prin lume posac
în timpane e război
pot oricând să cad de gloanțele rușinii că exist în civilizația absurdului
nu mă simt om ci o materie la întâmplare
una care curge în lacrimi
și dispare
în crăpătura dimineții
un buncăr
fac foamea și setea de christos


Dumitru ICHIM

MEMORIILE UNEI CAPRE

3. DESPRE DUBIILE KANTIENE ȘI REGÂNDIREA CONCEPTULUI DE CAPRĂ DIN „CRITICA
TRACȚIUNII PURE”.

Lumea ar fi fost cu totul alta, în ziua de azi, dacă nu ar fi existat Descartes și capra neagră. Bun și raționalismul, dar să nu exagerăm. Ce te-ai face dacă Polisul ar fi condus de poeți? Avea dreptate Platon. Om gospodar! Lumea a ajuns unde a ajuns din cauza unui virus de logică, a unui „Dubito ergo cogito” care a lăsat căruța fără „tracțiunea pură”. L-a mirosit de nuanța de sofism, peste vale, peste deal și peste veac, Jose Ortega y Gasset. Îl lua peste picior: Ei, și ce dacă ai ajuns la „cogito”, ce legătură are cu „sum”? „Cogito” te face „cugetător” și atât. Dacă Descartes ar fi deschis larg porțile lui „cogito ergo amo” altfel ar fi arătat lumea luminată de rațiunea inimii.
Am încercat, cu fratele Charles, să înțelegem mașinăria aceasta biologică în „tracțiunea pură”, să găsim o explicație de ce „Capra Ibex” este atât de neagră, că pe noi, evoluționiștii, ne-a lăsat cu gura căscată. Charles a ales girafa, iar mie mi-a lăsat capra să rezolv ecuația cu „the missing link” și, în loc să facă be-he-he la mine, până la urmă am făcut eu be-he-he la ea, cu toată reverența datorată unei surori mai mari, mai înțelepte și mai smerite decât mine. Ce m-aș fi mândrit eu la un sinod ecumenic rezolvând, prin revelarea secretului de capră, problema liberului arbitru, a răului și a morții! Problema căderii lui Satan nu mă interesează, pentru că a căzut din prostie. Degeaba sataniștii revendică simbolul țapului ca semn turistic.
Și acum să vă văd cum rezolvați problema pe care mi-au pus-o muntele și capra, ca pe o temă de rezolvat acasă, când Chris cu tribul lui, că, dacă nu s-ar înmulți ichimii, ar rămâne lumea sterilă, m-a adăugat clanului de alpiniști rătăcind prin Munții Stâncoși ai Canadei.
Plecasem de la cabana din Jaspers, Alberta, pe malul unei ape care a rămas cu semnătura Creatorului în superbul ei misterios de turcoază. M-am mirat de ce toate apele limpezi ca ochiul de păstrăv îndrăgostit au culoarea verde-
verzuie-albăstriu? Cineva mi-a explicat că la începutul lumii, pe când ghețarii mergeau în căutarea Creatorului care uitase să le dea o hartă turistică, lăsându-i de capul lor, au luat și niște roci colorate ca să scrie, precum în basmul bunicii, locul de unde au plecat. Praful acela de piatră neprețuită prin eroziune s-a depozitat în fundul lacurilor și al râurilor. Am băgat mâna în apă să mă conving și, deși era limpede ca lumina pietrificată a cristalului, plușurile adânci rămâneau nepăsătoare fluierelor fluide ale valurilor, vesele de piatră, vesele de cer! De mult nu mai mirosisem cetina de brad, sau de pin și inima sângera de dorul pădurilor de acasă, de la Valea Uzului până sus, la vârful sacru al Nemirei. Părea că ești într-o catedrală cu stranele pline de păsări și cu vitralii deasupra fiecărui naos și pronaos de conifere. Acasă vedeai cu ochiul minții urmele dacilor, aici, pe cele ale indienilor, nativilor, exterminați fie prin război, fie prin tratate de pace viclene, mai periculoase decât moartea de boli venerice, pe care le-a adus omul alb împreună cu „focul viu”, alcoolul, duhuri demonice necunoscute acestor oameni curați la suflet precum lacrimile de tămâie ale brazilor din cafasul de sus, de sub streașina albastră a cerului. Ajunsesem cu Chris și cu copiii într-o poiană de lângă munte, prin care nu se găsea nici urmă de om sau de fiară, ci, cât vedeai cu ochii, un covor albastru de afine. Ce bucurie pe copii! Până când și faimoasa mea pălărie a fost împodobiră cu crenguțe pline de afine. Copiii își vedeau de ale lor și eu cu Chris admiram această lume care încă mai mirosea ca hainele lui Dumnezeu. Și am ajuns din nou la capră. Cum spuneam mai sus, la poalele muntelui era vegetație sălbatică din abundență, dar, dacă puneai mână streașină la ochi, sus, acolo sus de tot, vedeai ca o ortografie de corectare a muntelui tăiat în piatră â-urile mișcătoare, litere vii și regale ale munților care încă își mai păstrează inaccesibilul sacralității. Și acum am ajuns unde fratele Charles m-a părăsit la jumătatea de drum. De ce acest risc pentru biata viețuitoare care, asemeni dragostei, nu cade niciodată? Și taina tainelor constă în aceea că nu există nicio băutură sau mâncare care să aibă gustul metaforelor crescute pe poalele de jos ale veșmintelor dumnezeiești. Și caprele acestea se hrănesc cu metafore! Un fir aici, altul deasupra altei genuni, că nu știi unde să cauți tâlcuirea. Metafora cerului, a pietrei, a dumnezeiescului e foarte rară, dar are adâncimile sfinte ale libertății, fir de iarbă crescută din clorofilă de trăsnet, mângâiere de cer și halucinații dospite din nor și din cercuri de vultur. Genele lui Dumnezeu, cele cu care închide ochii în nespusa lui dragoste, au acest gust al metaforei mult căutate de viețuitoarea care știe că zeii erau proști că nu cunoșteau decât siropoasa ambrozie și nu băutura de a suge cu un pai din singurătatea de lumină a soarelui, lumină de vin nou din ziua a opta a Noului Ierusalim.
Ei, și ce dacă dezamăgesc pe cititorul leneș, care nu înțelege că această iarbă a cerului, iarba metaforei șoptite de munte pe sub porțile veacurilor, merită riscul de a pierde visul de burghez îngrășat cu mititei și poșircă ieftină? A te hrăni cu metafora pe care capra ne-o dă ca pildă, a bea pe furiș exact din potirul preferat de Dumnezeu, a fi liber, înțelegeți voi? A fi liber înseamnă îndumnezeirea omului, iarba fiarelor, iarba împărăției cerului din noi. A fi liber înseamnă nimic și este totul, este iubirea. E sângele ei care pulsează pe sub penele vulturului, a fi om până în vârful aripii. Că pene are și curcanul, rațele și găinile, dar marea metaforă a lui Dumnezeu nu e aripa, ci zborul. Era fabula ca prototip al omului „modern”. Cică un Vântură Lume de care nu se alesese nimic a atras mila lui Dumnezeu, să-l facă om ca pe țăranul român. Și Milostivul i-a scos în cale un sac plin de perle. Ce mare distracție, pentru acest vântură lume, sunetul grăunțelor strălucitoare și plescăitul lor când atingeau valurile mării! Așa s-a distrat până seara, când și-a golit sacul până la ultima perlă, dar pe care o tot răsucea între degete. A întâlnit un negustor și l-a întrebat ce fel de piatră e asta și cât valorează. Negustorul, viclean, i-a răspuns că e piatra libertății care nu valorează nimic și că i-ar putea-o schimba pe o capră. Și uite-așa s-a pricopsit românul, în locul perlelor libertății, cu o capră. Fericit i-a mulțumit lui Dumnezeu rugându-l să-i moară vecinul ca să-i ia capra, că „unde-i una nu-i putere”, cum este povestea cântecului cu ceasul deșteptător.


Sorin CĂLIN

Cocoșatul

Elita golănească a orașului natal purta din gură în gură un cuvânt pe care îl aplica drastic sau doar în bășcălie, de dragul finalului franțuzit: Cocoșe-vous! De determinat obârșia n-am reușit, dar pe undeva prin copilărie am lăsat un personaj căruia aceiași pretendenți la titlul ,,tupeistul orașului”, îi aruncau cu impetuozitate și direct: ,,Cocoșatule!”. Defectul bietului om nu-l făcea mai puțin important pentru urbea plină de praf, era chiar instrumentul principal al vestitei cinematografii, în chip de operator de film sau, mai simplu, de manipulant de role de celuloid. Fără mâna lui ieșită dintre oasele contorsionate ale torsului, fără privirea ascunsă pieziș după lentilele ochelarilor, mulți din generațiile ante și post-mine ar fi fost într-adevăr mai sărace cu duhul.
Cum prind o oglindă stradală, cum încerc să-mi retușez ținuta. Mai drept, mai semeț, cu un măr de Adam înfipt mai bine în bărbie, cu umerii mai trași spre coloană. În zadar! Arcurile proprii, destul de uzate, se lasă lax în poziția în care s-au consacrat și au făcut din personajul eu o mică mostră de calotă de cerc. Așa se întâmplă când moștenești parental o structură fizică și când doamnele doctor care te-au avut pe catastif, încă de la naștere, folosesc delăsarea în a-și pune probleme în dezvoltarea unui subiect de fișă medicală.
După vizionarea profilului în mers, mușchii retractează poziția momentană și bine fac. De multe ori cocoașa m-a ferit de belele, mai ales la căzăturile pe spate. Ea s-a pus de strajă apărării bietului craniu ascunzător de creieri, ferit de năuceala pe care un astfel de picaj m-ar fi putut ,,trezi” în cine știe ce stare de leșin sau chiar comă. Și nu pot să fiu nerecunoscător poziției de arc de cerc, pericolele nu vin numai de la contactul cu solul, ci și din aer și cel mai des de la semnele de circulație așezate parcă pentru populații liliputane, și parcă și pentru ele destul de dificil de ocolit. După ce ferești capul ca să nu…, revii la definita poziție și îți faci cărare printre bezmetici și mirosuri tentante. Abia la primul colț de stradă cineva îți reordonează curbata coloană prinsă în vertebre: s-a metamorfozat din cuvinte în oglinda în care în sfârșit te poți privi în suflet așa cum ești: blând, cald, sensibil, lucrător cu minutul și ora la marele demers al literaturii.


Silvia PĂTRĂȘCANU

S-a născut pe 26 ianuarie 1957, în Bacău. A urmat cursurile Liceului Teoretic „Vasile Alecsandri” (astăzi, Colegiul Național „Vasile Alecsandri”) din Bacău și ale Facultății de Psihologie din cadrul Universității „Petre Andrei” din Iași. A fost redactor, redactor-șef adjunct și redactor coordonator la cotidianul „Deșteptarea”. Scrie poezii din adolescență și a participat la diverse festivaluri și concursuri literare. Între altele, a obținut Premiul Societății Scriitorilor la Festivalul Național de Poezie „Grigore Hagiu”, Premiul revistei „Cronica” (Iași), Premiul revistei „Transilvania” la Festivalul de poezie „Lucian Blaga”, Premiul al II-lea la Concursul „Cel mai frumos poem al meu” al Cenaclului „Nichita Stănescu” din București și Premiul pentru cronică la Concursul „Premiile presei băcăuane”. Inclusă în antologia „Visând o corabie” și în Almanahul UZPR Bacău, este membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști, Filiala „Marius Mircu” din Bacău.

(Cornel GALBEN)

poezia vă duce la oglindă

poezia e ca femeia, ea spală răni, le pansează,
sparge buboaie,
mângâie pe creștet îndrăgostiții fraieri
îi ușurează de lacrimi și le pune picături în ochi
apoi îi ia de braț și îi duce la oglindă

stă atârnată de grindă ca un liliac
și așteaptă noaptea
atunci vânează gemete și vă scapă de suferință

când sunteți înfrigurați și singuri
vine cu un ceai călduț sau cu o pălincă
se strecoară în sufletul vostru, se foiește,
se cuibărește și vă minte


am adunat iubiri și hibernez

eu nu am vârste, am doar așteptări,

sunt curios și doldora de întrebări,
mă scutură fantasme și umori
și mă amână leneșe speranțe

cad frunzele pe mine și mă-ngroapă
o plapumă de verzi cuvinte
dar eu surâd și hibernez, nu mor

am adunat iubiri și fermentez

o vreme voi dormi cuminte


visele verzi se fac dintr-odată cenușă

sunt nemaipomenit de frumoasă noaptea
e întuneric și nu vezi dar îți spun am plete de iarbă
ochi de păpădie
sunt așa de bună de caldă de înmiresmată
sufletul meu e salcie miez dulce de nucă necoaptă
e cuibul agățat de vârful stâncii
mângâierile mele sunt ușoare ca fragii
te îmbată nu te hrănesc mor repede se topesc
și lasă în urmă o câmpie de dor și parfum
eu zbor cresc și plutesc în furtună
apoi iese soarele noaptea se scurge pe sub ușă
lumina explodează și arde
iar visele verzi se fac dintr-odată cenușă


viața ca o râie

undeva se află grădina mea
cuvinte îndrăgostite ca florile-soarelui mă așteaptă
dincolo de uriașul acvariu îngerii sunt vii și cântă
să sparg sticla sicriului vreau
strig: această lume mă apasă mă strânge!
nu mă bântuie demoni cenușii
cu corneea opacă și viscerele curgând de pe frunte
coșmarul meu e sațietatea carcera de mirosuri și voci
un palton ud îmbrăcat pe piele
mănușa pe care nu poți s-o scoți deși frige
durerea cu care nu te poți împrieteni
vrei s-o rupi odată cu epiderma înroșită de scărpinat
mă zbat să smulg viața aceasta ca o râie


așa se cuvine așa se cuvine

noi iubim rănile voastre
ne permit să arătăm bine să îmbrăcăm haina violet
frumos brodată a generozității
iubim sicriele pentru că avem lacrimi
care pot străluci ca diamantele pe catafalc
așa se cuvine așa se cuvine
aflăm, oftăm și povestim dramele

intrăm în poveste repetăm istoria durerilor străine
și suferim

așa se cuvine așa se cuvine
asta ne salvează de tirania propriului eu
de singurătate plictis și aroganță
în fiecare zi ne trezim goi ofiliți și căutăm
o nouă piață a durerilor


asceză

prea leneșă ca să fie mondenă
prea sinuoasă ca să fie cuminte
floare carnivoră dedicată ascezei
trăiește ascunsă

suferința ei e păcătoasă

refuză aroma micilor viermi ai succesului
care defilează fuduli
în singura lor zi de viață

o, ce dulceață îți lasă în cerul gurii striviți
si câte otrăvuri!

gata, îi ajung cearcănele din tinerețe

ocolește ispita sau, cum îi place să spună,
abisul, închide ochii cu greutate, rezistă sublim,
dar o înghite hulpav visul.

Fapte culturale

Joi, 4 aprilie, la Biblioteca Județeană „V. Voiculescu” din Buzău s-a desfășurat un maraton poetic pus sub semnul unei ni Primăveri a poeților. Au participat scriitori din Ialomița (Gheorghe Dobre, Florentina Loredana Dalian. F.M. Ciocea, Nicolae Teoharie, Titi Damian, Costel Bunoaica, Silvia Ioana Sofineti) și din județul Buzău. Revistele prezentate – „Helis” (Slobozia) și „Spații culturale” (Buzău) au trezit interesul publicului, ca și alocuțiunile susținute de Petre Emanoil Neagu, președintele C.J. Buzău, Elena Balog, directoarea Bibliotecii Județene „Ștefan Bănulescu” din Slobozia și Sorin Burlacu, directorul Bibliotecii Județene Buzău. Momentele artistice au fost susținute de Dan Manciulea, cantautor din Râmnicu Sărat, iar laureații ediției au fost Valeria Manta Tăicuțu (Râmnicu Sărat) și Nicolae Teoharie (Slobozia).

Cristian IONESCU

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share