CulturăSpații culturale

Spații culturale nr. 94 (4)

Rodica DASCĂLU

~ înseninare ~

a fost un timp, când voiam să găsesc
soluții pentru fiecare prag ce-mi tulbura
starea de bine. nu există o cheie pentru orice
ezitare. te împrietenești cu neputința,
vei fi mereu treaz.

prin pereții subțiri ai casei ascult armonii delicate,
exerciții la pian. un glas de copil îngână frânturi
dintr-un cântec, înseninându-mă.


~ înfiorare ~

mă voi întâlni cu mine într-o lacrimă clară
precum apa unui lac în creier de munte.
captivă fiind mă observ. sunt parte
din lumea greu încercată. uneori
văd speranțele risipite
precum o ninsoare a petalelor.
alteori, clipele de fericire
par fulgere răzlețe
într-o noapte adâncă.
înfiorarea frunzelor de plop
perceptibilă la cea mai fină adiere
este unicul martor al stării de șovăială.
inima desenează-n aer vise atât de fragile
încât conturul lor se pierde instantaneu.
atinge lacrima țipătul unei păsări
eliberându-mă din strânsoare.

Din volumul: „Imaginează-ți o grădină”, Art Book, 2020, Bacău


Din poezia lumii

în traducerea lui Leo BUTNARU

Raisa TROIANKER
(1908 – 1945), Ucraina

S-a născut în orașul Uman într-o familie semită. Începând cu anul 1922, colindă Ucraina cu un circ ambulant, unde este dresoare, fiind dintre curajoșii acestei profesii, care își băga capul între fălcile tigrilor fioroși. Debutul în presă și-l face în anul 1925, după care este cooptată în asociația scriitorilor „Plugul”. Prima carte de versuri, „Inundația”, o editează în 1928, după care intră în grupul avangardist, care îl are de protagonist pe Valerian Polișciuk. Publică în „Buletinul Avangardei”. În Harkov, studiază la Institutul Educației Naționale. În 1930, publică a doua carte, „Orizont”. Locuiește un timp în Leningrad, apoi în Murmansk, lucrând la ziare de mic tiraj. În 1942, în limba rusă, publică volumul de versuri „Lirică aspră”.

Ghicitoare

Îți amintești micul orășel
din depărtata, uitata provincie,
unde nu se aude zăngănitul-scrâșnetul
tramvaielor,
unde dragostea dădea peste margini,
parcă în exces.
Îți amintești de micul circ
și de mine – îmblânzitoarea de fiare.
Nu vei uita acele timpuri,
nespus de dureroase și sincere…
Îți amintești – parterul a amuțit
(după primul sunet vine al doilea)
și tu îți frecai de picioarele mele
blana dungată.
Amintește-ți visele de aur,
amantul meu mut și dungat,
amintește-ți-le după căderea nopții

atât de strașnice și imploratoare.
Eu sunt în cușcă.
Liniște absolută.
Laba ta – pe coapsa mea
(chiar și azi, acolo, lângă burtă
e o cruciuliță întunecat-albăstrie).
Îți amintești,
circul avea o tânără și focoasă tigroaică.
Eu nu am reușit să o îmblânzesc –
și am plecat,
deoarece a supune nu înseamnă a vindeca.
Îți amintești – ultima reprezentație
și anunțul – „un nou dresor”.
Tu ai simțit durerea acelei despărțiri
față de toată lumea,
privind cu ochii aiuriți.
Cânta Giordani, ca de obicei, to step,
și tu, înfuriat, ațâțat de muzică,
îți frecai disperat de mine blana-ți dungată.
Noi fusesem prinși într-un joc blestemat
(de cum îmi amintesc, mă cutremur).
Până și inamicul meu – comediantul Ștrulep
își frângea mâinile.
Mulțimea tăcea ca înțepenită.
Publicul presimțea vărsare de sânge.
După reprezentația noastră,
căzând, se zdrobi tânărul acrobat Gro.
Eu am uitat deja orașul depărtat
și micul circ de provincie. Însă
în memorie mi-ai rămas tu, gheare-mari, –
și dragostea dând peste margini.
Și iată-mă în acest mare oraș unde
la menajerie un bărbat îndrăgostit spuse –
„Privește ce tigru frumos” – Și eu,
atât de confuz,
atât de sugrumat am strigat:
„Ești tu!”
M-ai recunoscut,
și buzele tale
(așa am simțite eu, dragul meu Zero,
pentru că te știam)
ca și în acea seară de pe urmă,
au șoptit de trei ori – „Ra-i-sa”.
Era o furtună de aur,
despre care eu acum compun versuri.
Directorul menajeriei mi-a scris:
„Tigrul e bolnav. Starea lui se agravează”.


Mic poem despre bătrânul profesor

Dedicat celor care, la rupturi de vremi,
nu și-au părăsit locul de muncă.

1

Astăzi profesorul a pus pe foc ce avea mai scump:

O grămadă de caiete, iar printre ele unul
Cu inscripția –
„Disertația mea”.
Ieri a fost jertfit ultimul scaun,
Astfel că nu mai are ce să pună în sobă.
Iar
în casă e frig.
Iar
de lucrat ar trebui să lucreze.
Unde sunteți voi, volumașe cu cotoarele aurite?
Unde sunteți?
Unde?
Creiere!
Tu încă nu ai obosit,
pe tine nu te-a răstignit ziua trecută?
Cea mai crâncenă zeiță; zeilor
Nu li se aduce atare jertfă,
Precum a ta –
ce pare sărăcăcioasă.
(După jertfire, îți vine să scâncești
și… să scheauni ca un țânc.)
Ce îndelung se covrigeau, se contorsionau
Edițiile Forell răstignite de flăcări.
Ah, necruțătoarea zeiță!
Ha!
Voronov și Mecinikov – e ultimul vostru drum,
Ardeți și voi!
Pentru că noaptea la profesor va veni amanta,
Spunându-i: „Creează!”
Și inima îi va deveni trandafirie ca dimineața.
Doar de ar reuși
Să îmblânzească soba-zeiță,
Pentru că e frig și nu poate să scrie,
Nu-și poate desface degetele înțepenite
Când ea îi dictează atât de neistovit
În extazu-i de dragoste – ea,
Știința-amantă-de-aur.
Iar afară, gerul s-a urcat în sanie.
E albăstriu-purpuriu,
precum
Aseară apa Rinului ce oglindea focuri de artificii.
Totul pentru foc!
Eu știu,
Va rămânea întreg
Doar un singur tom – al lui Schtainah.

2

Iar când soarele va vopsi
Acoperișul găurit al cerului,
Profesorul se va ridica și va spune – „Da, –
Însă ce ar vrea să prevestească visul de peste
noapte?”
Ah, minunate Valerian Lvovici,
Ați vrea să deveniți un Falstaff numărul doi;
Dumneata presimți cu firea întreagă

Marea idee de întinerire a omenirii.
Pe ecranul gigantic al epocilor
Deja șiruri de genii s-au perindat,
Însă în căutări atât de reale, ca viața,
Și mistice, ca operele lui Edgar Poe,
Cam toți s-au sufocat.
Și profesorul se scoală repede,
Fugind din casa universitarilor
Într-acolo, unde, clar, răspicat, parcă de aur,
Literele spun: –
Comreal*.
Un pfund de pâine. Două – de cartofi.
Patru de griș.
Cinci ore de stat la coadă,
Când –
în burtă cineva bolborosește neîncetat
Și foametea încețoșează mintea.
___________
*Comreal – Comitetul Regional al Alimentației.

3

În marile laboratoare e liniște solemnă.
Liniște înțepenită în aerul geros.
Printr-un efort de voință profesorul se ridică,
Iar pereții spun – fii bun, mai încet.
Cam miroase a spital militar.
Aici au fost cantonați albgardiștii.
Iar acum în casă e liniște.
De ce? Evident:
– Nu mai există combustibil pentru foc,
Unde mai pui că nu demult au venit gărzile roșii.
Iar acolo, la profesor,
în mica odăiță,
În suferința foamei zorii îi întâmpină
Doi –
Atât de nostimi, minunați și flocoși,
Doi –
orangutani.
Eh, voi, creaturi cu frunți teșite,
Nu știți pentru ce luptă comuniștii,
Nu cunoașteți romantismul timpurilor militare
și ardoarea lor –
VOI PUR ȘI SIMPLU AȚI VREA SĂ MÂNCAȚI.
Pentru voi sunt orele de stat la coadă.
(Un kil de pâine, două de cartofi.)
Pentru voi e dorința de a trăi.
Și inima bătrână simte tânără râvna.
Eh, Falstaff! Spațioasă încăpere
cu un pat pustiu.
Ți-s gingii ruinați de scorbut.
Cu sânge colorez batista, ca pe o firmă,
Și-ți este clar un singur lucru:
– Voi muri de foame, nimeni nu mă va plânge.
Voi muri, precum cavalerul în numele dragostei.
Dar voi trebuie să trăiți
U –
ran –
gu –
tani–
lor.
Ah, profesore, experimentele dumitale
Va fi să le încheie altcineva.
Va fi nevoie de transplantul mai multor glande
interne
Și încă de multe alte lucruri.
Iar trupul îmbătrânește de foame,
Dar și de extazul cercetărilor, creației, –
cuprins de convulsii.
Iar maimuțelele, să vezi, mănâncă,
încrețindu-se de plăcere.
După astea. trupul parcă-ar pluti
Într-o albăstrime lirică,
Precum cea din poemele lui Heine.
Cei de vor veni aici găsi-vor
Maimuțele și caietul albastru:
– „Metoda de întinerire. Parțial, după Stainach”.

***
Știu:
pe ecranul epocilor va apărea cel
care va reuși să anihileze bătrânețea.


Dragostea mea

Caut o odaie.
O odaie spațioasă,
Primitoare,
Cu geamul înalt.
Ca să se poată intra,
Să se poată umbla nestingherit
De la un perete la altul.
Să poți privi prin geam.
Însă în mine e o cămăruță,
O cabină micuță
De doi stânjeni,
De doi stânjeni
Doi stânjeni,
Atât.
Parcă pentru soare
Ajunge o astfel de măsură?
Pentru lumină?
Văzduh?
Nicidecum.
Construiți case!
Case durabile!
Zvelți zgârie-nori.
Nu e nevoie de terenuri private,
Înguste postate,
Și de acaparante
Mici ranchuri.
Caut o odaie
Înaltă și tânără.

Odaie spațioasă
Cu geamuri largi,
Casa – comuna
Casa – comuna.
Caut de multă vreme.


Letiția VLADISLAV

***

Uneori
poezia se naște la o fereastră
acel du-te-vino
singurătatea unei ploi într-un sfârșit de săptămână
singurătatea unui vis atât de real că te disperă
singurătatea lui gândindu-se la mine în fața unei alte ferestre
și-a unei alte ploi
singurătatea mea strigând dintr-un poem
poate este ultimul meu drum spre casă
singur și el.

***

Nu sunt omul romanțelor
casa mea interioară avea un fundament
ferestre spre sud
ieșire de emergentă
un car de vise
neplănuite
timpul se măsura după voia cerului
libertatea de a alege între eu vreau și eu pot
noapte și zi
să fiu a ta sau a nimănui
izvorul în căutarea mătcii
pasărea în căutarea crengii
sufletul în căutarea vieții
blestemul unei secunde
sfredelind restul zilelor
fără să scoată un singur cuvânt
eu…


Stan BREBENEL

ÎN ȚARA SEMILUNII

Catedrala Sfânta Sofia

Este cunoscută oficial ca Marea Moschee „Ayasophia”. La origine a fost o biserică înălțată din ordinul împăratului Justinian I (527 – 565) și a fost catedrala Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului până în anul 1453 când a fost transformată în moschee. În anul 1935, prin președintele Atatürk, moscheea a devenit muzeu, iar în anul 1985, ca un monument de mare valoare istorică și arhitectonică, a fost inclusă în Patrimoniul mondial UNESCO. O altă bornă importantă în istoria sa o reprezintă anul 2020 când Consiliul de Stat al Turciei a decis că transformarea sa în muzeu a fost ilegală și a hotărât reconvertirea în moschee. Acest fapt a stârnit numeroase critici din partea UNESCO, dar și a Greciei. Din acel an este o moschee activă. Numele fostei biserici este Sfânta Înțelepciune, fiind considerată de unii autori drept cea de-a opta minune a lumii antice târzii. Această biserică a reprezentat centrul vieții religioase a Imperiului Roman de Răsărit timp de 916 ani. La înălțarea sa, care a durat cinci ani, s-au folosit cele mai valoroase materiale din imperiu și au fost aduse elemente de arhitectură valoroase chiar și de la Efes sau Baalbek. La inaugurarea din 26 decembrie 537 Justinian a spus: „Glorie Dumnezeului care m-a ajutat să-mi săvârșesc o astfel de lucrare! Solomon te-am învins!”. Catedrala a fost supusă
unor distrugeri, fie de către jefuitori, fie de diferitele cutremure, dar de fiecare dată s-a trecut la reconstrucția sa. Catedrala, construită în stilul bizantin și otoman, are dimensiuni impresionante: 73 metri lungime, 82 metri lățime și 55 metri înălțime maximă. Are construite 4 minarete cu înălțimea de 60 de metri. Cât timp a fost catedrală ortodoxă, conform unor martori, în centrul cupolei era un imens mozaic ce în reprezenta pe Iisus Pantocrator. Pe cele patru pandantive de la baza cupolei erau reprezentați patru îngeri, cei de la răsărit executați în mozaic, iar cei de la apus în frescă. După ce a devenit moschee, chipul lui Iisus Pantocrator a fost înlocuit cu un verset din Coran. Mai amintește de faptul că a fost o catedrală ortodoxă o imensă cruce albă aflată la partea superioară a peretelui dinspre ieșire, spre est. Admirăm în tăcere frescele, mozaicurile și zecile de nuanțe ale marmorei. Impunătoarea construcție și frumusețea sa unică ne copleșesc. În timp, în preajma bisericii s-au mai înălțat trei construcții de interes: a Tezaurului, Baptisteriul și clădirea Patriarhului. Aceasta din urmă nu mai există, Baptisteriul a devenit mausoleu pentru doi sultani, iar clădirea Tezaurului a fost încorporată în edificiul principal. Dar timpul nu este prietenul nostru, așa că părăsim minunata construcție, o adevărată emblemă a Istanbulului. Cei care nu au obosit și se pot mișca mai repede au mers să viziteze Palatul Topkapi. Din informațiile pe care ni le-a oferit ghida, mare lucru nu este de văzut deoarece Palatul mai are deschise pentru vizitatori doar câteva săli. Celelalte încăperi ale celebrului muzeu sunt la dispoziția unei fundații conduse de fiul președintelui Turciei și nu sunt disponibile pentru vizitare. Din acest motiv, dar și al timpului, alegem să ne deplasăm pe jos până la hotel, în voie, admirând construcțiile și bulevardele. Trecem pe lângă Marele Bazar, fără să intrăm. În schimb, curiozitatea ne împinge să intrăm în câteva magazine de pe traseu. Pe mine unul nu m-a atras nimic. Lângă hotel era o mică tavernă unde am mâncat și pentru prânzul care trecuse și pentru cina care nu era prea departe. La tavernă am întâlnit o doamnă din Basarabia care lucra de 20 de ani în Istanbul, iar de câțiva ani în acest local. Ne-a ajutat să alegem meniul cel mai convenabil, din toate punctele de vedere. Dar ziua nu s-a terminat. Peste o oră aveam în program o ultimă aventură din această zi.

Croazieră pe Bosfor

Încheiem ziua cu o croazieră pe Bosfor, pe timp de noapte. Ne deplasăm în portul pentru nave de agrement de la Cornul De Aur. Nava cu care vom efectua croaziera se numește Mehmet Ercan. După ce am părăsit Cornul de Aur, intrăm în Bosfor. Mergem în apropierea malului european, spre nord. Trecem pe lângă unele obiective pe care le-am văzut și de pe uscat. Primul este Turnul Galata. Următorul obiectiv pe care îl vedem curând este Palatul Dolmabahçe, care se află în cartierul Beșiktaș, chiar pe malul strâmtorii. Acesta a fost reședința a șase sultani.
Iluminatul este feeric, creând imagini unice. Ne apropiem de primul pod, în ordinea croazierei, Podul martirilor din 15 iulie. Abia de la nivelul apei ne dăm seama de măreția și importanța acestui obiectiv strategic. Ne continuăm croaziera și în curând ajungem în zona stadionului echipei de fotbal Beșiktaș. Apoi, în zare se vede al doilea pod ce unește partea europeană de cea asiatică peste strâmtoarea Bosfor: Podul Fatih Sultan Mehmet. Dar până acolo ajungem în dreptul unui cartier select unde se găsesc studiourile celebrelor seriale turcești. După ce depășim podul întoarcem și ne deplasăm spre locul de plecare pe malul asiatic. Aici obiectivele sunt mai puține însă imaginile sunt tot atât de frumoase, mai ales că luna ne-a însoțit pe tot parcursul, iar cerul spuzit de stele transforma totul într-un basm minunat. Ajungem mai întâi în dreptul clădirii fostei Școli Militare care se află pe malul strâmtorii. În urma unei rebeliuni de pe la mijlocul deceniului doi, al secolului XXI, aceasta a fost închisă și clădirea a devenit sediul unui muzeu. În zare, pe o culme, la oarecare distanță, se află Moscheea lui Erdogan, construită la ordinele acestuia, dorindu-se o replică la Moscheea Albastră. Este impunătoare, opulentă dar locuitorii din Istanbul nu o prea agreează. Până să ajungem la locul de debarcare mai observăm, pe o înălțime, Turnul de Televiziune și Radio. Se numește Camlica Tower și are o înălțime de 369 de metri fiind cea mai înaltă structură din Istanbul. Cam acestea au fost obiectivele văzute doar de la nivelul apei. Mai trebuie spus că în această seară turcii începeau weekend-ul. Existau destule nave pe care se dădeau adevărate petreceri, cu muzică și dans. Aceeași atmosferă era și la terasele de pe malul Bosforului. Una peste alta a fost o seară minunată, cu senzații unice, pe care nu o vom uita prea curând. Good night, Istanbul!

Biserica Izvorul Tămăduirii

Și a venit ziua despărțirii de Istanbul. Plecăm spre casă, însă obiectivele de vizitat nu s-au terminat. Mai întâi vom face o scurtă oprire la biserica „Izvorul Tămăduirii”. Cunoscută și sub denumirea de „Mănăstirea Izvorului Maicii Domnului”, este o veche biserică ortodoxă. Ea se află în afara vechilor ziduri ale Constantinopolului. Tot în această zonă se află închisoarea Yedikule sau „Închisoarea celor Șapte Turnuri”, pe lângă care trecem. În turnul cel mare numit „Groapa Sângelui” sau „Turnul Ambasadorilor” au fost întemnițați Constantin Brâncoveanu, cu cei patru fii și cu Ianache, sfetnicul său, înainte de execuție. După cum se cunoaște martirii Brâncoveni au fost asasinați pe 15 august 1714. Ne trec fiorii când vedem zidurile groase și semețele turnuri. Despre biserică, legenda spune că a fost construită pe vremea împăratului Leon I Tracul (457 – 474). În decursul anilor biserica a fost renovată de mai multe ori datorită cutremurelor frecvente. Datorită poziției sale, în afara zidurilor orașului, biserica a fost folosită ca loc de exil pentru persoane de seamă. Izvorul i-a fost indicat lui Leon de un glas de femeie care i-a cerut să-l spele pe un orb pe ochi. Urmarea: orbul a început să vadă! Același glas i-a cerut să ridice pe acel loc o biserică. Astăzi, biserica a fost ridicată la rang de mănăstire și este condusă de un episcop. Este un loc ce se bucură de o mare popularitate printre pelerini. Locul izvorului este amenajat, iar apa tămăduitoare este captată. 25 de trepte din piatră îi conduc pe pelerini până la izvor. Un aflux de credincioși se înregistrează în ziua de vineri din Săptămâna Luminată când este praznicul Izvorului Tămăduirii, dar și în ziua de 14 septembrie. După ce ne închinăm la sfintele icoane și preotul însoțitor săvârșește o mică slujbă, coborâm la izvor și primim de la călugării mănăstirii, fiecare dintre noi, câte o sticluță cu apă din prețiosul izvor. După care ne îmbarcăm în autocar și pornim la drum. Până la ieșirea din Istanbul ne dăm seama de întinderea marii metropole, care nu se mai termină. La un moment dat trecem pe lângă clădirea ce adăpostește sediul trustului Tv Canal D. După ce ieșim din Istanbul ne însoțește, o bună bucată de drum, în stânga noastră, țărmul Mării Marmara. După un timp ajungem la ultimul obiectiv din Turcia, în orașul Edirne.

Moscheea Selimiye

Ea a fost construită între anii 1569 și 1575 sub conducerea arhitectului Mimar Sinan, din dispoziția sultanului Selim al II-lea. Moscheea este realizată în stil islamic, otoman clasic, având o înălțime de 43 de metri și 4 minarete cu înălțimea de 83 de metri. Sultanul i-a cerut arhitectului să realizeze 1000 de ferestre, însă acesta a construit doar 999. Cupola ei este cea mai mare cupolă a unei moschei din Turcia. În interior pot participa în același timp 6000 de musulmani, la slujbe. Moscheea se află în orașul Edirne, aflat nu departe de granița cu Bulgaria. Am avut neșansa ca moscheea să fie într-un amplu proces de reabilitare, însă măreția ei a putut fi constatată. Edirne este continuatorul străvechiului Adrianopole. Este un oraș mare (aprox. 128.000 locuitori), dar nu prea atrăgător. Nu am intrat prea mult în interiorul orașului. Aici s-au născut trei sultani ai Imperiului Otoman: Baiazid I, Mahomed al II-lea și Mahmud I. Prin pacea de la Adrianopole, în tratatul ruso-turc din anul 1829, s-a recunoscut independența Greciei, autonomia Serbiei și s-a desființat monopolul turcesc asupra comerțului Țării Românești și Moldovei. Tot în tratat, în ceea ce ne privește, se restituiau raialele Brăila, Giurgiu și Turnu Măgurele, iar granița dintre Imperiul Otoman și Țara Românească se stabilea pe talvegul Dunării. După vizitarea moscheii, avem timp să ne cheltuim ultimele lire turcești în bazarul din apropiere. Au fost 10 zile pline, cu obiective interesante, unele unice. Deși drumul a fost lung, pelerinajul s-a meritat, iar gândul că vom ajunge acasă ne alungă oboseala. Părăsim Turcia spunând: Hoșçakal, görüșürüz! (la revedere, pe curând!)

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share