Propoziții pretențioase – Apupare
Cât a fost să mai fie….
A mai fost doar un pic. Față de uriașele tronsoane, micul jgheab de doar trei metri și jumătate a fost un mizilic. Copertina de la poarta unu, realizată ulterior – se săturase patronul Trufașu să-l tot ude în cap la ieșirea cu produsele textile -, fiindcă nu apucase încă să o încropească nici ultima dată când ne cocoțasem ca nebunii pe zăpadă – de parcă eram în vârful derdelușului de la Vlahuță, de la portița ce dădea spre Primărie, și colo, o căzătură n-ar fi creat cine știe ce vătămătură, ne-am fi ridicat chicotind și am fi încercat încă o dată să asaltăm pieptiș panta ca să realunecăm pe tălpile bocănceilor -, aduna apa de la cele două burlane, scurtate și ele cu ocazia de față, având nevoie de un set de elemente pluviale pentru a nu lăsa cele apșoare de pe clădire să se reverse în curte haotic. Însă, tot noi am pus și tabla ondulată pe schelăria metalică, deloc ușor. Profilul rectangular se lăsa greu străpuns de holțșuruburile cu cap hexagonal. Abia am reușit să le filetăm cu bormașina clasică. Să fi avut makitele de azi. Într-o oră și jumătate n-am fi avut ce face. Și, ca să ducem apele cât mai departe de grijile proprietarului, am transformat un aruncător într-un mic burlan de reducție. L-am înfipt zdravăn în burlanul de pe colț, după o străpungere anterioară a acestuia cu foarfeca și o aproximare a găurii după un model realizat ad-hoc, ne-am asigurat că nu-i cale de ieșire din ștuțul jgheabului copertinei și-am încheiat ultima lucrare ever la proprietar.
Parcă aș face cotul pe Tudor V., să ajung și la celelalte lucrări urcând spre Centrul Cultural. C-ar fi vreo două. Cum DAS-ul l-am ratat – adusese cineva vorba atunci c-am fi fost eligibili pentru schimbarea tablei; ceea ce n-a fost decât un zvon -, cum și la Costin, mai sus, am fost momiți c-am putea schimba câteva jgheaburi la casă și la anexă și-am fost lăsați baltă, ne-am mulțumit și ne-am adus aportul meșteșugăresc tocmai aproape de intersecția cu Crângul Meiului, cu o înțepare, de la moșul ce cumpărase partea domnului Suhaciu, în reducția lui Neață, care se împroprietărise cu jumătatea de casă, cealaltă parte, a fiului aceluiași domn Suhaciu. Nu cine știe ce treabă, dar nici una căreia să nu i se acorde timp și efort, ținând cont de poziția „ingrată” în care fuseserăm puși. La propriu. Trezirea în fața unui perete la care azi, dacă m-aș uita spre a-i găsi capătul, mi-ar pica ochelarii, locul strâmt de la hotar la clădire sunt motive suficiente cât ceva nu tocmai greu să devină deloc ușor.
Peste drum, la familia Chircu, am fi făcut noi mai multe, dar tot așa, n-a fost să fie, lucrările de anvergură au trecut în antrepriza altora: renovarea casei și sistematizarea celor patru proprietăți, în fapt, ce se întindeau până dincolo, pe strada Amurgului, casa „noastră”, a Miței și a domnișoarei Miți, garajul lui Mustață, antrenorul Olimpiei în timpurile cât am locuit acolo, și al lui Giurgea, fost comandant la Poliția Municipală Buzău, și curtea aferentă fostului și actualului imobil locuit, singurul rămas, dar și grădina de zarzavat și zoi a Miței, cele două WC-uri, cotețele de găini ale familiei Rădulescu, magazia modestă de lemne și, în linie cu ele, până la gardul din Tudor Vladimirescu, grădinița de flori îngrijită tot de familia Rădulescu. Nu pentru că al doamnei Chircu fiu, Cornelică, nu ne aprecia ca meșteri, dimpotrivă, ci pe motivul că al său coleg de clasă și prieten, fostul asociat al lui Nicu Boboc, pe când vindeau pe Ana Ipătescu, la mijloc, pe dreapta, diferite materiale feroase – țevi rectangulare, rotunde, tablă, etc. -, avea firmă și se putea angaja că se ocupă de la a la z cu toate ale proprietății: demolare, refacerea sistemului de alimentare cu apă și canalizarea, piscina, tencuieli, structura acoperișul refăcut la interior cu profil „I”, țiglă, marmură, scări….
