Propoziții pretențioase – Aprovau
Nu până n-am văzut cifrele. Iar când am realizat, mi-am dat seama de unicul privilegiu. 55, 5 a 5-a, chiar și 1969, care tot parte de cinciuri are. Ia adunați arabele unu cu nouă și șase cu nouă, apoi dați-o pe scădere: 10, 15, 15-10=5, 10-5=5.
Nimic nu este ușor, cum nici nimic nu este gratis. Cu un pic de ponderare, și la efort, și la prețul per lipitură, per bucățile noi, reușirăm să trecem în revistă și să remontăm în câteva zile, de jur-împrejur, toate jgheaburile și burlanele. Din punctul nostru de vedere totul era în regulă. Am reușit să aranjăm la linie cârligele noi, le-am remodelat pe cele vechi pe loc, am prins burlanele în brățări cu fier de zece, o premieră pentru noi, din striat de opt nu ieșeam niciodată, am lipit tot și la final am urcat găleți de apă destule cât să observăm dacă pe undeva exista o cât de mică scăpare. Și nu era.
Știe oricine, mai săltat astăzi cu vârsta, ce prăpăd s-a dezlănțuit în 2012, prin ianuarie și ce replică a avut în 2014, în aceeași lună de „foc”. Măguri, dune de omăt ce înconjuraseră case, blocuri, străzi și implicit și acoperișul confecției lui domn Trufașu. Cea mai multă așternându-se pe partea dinspre același Tudor Vladimirescu. Și doar îl avertizasem de inutilitatea lor – doar ca să producă lumină ziua?; ce, se suia el în pod și contempla când pe o stradă, când pe alta?; ce?; la Ștefy ăl baban privirea i se obtura în fosta școală 8 (trec pe lângă ea aproape zilnic, dar n-am prins nicio apucare de memorie pentru numărul și numele grădiniței actuale), doar pe primul triunghi dinspre colț, ca și cel apropiat de pe partea cealaltă, să fi prins un pic cu irișii din casa doctoriței de pe colț și din acoperișul lui Tănasă și puțin mai departe de el, dar nu foarte mult; la Tudor din Jii ochii se opreau în actuala casă a lui Buicescu (mă rog, a lui fiu-su vitreg, el a părăsit lumea…) și în bradul de pe colț; doar pentru armonia cucuvelelor? -: „Pagubă, bre, de materiale, intersecții de planuri unde tabla trebuie tăiată și unde vine apa puhoi când dă de sus. Și ai văzut că se dezlănțuie în ultimii ani potopul. Trebuie date jos. Se strânge zăpada. Te uiți și mata la cât este acum pe acoperiș? O șa dintr-aia mare! Măcar pe cea din mijloc, ca să se ducă și apa, și zăpada, să nu mai țină adăpost.”. „Dați jos zăpada și când se face cald dăm jos și luminatorul.” Că înțeleaptă hotărâre a luat. Ne-am urcat, prin pod, evident, cu scara lui minune, cu posibilitate de întindere mare, peste 8 metri, nu puteam avea acces de la poalele acoperișului. Trebuia să ne încumetăm prin clapa aflată în zona dinspre curte, și aceea cu o altă bazaconie, cerință de proprietar, sigur, un fel de mansardă separată, o cămăruță ieșită de la poale până pe la jumătatea distanței dintre ea și creastă, pe apotema trapezului, o clapă pusă aiurea, trebuia, fără nimic sub picioare, chiar și cu o ladă de bere sau două dedesubt, să te prinzi de margini, să faci o acrobație prin care să ridici picioarele de la „sol”, să le petreci printre mâini, să le scoți afară, să tragi de mâini, să execuți o arcuire a spatelui ca să nu-ți ia nasul marginea superioară a ieșirii, să te echilibrezi, să nu cumva să pici cu capul în jos, să te rotești de trup 180 de grade și să ieși (asta când n-aveai nimic de înălțare și niciun ajutor uman, ca să te salte în poziție normală de picioare în sus). Că așa-i omul. Face clădire, își amenajează podul (prima dată, la reparația tablei, era ticsit de celofane), dar nu se gândește să pună o scăriță pe calea de acces pentru eventualele vizitări. Cum nici cei care construiesc lângă limita de proprietate nu pun la socoteală că nu totdeauna vecinul este băiat bun și lasă meseriașii să-i calce (de ce le mai multe ori să producă daune) parte din proprietate. Culmea este că mulți meșteri le și cântă în strună. Noi n-am reușit niciodată. Nu aprobam soluțiile ce în timp ar fi creat probleme, ne-ar fi afectat direct prestigiul. Știți cum e lumea. „Nu știe, dom’le, meserie! Mă plouă!”
