Fărădelegea lui Călin – Cutul civil
Că printre juriști sunt și câțiva absolvenți de filologie, se vede lesne și ar trebuie să aducă un plus de profesionalism. Nu și în Codul Civil, unde apar mereu inexplicabile modalități de a disimula situațiile ce ar avea nevoie de cuvinte simple și un uz corect.
Un nou capitol caută actului juridic ceea ce și celelalte raporturi sociale au găsit legal deja: condițiile de fond…. De pildă. La alegerea părților sau a autorului actului. Și, fiind opțiunea acestora, conținutul textului trebuie să emane această alegere. Legea aleasă poate acționa în parte sau în totalitatea actului juridic. Dacă nu determină invalidarea lui și lezarea drepturilor dobândite de terț, modificarea ulterioară poate avea repercusiuni în trecut. (Art. 2637)
Art. 2638 are limba română pusă în pioneze. Întâi pentru renunțarea la forma flexionară respectivă și-apoi fiindcă unele cuvinte nu și-au schimbat declinarea. Așadar, „atari” nu se mai folosește de mai bine de 30 de ani și împărtășit „legături”-lor, nu poate fi în acord cu forma rară, căci nu avem un plural masculin, ci cu totul feminin. Nu mai propun eu expresia potrivită, să o caute cine vrea. Formulările celor două alineate folosesc același tipar ca și la altele, cele ci legături mai strânse, neidentificare și loc de încheiere. A actului juridic. Și ligamentarea ține strict de reședința debitorului de prestație sau a autorului actului.
Pentru condițiile de formă tot legea condițiilor de fond. Valabilitatea actului depinde, la Art. 2639, și de alte câteva legi: a locului de întocmire; a cetățeniei și reședinței; a autorității ce examinează valabilitatea, dar potrivit dreptului internațional privat. N-am bănuit că poate un act să aibă și o formă solemnă, care nu poate fi înlăturată de niciuna dintre legile adineauri prezentate.
Suveranitatea alegerii… este impusă de reglementările UE. Da, mi-am pus aceeași întrebare: cum să ai propria opțiune când ea este ghidată de regulile altora? Iar când UE devine inutil juridic pentru speța obligațiilor, Codul Civil diriguiește prin ceea ce tocmai am discutat despre actul juridic. (Art. 2640)
Fondul raportului juridic determină legea obligațiilor extra contractuale. Tot așa, cu UE, fără UE. (Art. 2641)
Art. 2642 are la fel, câteva șabloane: despre legile din statul cu reședința, despre cele ale locului unde paguba s-a produs, despre cel ce a produs-o și are reședința acolo.
Mă tot gândesc la rostul acestei părți finale – încă 21 de articole și-i gata codul -: să fie, să nu fie oportună, să fi fost nevoie la fiecare moment de aceste precizări, mai bine acum? Doar dacă luăm Art. 2643 care are și delegație, și novație și compensație împreună – primele două grămadă la Al. 1 cu supunere la legea „aplicabilă” obligației al cărui „obiect” îl formează; ultima cu legea creanței „… căreia i se opune stingerea, parțială sau totală, prin compensație -: nu era mai cu minte dacă la momentul fiecăreia în continuarea formulei „în cazurile prevăzute de lege” se așternea pe hârtie și aplicabilă în formele gramaticale necesare după nevoi.
Și cui, mă rog, ar fi trebuit să se supună creditorul, nu legii aferente raporturilor cu debitorul, nu cea ce privește relația credit-orială? Și dacă are o turmă de datornici, nu fiecare are contractul lui, specializările, obligațiile, drepturile lui? (Art. 2644)
