Ora de muzică 76
După Enescu nu s-a mai născut nici un muzician complex în România, poate câțiva să-i mai atingă pe ici, colo câte o latură din multitudinea de talente cu care era înzestrat: câteva note de vioară, una, două pe violoncel, niscai vârtejuri pe pian sau o închipuire pentru toată orchestra.
M-au țintuit, cum rar se întâmplă, dublele coarde, termen ce definește cântatul simultan pe vioară a două note, ale lui Glazunov prin mâinile lui Alexandru Tomescu de acum două zile de la festival. Îmbucătura, fiindcă stăteam la masă, și duiumul de sunete răscolitoare, năstrușnice…. Și eu care credeam că Richard Edwards era recordman la colaborări pe disc. Să-l auziți pe John Barclay pe 229. Trompetistul John Barclay. O bună parte dintre oamenii pe care i-a servit Edwards sunt și clienții lui John, avem însă și new entry în lista cu celebrități și albume de succes. Mi-a făcut plăcere să reascult It’s Oh So Quiet a lui Björk, și sunt brass-uri destule pe tot albumul Post. M-am bucurat că zănaticii Oasis n-au fost chiar de capul lor pe Wonderwall, că John le-a adăugat și sonorități de saxofon pe lângă trompetă, de altfel nu singurul instrument la care acesta ,,le are”. Ba o piculină, când un corn, când o soră de-a trompetei numită flugelhorn. Patima fotografiei este identică cu a lui Edwards, este împreună cu acesta la multe din cele înșirate cu un episod în urmă. Este legat de compoziție și de aranjamentul de orchestră. De când a pășit la 19 ani, cu dreptul se vede, în capitală, la Londra, a avut parte rapid de postul de trompetist ,,prima” pentru BBC Radio Big Band și National Philarmonic. Vă las spre aprofundare numele celor cu care a cântat Barclay.
A doua și ultima dintre trompetele de pe Ten Summoner’s Tales este suflată de Guy Barker. Din postura de șef de band, compozitor, aranjor și dirijor, deține în nume propriu o orchestră de jazz cu 15 instrumentiști printre care și doi stranieri, un italian și un suedez. Împreună cu aceștia cântă o prelucrare după Flautul Fermecat a lui Mozart, cu aportul actorului Michael Brandon care povestește în stilul nuvelistului și scenaristului Raymond Chandler. Mergând în ordine inversă, din amontele vieții în aval, timp de șapte ani, începând cu 2008, a fost director muzical al galei Jazz Voice: Celebrating a century Song de la Londra, dar și pentru BBC Radio 2 tot pentru marcarea carierelor unor artiști precum Billie Holiday, Duke Ellington, Billy Strayhorn, Ella Fitzgerald, Aretha Franklin și Dusty Springfield. Una dintre emisiuni difuzează o lucrare denumită Jazz Royalty cu ocazia oficierii nunții prințului William cu Kate. Pentru serviciile aduse regatului este inclus în Order of the British Empire (MBE) în 2015 și i se decernează premiul New Year Honours pentru contribuțiile sale în jazz. În 2013 este premiat cu BASCA/PRS Gold Badge. Activitatea lui interpretativă debutează la 12 ani, la 18 cântă în National Youth Jazz Orchestra, la 23 este cooptat în big band-urile lui John Dankworth și Gil Evans, la 27 devine parte în formula dirijată de Clark Tracey și cântă timp de 8 ani. Dintre artiștii celebri selectez doar câțiva: Frank Sinatra, Erasure, Wham, Mike Oldfield. Discografia proprie cuprinde un număr de 7 albume:1991 – Isn’t It?, 1994- Into the Blue, 1996 – Timeswing, 1998 – What Love Is, 1999 – The Talented Mr Ripley, 2001 – Soundtrack și 2007 – The Amadeus Project. Cuvintele de încheiere dintr-un interviu acordat publicației The Guardian sunt dedicate oamenilor pe care-i admiră: Lang Lang, Alison Balsom, Håkan Hardenberger, Esa-Pekka Salonen și marele compozitor Mark-Anthony Turnage.
