Propoziții pretențioase – Apțieni
Na, că s-a dus și aprilie.
Și cum trece el de o vreme încoace, mai de când să zic și eu că ființez nebulotic pe aici, în primele zile de florar se aprinde în mine o trecere în revistă a curiozității înfiripate pe la grădiniță. Cum se apropie ziua de făcut bilanț, de schimbat cifre – funcție de locul în decadă pe unde se nimeresc, una sau două -, îmi revine imediat în minte fraparea inițială: mai este unul născut ca mine în mai, gata să mă „egaleze”. George Tomulescu, a cărui existență a prins contur cu o zi înaintea mea, pe 4 mai.
Dar în timp se strâng multe. Ba a lui Ginel, ba a țigăncii lui Ochi Beliți…. Se strâng însă multe lucrate…. Ce să le faci, cine le pune să fie în cursul săptămânii, când arde lumea de treabă?
În faza aceea de remedieri la Confecția domnului Trufașu am peticit pe sus cu cositor, am pocnit coamele între ciocan și fierul de încheiat spre a se alipi din nou cum fuseseră la primul montaj, am turnat chiar și apă să vedem dacă reparația nu fusese de mântuială (vorba vine de mântuială, noi doar aproximasem unde ar fi putut curge apșoara, ea se putea scurge și din alte locuri decât cele însemnate), am revăzut locurile și am reevaluat defecțiunile, cele unde ne înșelasem. Vă pot explica în câteva propoziții cum stă treaba. După postulatul lui Tamba, „Apa vine și se duce!”, verificat ca și teoria lui Einstein, fiecare picătură ar trebui să respecte traseul prestabilit, indiferent de unghiul și cantitatea în care cade. Lucru improbabil. Oricâtă apăsare ar produce ciocanul, oricât de perfectă ar fi suprafața lui de bătaie, oricât de atent este cel ce îl manipulează, oricât ar verifica și re bate falțurile și coamele, oricât de tare ar fi scândura pe dedesubt, falțul de bine îndoit inițial, tot se găsește un spațiu cât un vârf de ac prin care picăturile în haită să-și croiască drum mai repede spre primul obiect cu accelerație gravitațională zero. Și, deși ar trebui să pice la nu mai puțin de cinci centimetri de punctul de ieșire – în funcție de pantă -, uneori străbate mai mult, sfidând gravitația, dar nu și aderența la materialul prin care trece, și ajunge la cuca măcăii, păcălind echipa de service și revizie. Așa apucară stropșorii în câteva zone să nu respecte măcar marja de „eroare”, să ajungă pe scândura următoare dinspre poale, ci pe a treia, a patra și nu pe direcția verticală, ci cea și hăis la aceleași distanțe pe orizontală. Am fost nevoiți astfel să aprobăm încă o dată modul prin care încheieturile tablelor trebuie musai să primească pasta de oxid de zinc și ulei, pentru a reduce drastic infiltrările. Că e acoperișul la cumpănă sau nu, că are părți în care scândura formează cocoașe și văi, că se răsfrânge la dolii ori în alte părți, pastele uleioase compacte nu permit apei să treacă. La ce suprafață „generoasă” avea al proprietarului, scândura și grinzile livrate vrac, sigur ca proveniență a unui mic chilipir – cum mai au câte unii o pilă pe la munte -, erau de grosimi, lungimi diferite. Mulți au curaj (tupeu) să pună rămășag cu tine că marfă mai bună și mai ieftină nu există decât la ei. Când probezi contrariul, cu ruleta, dar și fără, că douăzeci este 19 sau 18,5, că optul e uneori un șapte sau că paralelipipedicul devine la capete tronconic, se scuză că una sau două mai sunt și cu mici defecte, dacă demonstrezi că mai toată marfa este asemenea celor indicate a fi imperfecte, tăietorul de păduri adoptă mina de șmecher arogant și-ți zvârle în față sfruntat „Dacă nu-ți place, mergi la altul.”. Dar calul de dar, în cazul curent ieftinit, nu se caută la dimensiuni, mucegai și cari. Scapă samsarul de toate junghiurile. Pasând dulgherului toată responsabilitatea și metodele de a scoate un acoperământ drept la ochi, iar acesta lăsându-i tinichigiului greaua sarcină de a rezolva toate posibilele probleme. Cum și el mai are o scăpare, cel ce i-a dat finalitate, rămâne cel angajat să repare scăpările din vedere a tuturor măsurilor de precauție și siguranță.
