Brigada diverse – (E) (t)imp, Ia(n)a!
6 mai 2024
Narcisa Suciu mă interesează nu. N-am să trec însă cu vederea o faptă din trecutu-i. Doar ca să mai pun o dată întrebarea colegilor mei muzicieni, tuturor din această branșă: De ce, măi băieți, trebuie neapărat să vă încurcați, unii dintre voi, cu solista? Iar vouă, fetelor, de ce cu vreunul din trupă? Aș mai aproba – e totuși un bilet de voie pe care nu-l voi da niciodată -, dacă ați sta unii cu alții cu sutele de ore pe lună și n-ați avea nimic de făcut. Însă, la cântare vii, cânți, stai la o masă amenajată sau nu ca să-ți mai tragi sufletul până la următoarea repriză, din una într-alta până vine vremea de primit răsplata și de ajuns acasă pa odihna meritată. Nici la repetiții nu este timp de flirt sau cine știe ce amor. Se rup coarde vocale, se rup degete și se încing de obicei orgoliile. Deci, ce-avuși, Narcisa, cu omul femeii, de l-ai pus să-ți facă și copil? Corp de balerină nu aveai, frumoasă nici atât….
O fi predată muzica la școală, însă tot mi se pare aiurea organizarea olimpiadei specifice. Nu e ca la nicio materie. Cel puțin la cele două secțiuni interpretative. Absurditatea unei astfel de denumiri m-a frapat de acum câțiva ani. Nu auzisem până la acel moment de un astfel de concurs. Că este momentul oportun, nu mă îndoiesc. O știre mai bună despre nemulțumirile unui părinte nici că nu putea să nu declanșeze abordarea acestui subiect. Mama băiatului cu clarinetul, că are sau nu dreptate, măcar a încercat să caute o explicație declasării fiului. Prin, atenție, un memoriu la Ministerul Educației. De ce așa „sus”? Foarte explicabil. Descărcând regulamentul, am găsit, la Art. 21, specificația „La toate etapele Olimpiadei Naționale… pentru Învățământul liceal nu se admit contestații. Deciziile juriilor sunt definitive.”. Închizi gura și ți se înnoadă sinapsele. Domnilor, doamnelor, n-am auzit nicăieri în lumea asta un astfel de regulament. Ca să nu vă spun că unde nu este același subiect obligatoriu, nu se pot aprecia concurenții corect. De veți avea răbdare să parcurgeți cât de larg este repertoriul, veți opina la fel, că este mult subiectivism la o astfel de jurizare și, bineînțeles, un dictatorat cras. Totuși, spre a nu răsfoi ca disperații, vă dezvălui și cele câteva mici detalii care fac din concurs altceva decât ar trebui să fie și sunt olimpiadele școlare. Are doar două etape: școlară și națională. Fiecărei școli i se alocă doar patru locuri, unul pe an de liceu, care merg la etapa națională, acolo un total de maxim 400 de liceeni. Desigur, pentru fiecare instrument, clasic sau popular, pentru fiecare secțiune vocală, pentru generala teorie-solfegiu-dicteu. Să vă spun timpul alocat la primele două: 35 și 40 de minute, cică prelungibile cu 1-2 minute. Nebunie totală. A făcut cineva o socoteală câte zile sunt necesare? 400×40+(90+75+pentru solfegiu la prima vedere)=1765 și încă vreo 500 de minute (5 de căciulă la solfegiu: prezentare candidat, extragere subiect – probabil cu posibilitate de refuzare maxim două -, solfegiere). O mie de ani în total. Sau o mie de profesori în trei-patru sute de clase. Normal să te-apuce năvârliile după rezultatul nesatisfăcător și cele 5000 de ore de studiu doar în anii de liceu pe care mama revoltată le-a contabilizat în contul fiului. Cam umflate. Și 7 pe zi, timp de doi ani (neîmpliniți școlar, este abia a zecea), și tot nu dă atât (ar fi fost as și concerta deja la Opera din Viena sau din Tokio).
Nici după tribunale nu mă omor. Dar sunt și-n dreptul lor de fiecare dată mirat. Cele americane. Cum le mediatizează. Cum pun ziarele câte un grafician ca să redea vreun inculpat, vreun martor, procuror sau/și judecător. Păi ori ții la exclusivitatea și secretul sălii și ședințelor și nu lași pe nimeni să dea pe delături orice fel de informație, ori lași un fotograf să imortalizeze procesul. Decât să iasă caricaturi protagoniștii, mai bine să arate strâmb ca-n realitate.
