Propoziții pretențioase – Apofiză
Dacă aprodul nu are nimic împotrivă, zic să ne apropiem, onorată audiență.
Chiar urcați la naiba cu cărți, frate cu cucurigu, cu dracul ce a înțărcat iapa…, chiar dacă a fost periculos, deși tentantă bănește încercarea de-a rămâne intacți, eu și Cristi, poate și tata – am pierdut din memoria imaginea cu noi toți sus sau chiar n-am produs niciun clișeu cu instantaneul de familie -, tot prefer acele vremuri. Nevoia de aer, de meserie, de toată prostimea pe care o vedeam de sus și-o luam în balon, de diversitate, de care duc atâta lipsă de ceva vreme încoace, mă îndeamnă….
Dar să rămânem la muncă. Aceea fizică, epuizantă, mizerabilă, dificilă. Nu Confecția domnului Trufașu a fost întâia cerere din parte-i, ci eradicarea unui horn al casei. Accesul prin pod. Așa am avut ocazia de a reface traseul din copilărie, de când cumpăram borș. Nu mă așteptam să mai întâlnesc acel miros plin cu de toate, cele mai multe sub limita suportabilității, însă mă mâna curiozitatea să văd unde duceau vechile scări. Desigur, în pod, însă mă vedeam cumva pe mine atunci, mic încă de înălțime, slab, tuns cu breton, urcând, simțind fiecare treaptă cum scârțâie sub fiecare pas, apucând balustrada nesigură, înaintând cu teamă spre necunoscut. Proprietarul ne arătase din stradă ce urma să destructurăm. Eră modernă, eră „ecologistă” în care burdihănoasele sobe de teracotă nu mai trimit semnale în eter, s.o.s.-uri către dumnezeu că ăști de-au mai primit îngăduința sa și pentru nume, și pentru traiul încă animalic de care se bucură în van și fără să fi tras înțelepte învățăminte, mor de frig pe-afară și nici în casă nu-i raiul pe pământ. Dincolo de scară și pod n-am înaintat în casă să verific dacă o mai păstra sau nu teracotele, însă, atunci, în primii ani ai „căsniciei” cu „noua” locuință, se încăpățâna să păstreze alura de „apostol” al stilurilor vechi arhitecturale. Ni s-a relevat ulterior, când la descinderea secundă am „hălăduit” prin halele de producție (două la număr: parter și etaj), într-un du-te-vino pentru materiale și scule, pentru însumarea numărului de locuri pe unde apa își făcuse drum către interior, și am găsit la parter, aproape de capătul dinspre strada Ștefan cel Mare, unde era și este încă intrarea oficială în fabrică, „argatul” ideal pentru treburi în materii lemnoase: fratele lui Dinu Frizeru. Afirmația este corectă. Și aluzia. Argat fiindcă nu era acolo precum noi, să executăm și bine, și repede ceea ce ni se solicitase. Părea un soi de „artist” care încearcă să găsească perfecțiunea operei sale, meditând, studiind fiecare mișcare, fiecare por al fibrei lemnoase, fiecare centimetru cu un fel de filozofie interioară dincolo de putința unui muritor de rând. Toate acestea se citeau în lentoarea gesturilor, în ochelarii de pe nas, în țigările aprinse fumegând în colțul gurii, în felul în care se apropia cu privirea de ușile puse pe mesele de operații chirurgical-restauratoare, de cum mânuia uneltele apucate cu un mod nobiliar al palmelor și de numărul de cuvinte pe care nouă, meseriașilor de rând – încă o afirmație corectă -, ni le alocase la întrebările de iscodire pertinentă. Adică: secolul 21, lemnul dat pe plasticul termopanului, viteză, situație materială a beneficiarului mai mult decât liniștitoare cu arginți destui, „arhonte” peste tagma de textiliști particulari din oraș. La ce-ți mai folosește să repari niște vechituri al cărui material, oricât de retratat, va recidiva la primele drastice schimbări climaterice, o realitate incontestabilă a ultimelor decenii, pentru ce și efort fizic, și financiar, și energetic, când vrând sau nu, modernismul și practicul te vor obliga, prin saltul calitativ al societății, să-i urmezi trendul? Ne uitam, deci, la fratele frizerului călugărit, și neștiindu-l, chiar dacă trăiam și noi de vreo 30-40 de ani în oraș – însă nu-i nicio bizarerie că și după 55 (încă un pic și-i bat pe muchie) surprizele nu întârzie să apară, că încă nu le știi pe toate și pe toți, mai apare câte o figură nouă dintre cele antice, fără să fie persoana „victima” unei transhumanțe locative -, cum pune lampa pe/cu/de benzină, aprinsă, pe suprafața tăbliilor și cum le freacă subtil cu peria de sârmă, cum înfige dăltițele sub porțiunile de vopsea ce nu s-au exfoliat sub acțiunea flăcării, cum lăsa sculele pentru a se relaxa, cum pășea extenuat în afara clădirii să tragă încă o țigară la aer curat, cum scruma…. Îl și vedeam pe „fantele” cu barbă de la evidența populației. Alt filozof….
