Propoziții pretențioase – Apicoli
Bine că nu e nevoie să rețin numele tuturor clienților. Unii chiar nu merită.
Prezumtivi, de-alde „amenințători” cu lucrările. Un „prieten” de demult al lui tata, revenit la casa părintească, pe trotuarul opus. Cu „Veniți să măsurați și dăm drumul la treabă.”. Ioc. Nici nu se „uscase” cerneala pe contractul verbal, că și găsise pe alții. Chestia cu cerneala e de teapa unei alte promisiuni făcute mie la câteva luni de la sosirea mea în lumea „bună” a culturii de stat locale. A fost cam așa: „Animași pe toți să fie împotriva mea. Cum îți permiți, bă? Mă, nu ți s-a uscat cerneala pe angajare și dai tu ordine cine și ce să facă? Te bat, mă!”. Șefa…: „Coco, nu te enerva!…”. Se înroșise…. Mai să facă „infarct”, deși aortici din ăștia mai văzusem, puțini, dar mai văzusem, aprinși cât să facă impresie și dintr-o ciudă…. Dovadă că la final a pus o rezoluție doar ca s-o facă. Știa ce urma. „Împărățește tu tot!” a durat o clipită în cercurile strâmte instituționale. Anulari ei și servii lor, revin în punctul din care au plecat, deși schimbă macazuri după macazuri cu o viteză uimitoare, tabere și concepții fără scrupule. În ele, în instituții, timpurile devin aoriste, nu mai poate determina nimeni, din cauza nepăsării, când a fost și ce a fost, când se râdea în batjocură împreună cu… de…, când se amenința…. Numai că eu nu uit.
După oameni neoameni, destui în viața mea – încă n-am descoperit niciun antiser eficace ca să-mi dea putere să-i suport -, se mai ivește câte unul de pus la rană. Cu nicio calitate care să gâdile vreun concetățean cu mentalități cotidiene și nici dintre cei ce-au marcat jumătatea din urmă de secol în aceeași manieră futilistă și ignorantă. Pur și simplu calm, împrăștiind în jur prin însăși prezența sa liniște. Domnul doctor veterinar Retegan. Nu un cuvânt în plus, nu tonuri stridente, nimic din ce el însuși nu și-ar dori de la ceilalți: să le impună. O singură discuție înainte – câte una pentru fiecare lucrare -, după evaluare, pentru achiziția de materiale și una la final care era doar o simplă formalitate: „Cât mă costă, domnule Călin?”. La așa gazde, căci așa a fost de fiecare dată tratamentul, munca este cât se poate de ușoară. Lipsa oricărei tensiuni te eliberează întru totul de orice impediment care ar perturba oricare dintre operațiunile necesare. Nu puține, nu ușoare. Îți revin toate vocalele, consoanele, nici vorbă să devenim apicali, ba încă nici nu ne-am mai sfădit – deși erau destule teme în suspensie ce-ar fi declanșat imediat firile noastre nativ vulcanice -, și totul curge…. Precum sudoarea. Toată tabla de pe habitatul central, casa propriu-zisă, cu întâmpinarea unei singur probleme, la horn, fixat exact în mijlocul doliei de pe spatele casei, acolo unde se învecinează cu sobarul „pinacotist” – îmi rulase noua formulare în cap toate cele trei-patru zile. Deși schimbasem și jgheaburile și burlanele, domnul Retegan a preferat la câțiva ani să le schimbe cu un sistem pluvial din două „culori”: jgheaburi maro și burlane galvanizate pe același calapod de fabrică. Înainte însă, pe bucătărie și magazie, anexe, aplicasem câteva foi de tablă cutate și un jghebuleț, după aceeași cutumă partenerială: Veniți, măsurați, nu vă spun eu dumneavoastră ce să faceți, știți prea bine, și la final, cât cereți, vă plătesc.
Pe aceeași parte stradală, definibilă sub indicativul Ștefan cel Mare, am mai fost tot, parcă, la un doctor veterinar, prima sau a doua casă de la fosta școală nr. 8 înapoi, spre Gară, dar cred că a doua mai sigur, pentru niscai burlane. Însă imaginile de întipărit în minte s-au șters. Tot vreun burlan….
